Capitolul I

Aproximativ acelaşi lucru urmăreşte şi compania financiar-bancară. Team-building-ul nu presupune program de voie. Unii oameni poate că ar prefera să se odihnească sau să petreacă mai mult timp cu familia, în loc să meargă într-un team-building în week-end. Nu e tocmai democratic, dar firma foloseşte indirect coerciţia pentru a obţine o atmosferă mai bună printre membrii personalului. Există o pragram al « distracţiei » de care se ţine cont, chiar dacă este posibil să nu placă la toată lumea. În final însă, cei mai mulţi apreciază team-building-ul. Compania obişnuieşte să-şi răsfeţe uneori angajaţii. Mici excursii de vizitare a unor obiective turistice deosebite, în locaţii pe care în mod normal angajaţii nu şi le-ar fi permis, cu un program cu grijă pregătit încununat cu eleganţa unui hotel de cinci stele, îi fac pe angajaţi să se simtă « cineva » în acele momente. Până şi cei care aveau ceva de obiectat la adresa companiei trebuie să accepte plăcerea pe care o resimt şi conluzionează că la urma urmelor munca e grea în firma respectivă, dar şi când vine vorba de răsplată...

Impactul pozitiv al unui team-building este imens. Este mult mai puternic decât dacă compania ar folosi acei bani pentru prime salariale, care poate ar fi mai utile pentru familiile angajaţilor. Banii, însă, după cum spune un proverb, uşor vin, uşor se duc. În schimb un team-building reuşit se imprimă cu intensitate în memoria unui angajat şi îl va face să se simtă important pentru companie.

Studiu de caz (16): Goldman Sachs şi capitalul său uman
O legendă care circulă despre prima bancă de investiţii a lumii vorbeşte despre un manager care a cerut un raport de audit unui consultant financiar. Acesta a spus că va fi gata în două luni. Dezamăgit, managerul i-a replicat că ar putea da seara un telefon la Goldman Sachs pentru a avea raportul în dimineaţa următoare.

Fără a mai fi o legendă, se spune că pe lângă cunoaşterea aproape perfectă a macanismelor speculaţiilor şi a riscurilor pe piaţa de capital, puterea marii bănci stă în pregătirea şi calităţile angajaţilor săi. Pregătirea este totuşi un concept relativ în acestă situaţie. Ceea ce au de înfruntat angajaţii de la Goldman Sachs seamănă cu antrenamentul recruţilor pentru infanteria marină, unde nu cunoştinţele cerute sunt cea mai grea condiţie de acceptare în cadrul personalului.

Angajarea celor aproape două sute de tineri care trec în fiecare an pragul băncii de investiţii se face după o selecţie foarte dură. In mod normal angajatul Goldman sachs nu trece « decât » prin aproximativ zece interviuri, dar până a ajunge la primul interviu, selecţia CV-urilor se face « la sânge ». Numai un număr descurajant de CV-uri este acceptat în final.

După ce virtualului angajat Goldman Sachs îi face o ofertă concretă, are loc un moment magic pentru viitorul angajat. Este un model de stimulare al angajatului cât se poate de inedit, copiat imediat de către concurenţii lui Goldman Sachs. Astfel, încă de pe vremea când Hank Paulson era încă « the big boss », angajatul primea un telefon de la însuşi marele Hank în persoană. Ei bine, atunci când şeful a 24 000 de oameni se gândeşte să-ţi dea un telefon personal, atunci asta înseamnă ceva.

Angahjaţilor de la Goldman sachs li se cer două lucruri : angajament şi loialitate. Se ştie că în Manhattan se munceşte din greu la toate băncile, dar la Goldman sachs se munceşte cel mai greu dintre toate locurile din domeniul financiar-bancar. Cei care ajung totuşi acolo nu pleacă de bunăvoie să mai lucreze în alte părţi decât în cazuri excepţionale. De ce ? Poate că pentru că ştiu că pot face asta oricând ar voi. Experienţa la Goldman Sachs trecută în CV deschide absolut orice uşă.

Cu toate acestea, mediul de lucru este unul foarte greu. După cum se spune prin Manhattan, e greu să ajungi la Godmna Sachs, e greu să promovezi şi este şi mai greu să-ţi păstrezi job-ul. Atunci cum tratează Goldman această tensiune din cadrul personalului său ? cine ar cunoaşte răspunsul ar descoperi şi unul dintre secretele succesului său.

