Buletinul Clubului Român din

Fostul cartier evreiesc din Bucureşti

23/12/2010 din bucureştiivechisinoi.ro



Calea Vacaresti (cartierul evreiesc), sec.XIX

Ar fi dificil de ghicit in zilele noastre ca evreii formau candva cea mai numeroasa comunitate minoritara din Bucuresti- aproape 11% din populatia orasului in perioada interbelica. Cartierul evreiesc alcatuia o zona de locuire compacta pe malul stang al Dambovitei, avand ca ax central Calea Vacaresti si inceputul Caii Dudesti.

 Cartierul evreiesc a fost una dintre cele mai afectate zone ale orasului in urma demolarilor masive din perioada anilor ’80. Nu doar casele au fost distruse ci si trama stradala asa cum se alcatuise ea de-a lungul veacurilor a fost modificata.Locurile sunt de nerecunoscut pentru un fost locuitor, strazi intregi au disparut iar altele sunt ramasite cu nume schimbate. (Strazile Sf. Ioan Nou, Banu Maracine,  Sf. Nicolaie Jitnita, Adam  Goldfaden nu mai exista; fosta Strada Macin se cheama acum Negru Voda- iar fosta Strada Negru Voda, care era mai la sud nu mai exista; actuala Strada Macin este o portiune din fosta Labirint, iar vechea Cauzasi nu mai exista):

Desi in numar redus, evrei in Bucuresti se cunosc inca de timpuriu  (de exemplu ca medici la curtea domneasca, sec.XVI). Veniti de la sud de Dunare, mai ales de la Constantinopol, se numeau zi Sefarzi sau spanioli deoarece proveneau din Spania, fugiti datorita persecutiilor religioase de acolo. Ei s-au asezat in mahalaua Jignitei, la Sud de Sf. Gheorghe Vechi, nu departe de Curtea Domneasca, in jurul strazilor Sf. Ioan-Nou si Negru Voda si erau mai ales zarafi (la concurenta cu grecii; condica brancoveana ne spune ca cei mai multi zarafi erau evrei) si creditori pe langa Domnie sau boieri. 

Odata cu schimbarile de la inceputul secolului XIX care au marcat sfarsitul predominantei orientale (turcesti si grecesti) si au deschis calea occidentalizarii (epoca Regulamentului Organic) in Bucuresti au inceput sa soseasca din ce in ce mai multi evrei coborati din targurile Moldovei. Acestia erau evrei Askenazi, numiti si galitieni (lehi) pentru ca proveneau din partile Poloniei. Imigratia masiva catre Bucuresti s-a produs mai cu seama dupa Unirea Principatelor. Noii veniti s-au asezat in majoritate in jurul zonei locuite de conationalii de rit spaniol pe Strazile Sf. Vineri, Vacaresti, Udricani, Mircea Voda, Anton Pann, inceputul Caii Dudesti.

Au fost primii care au practicat comertul ambulant si vanzarea en-gros precum si mestesugurile bazate pe prelucrarea fierului si metalelor (tinichigerie, alamarie).

Cu priceperea, staruinta si spiritul intreprinzator specifice, facand orice fel de comert, evreii au patruns treptat pe Gabroveni si Lipscani, apoi si pe alte strazi din centrul comercial: Carol, Selari, Smardan, luand locul negustorilor bulgari, greci sau romani, la inceput inchiriind si apoi reusind sa devina proprietari pe multe din spatiile comerciale. Un curent de opinie ostil s-a creat in jurul evreilor:

Evreii mai saraci aveau ca ocupatie samsarlacul si meseriile, cu preponderenta croitoria, tinichigeria, vopsitoria. Altii erau cizmari, curelari, tapiteri, geamgii, frizeri. Cartierul Vacaresti era (in afara zonelor locuite de evreii sefarzi) unul din cele mai sarace, cunoscut mai ales prin negustorii de haine vechi si Targul de vechituri de o celebritate dubioasa in epoca. Celebra Hala de vechituri a fost demolata in 1930 (foto 1920):

Pentru vanzarea hainelor vechi exista Taica Lazar pe stradela Lazar (azi Str. Baia de Fier) aflata intre Vacaresti si Sf. Vineri. La Taica Lazar evreii formau atat majoritatea vanzatorilor cat si a cumparatorilor. Aici “evreii platesc ceea ce cumpara, in timp ce tiganii fac schimb contra obiectelor de menaj” (F. Dame);