Emitenţii mesajelor în CFB au o practic o datorie să acţioneze în acest sens. Este posibil ca o parte din informaţiile pe care le transmit să nu fie de interes pentru public şi în consecinţă ignorate. Cu toate acestea « spectacolul trebuie să continue ». În momentul în care emitenţii mesajelor îşi iau concediu fără să consulte pe nimeni, pe piaţă locul informaţiilor oficiale va fi luat de zvonuri şi presupuneri şi mai devreme sau mai târziu acest haos informaţional va răspândi panica printre cei pentru care informaţia financiar-bancară era vitală în luarea deciziilor. Dacă receptorii de mesaje nu îşi iau în serios propriul interes, atunci suportă integral consecinţele. Aceasta nu este însă o problemă a emitenţilor. Ei trebuie să asigure fluxul informaţional. Cum dispun mai apoi de el receptorii este o altă problămă ce iese din jurisdicţia emitenţilor.

În CFB emitenţii sunt :

• 
  Băncile
  
• 
  Societăţile de investiţii financiare (SIF)
  
• 
  Fondurile de investiţii
  
• 
  Bursele ( cele care sunt la rândul lor listate la bursă)
  
• 
  Companiile de audit şi consultanţă
  
• 
  Companiile de asigurări
  

În afara raportărilor financiare obligatorii, toţi emitenţii de pe piaţa financiar-bancară au datoria de a generaliza o serie de informaţii de natură publică cum ar fi:

• 
  Legislaţie şi actualitatea normelor în vigoare
  
• 
  Politica financiară şi de credit a instituţiilor care influenţează pârghiile financiare la nivelul unei economii (cum ar fi de pildă Banca centrală care este autoarea politicilor de ţintire a inflaţiei)
  
• 
  Evoluţia ratei dobânzii şi corelaţiile acesteia cu ceilalţi indicatori financiari-bancari
  
• 
  Prognozele cu privire la rata inflaţiei
  
• 
  Estimarea trendului raportului de schimb dintre moneda naţională şi principalele valute
  
• 
  Evoluţiile principalilor indicatori care reprezintă activitatea celor mai importante burse, după valoare capitalizării acestora (cum ar fi NYSE, LSE, Euronext, Bursa din Tokio sau cea din Singapore)
  

După cum am văzut în paragraful anterior, piaţa financiar-bancară nu este una a încercărilor şi a amatorilor. Începătorul nu are întotdeauna noroc acolo unde banii sunt conduşi de informaţie perisabilă şi de operabilitate contra cronometru. De aceea, chiar dacă pe piaţa financiar-bancară nu există posturi cu denumirea de « comunicator profesionist », fiecare profesie în parte acoperă un sector dedicat comunicării, în care fiecare « guler alb » are o pregătire auxiliară. Cei mai reprezentativi profesionişti din domeniul financiar-bancar sunt :

• 
  Analistul financiar
  
• 
  Brokerul
  
• 
  P.R.-istul
  
• 
  Directorul de comunicare
  
• 
  Ofiţerul de presă
  
• 
  Jurnalistul economic
  

Dacă întâlniţi un urs în pădure, încercaţi să nu intraţi în panică sau să ţipaţi ; sub nicio formă nu trebuie să întoarceţi spatele şi să fugiţi. Pentru că pieţele din toată lumea au scăzut – intraductibil, have turned grizzly – în ultimele două săptămâni, unii investitori se pare că au uitat vechea povaţă înţeleaptă a excursioniştilor. După trei ani de câştiguri mari, mulţi acţionari s-au trezit că au pierdut 10% din valoarea portofoliilor lor în mai puţin de zece zile. Cele mai mari « răgete » au fost auzite în jurul pieţelor emergente. Europa a cedat cea mai mare a câştigului său din acest an. Americanii au scăpat mai uşor, dar nu ar fi înţelept să stea liniştiţi. Piaţa lor imobiliară, piatra de temelie a economiei lor, este exact locul pe unde bântuie o creatură precum ursul grizzly.

[...] Deci ce a determinat această volatilitate explozivă ? O explicaţie populară a amintit de creşterea ratei inflaţiei, aşadar s-au preferat ratele mari ale dobânzii. Problema însă nu se pune de ce a crescut atât de brusc volatilitatea, ci de ce a fost aâtt de mică în ultimii ani. Răspunsul pare a fi o abundenţă de bani ieftini care i-a făcut pe investitori să se complacă într-o linişte nefirească. Acum ei plătesc investiţiile lor riscante (dar ieftine, după rata dobânzii). Poate fi o corecţie sănătoasă.
O maşinărie formidabilă

Într-adevăr, zvonurile recente nu trebuie să alarmeze economia mondială, ale cărei performanţe sunt recunoscute chiar şi de către « urşi ». PIB-ul economiei mondiale a crescut cu o rată anuală mai mare de 4% pentru mai mult de 11 trimestre consecutiv (după cum se observă în graficul 3.3). este cea mai mare creştere din ultimii 30 de ani. În tot acest timp inflaţia pe plan global a rămas la cote istorice minime. Creşterea economică cu inflaţie moderată poate fi considerată cea mai mare performanţă de la triplarea preţului petrolului din 2003. Şocurile petroliere trecute fuseseră cele care cauzaseră stagflaţia.