In a doua jumatate a secolului XIX s-au ridicat  multe sinagogi ajungand pana la cateva zeci, majoritatea in jurul Caii Vacaresti. Numai pe strada Mamulari, in afara de Templul Unirea Sfanta existent si astazi mai erau Templul Fraterna si mai multe sinagogi mici aflate in casele unor rabini (tot pe Strada Mamulari era baia rituala Mikva). Incendiate in timpul rebeliunii legionare in 1941, cazute la cutremurul din 1977 sau demolate in anii ’80 in regimul comunist, sin

Sinagoga Malbim (1848), adevarat centru spiritual al evreilor din Romania (cea mai mare sinagoga ortodoxa) se afla pe Strada Bravilor nr.4 langa fosta Piata Cauzasi. A fost demolata odata cu restul cartierului in anii ’80.

Templul Unirea Sfanta (1850), pe Strada Mamulari (foto martie 2010), facut de breasla croitorilor pe locul unei sinagogi mai vechi; este Muzeu de istorie al evreilor din Romania inca din 1978 .

Templul Beth Hamidras ce se afla pe Calea Mosilor in apropierea Bisericii Sf. Gheorghe, incendiat de legionari in 1941;

Expresia lunii: Sunt răcit cobză…

Posted on 9 March 2012 by Sorin Grumazescu

O expresie de care mi-a adus aminte mama chiar atunci când eu eram răcit cobză.

O folosim atât de des, pentru că răcim foarte des. Şi, căutând, am găsit ceea ce vedeţi mai jos. Da, mi-am permis să pun aici cu copy-paste, pentru că e mult prea frumos explicat de către domnul Adrian Bucurescu. Pe scurt, cobza, acest instrument minunat, se aude tare. La fel de tare te auzi şi tu când eşti răcit: tusea e persistentă, zgomotoasă şi sună dogit, ca o cobză.

Grație marelui nostru rapsod Tudor Gheorghe, cobza mai poate fi văzută și ascultată pe scenă, nu doar în prăfuite muzee. Astăzi rară, cobza era foarte răspândită pe vremuri, îndeosebi în Muntenia, Oltenia, Moldova și Bucovina.
Zugrăvită, apare în picturile murale ale mai multor mânăstiri și biserici, începând din veacul al XVI-lea.

Prin excelență instrument lăutăresc de acompaniament, se compune dintr-o cutie de rezonanță adâncă, formată din mai multe „doage” din lemn de nuc și paltin, numită „burduf” sau „bârdan”, o „față” dintr-o scândurică de molid și un „gât” scurt și larg din lemn tare, cu „cuierul” răsfrânt înspre spate. Strunele sunt legate de un „cordar” din lemn de brad fixat pe partea inferioară a „feței” și întinse cu ajutorul unor „cuie” de lemn tare.

Cobza are între 8 și 12 coarde, orânduite în patru coruri din câte două sau trei. În orice grup de coarde poate fi una mai groasă. Cele groase, numite de obicei „burdoaie”, sunt acordate cu o octavă mai jos față de cele subțiri. Strunele sunt călcate cu toate degetele mâinii și ciupite cu o pană de gâscă. Mai ales aceste „burdoaie”, au dus la ciudată expresie răcit cobză, adică răcit foarte tare, căci, cum se știe, o răceală puternică este însoțită întotdeauna de tuse zgomotoasă.

De altfel, în unele zone, cobză mai înseamnă și gură, iar popular, a cânta la cobză înseamnă „a denunța; a trăda”, iar a duce cu cobza, înseamnă „a înșela; a minți”. În argou, expresia a cobzări înseamnă a face avansuri unei fete, a flirta.

Poate că tot de la sunetele cobzei se trage și altă expresie, a se face cobză, adică „a se îmbăta foarte tare”, căci se știe că bețivii, în genere, fac și scandal.

Prin extensie, s-a ajuns la sensul de „tare”, și așa s-a creat încă o expresie, a lega pe cineva cobză, adică a lega pe cineva strâns, ca să nu poată scăpa.

Povestea lunii: In avion - de Dan Puric
(Text primit de la prietenul clubului nostru Ted Simmons din New York City)
"Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis,

infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.

Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba engleză. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!" Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
- Cand te-ai nascut, mama? - 1877.
- Cati copii ai? - 11.

Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei.  A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, cel cu imaginea Romaniei in lume.

Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu autobuzul care zgaltaie. Zic:

- Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim.  Nu ti-e frica?
- Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge!

In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.

Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou “Omul Frumos".

Din istoria României ()

Vatra străromână

de Theophyle (Articol publicat în Politeia World, pe platforma politeia.org.ro)

Parintii istoriografiei romanesti A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Constantin Daicoviciu, Vasile Pârvan, cat si Constantin C. Giurescu sau Florin Constantiniu au considerat intotdeauna ca “vatra străromână”, cum numit-o Iorga, este spaţiul format din trei regiuni: Dacia – actuala Românie, fara Moldova şi Bucovina, Moesia Inferior – Banat, actuala Serbie şi nordul Bulgariei şi Scitia Minor – Dobrogea si Cadrilaterul. Intr-un fel, si la vremea cand scriau despre aceasta “vatra străromână”, aveau poate dreptate, astazi cunoastem mult mai multe detalii pentru ca modernitatea cu autostrazile ei (nu la noi) a reusit sa descopere in vecinatate noastra de la sud, sud-est si in special de la sud-vest vestigii arheologice care pot rescrie istoria regiunii.

Notiunile de popor, stat sunt notiuni relativ moderne. La noi, romanii, destul de intarziate din cauza unor sumedenii de motive, pe care nici nu indraznesc sa le amintesc – suficient sa privesc ce i se intampla lui Lucian Boia ca sa ma abat cat mai rapid de la subiect. Pana la sfarsitul secolului al XVII-lea nu se poate vorbi de popor roman, ci doar de populatii romanesti stabilite in diverse regiuni ale unui teritoriu cunoscut astazi ca Romania. Moldovenii nu se considerau romani, ei se considerau moldoveni, oltenii la fel, muntenii si ei, ca sa nu vorbim de ardeleni. Notiunea de stat este si mai tarzie, ea apare la inceputul secolului al XIX-lea, dezvoltandu-se in stat unitar de abia dupa mijlocul acelui secol.

Ce am reusit sa aflam in ultimii 50 de ani despre contextul regional al formarii poporului roman asa cum exista astazi si care se redefineste aproape cu fiecare generatie care dispare si cu cea care o inlocuieste:

In primul rand facem parte dintr-o populatie majora pe care istoriografia moderna o numeste tracii-latinizati. Tracii latinizati (intr-un fel sau altul cunoscuti si sub sinonomul de vlahi) au fost populatia romanizata in nordul si sudul Dunarii pana la linia Jireček (Jireček Line). Linia Jireček este o linie imaginară din Balcani, despărţind zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud). Porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia-Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră. Amplasarea liniei se bazează pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă. Această linie este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele balcanice. De asemenea, ajută la clarificarea formării şi originii poporului român, deoarece este considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea. A fost folosită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jireček în 1911 într-o istorie a popoarelor slave. Am discutat despre asta si cand am vorbit despre Vlahi (vezi postarea referitoare in partea dreapta-sus a monitorului)

In al doilea rand, toata aceasta populatie avea un numitor comun, o limba care la un moment dat era comuna (cu diferente regionale), o sincrezie intre dialecte trace (inclusiv daco-gete) pe o baza latina (vulgate), care s-a dezvoltat cu cel putin un secol, doua inainte de cucerirea teritoriului de romani. Avand in vedere ca multe dintre teritoriile romane conduceau un negot sustinut intre lumea romana si cea traco-daco-geta cel putin un secol-doua inainte de cucerirea teritoriilor in primul si inceputul celui de al doilea secol d.Hr.; cred cu convingere ca aceasta limba construita din necesitate a circulat ca lingua franca in aceste teritorii. Aceasta limba as denumi-o proto-română sau conform limbajului autohton- străromână. Romanii (si altii) se intreaba de cel putin un secol si ceva de ce limba romana moderna nu a retinut mai multe cuvinte tracice-dacice decat a retinut de fapt. Explicatia mea, desi simplista, ar putea fi sustinuta de “Briciul lui Occam” – Frusta fit per plura quod potest fieri per pauciora (În zadar se face prin mai multe ceea ce se poate face prin mai putine). Istoria ne invata ca doua limbi indo-europene diferite la nivel centum – satem, prevaleaza in clivaj limba cetum (adica latina).

In al treilea rand, proto-româna (străromână) s-a despartit in patru dialecte diferite dacoromâna (numită azi “româna”), aromâna, mai apoi, meglenoromâna, pe linia Jireček şi istroromâna la vest, ajungând până în Istria. Aceasta despartire este foarte tarzie, cam la inceputul secolului al XII-lea, cand de fapt populatia traco-romana a fost izolata de noile entitati statale slave instaurate la sud de Dunare, concomitent cu elenizarea totala si finala a Imperiului Bizantin.