Acest lucru, în schimb, a stat la baza celei de-a doua forţe. Băncile centrale au tot pompat bani ieftini. În anul 2003 media ratei dobânzii pe termen scurt în ţările G7 a scăzut către un minim record. Pentru că inflaţia rămânea redusă, băncile centrale nu s-au grăbit să reducă excesul de lichiditate. Banii ieftini au încurajat menajele, în special pe cele americane, să se împrumute şi să cheltuie fără restricţie. Nu a urmat aşadar doar un boom al pieţei imobiliare. Banii ieftini i-au încurajat pe investitori să îşi asume o serie de riscuri mai mari şi să creeze astfel mai multe « baloane de săpun » mobiliare. Astfel că împreună, explozia ofertei ţărilor emergente şi explozia cererii ţărilor bogate au depăşit povara preţului ridicat al petrolului, creând astfel imposibila combinaţie dintre creşterea economică şi inflaţia moderată.

[...] Pentru întreaga lume este mai bine că America încetineşte un pic pasul. Mai târziu, discrepanţele ar fi fost şi mai mari. Acum câţiva ani, Japonia şi ţările din zona Euro au încetat să mai înregistreze creşteri. Acum sunt însă din nou « deasupra trendului », aşa încât lumea depinde mai puţin de America decât se întâmpla altă dată. Afirmarea Indiei şi a Chinei are perspective. Investitorii inteligenţi trebuie să reziste urgiei, să îşi reducă cele mai riscante deţineri din portofolii şi să doboare ursul. »

Cand ma gandesc ca in 2006 mi se parea grava corectia bursiera din intreaga lume, imi vine  sa rad, desi, e de plans situatia, in nici un caz de ras. Si de aceasta data insa, presa si-a facut datoria si a atras atentia asupra bombei cu ceas pe care au reprezentat-o sofisticatele instrumente financiare. Numai ca la inceput prea putin au inteles ce insemnau derivatele, colateral debt obligations (CDO) si credit default swap (CDS), putinele apeluri ale celor ce isi dadusera seama fiind umbrite de siguranta predictiilor, dar mai ales de castigurile fabuloase de moment. In 2007, cand au aparut primele mari falimente, lumea spera deja la o corectie de iarna si la o revenire in primavara. Anul 2008 a fost insa un cosmar devenit realitate. Presa economica a explicat ce s-a intamplat, exact ca si in 2006, numai ca de aceasta data adevarul nu i-a mai calmat pe oameni ci i-a innebunit de-a dreptul, impingandu-i in panici bancare care au acutizat criza. Cel putin stim ce ne-a lovit. Si asta numai gratie presei, nu amabilitatii ofiterilor de presa de pe Wall Street. Chartisti de tipul celor descrisi mai sus au fortat aplicarea unor modele de investitii sustinute fanatic.

Se observă aşadar cum articolul explică de fapt necesitatea firească a creşterii ratelor dobânzii pentru a nu se ajunge din nou la o nouă recesiune mondială. Poza ursului care întreabă în ce parte este Wall Street este fără doar şi poate învăluită de un uşor umor negru, ca să nu-i spunem cinism. « Bear market » desemnează momentul în care pe bursă se desfăşoară o corecţie, o scădere a principalilor indici care marchează activitatea bursieră, în opoziţie cu situaţia favorabilă, denumită « Bull market », « piaţa taurilor », expresie intraductibilă.

• 
  Să acorde o atenţie deosebită activităţii de prognoză şi de analiză a evoluţiilor viitoare din domeniul financiar-bancar ( în locul analizei retrospective) ;
  
• 
  Să comunice direct şi să încerce pe cât posibil să prezinte clientului său avantajele şi dezavantajele alegerii unui anume titlu pentru a investi în el ;
  
• 
  Să stăpânească o serie de cunoştinţe solide cu privire la analiza riscului pe piaţa de capital, pe care să le poată comunica şi clienţilor săi într-o manieră clară şi inteligibilă.
  

0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144…………..Ce au aceste numere in comun? Reprezinta un sir, mai precis sirul lui Fibonacci. Mult mediatizat in controversatul cod al lui Da Vinci, pasnicul sir al lui Fibonacci este format din numere care reprezinta suma precedentelor doua : 0+1= 1; 1+1=2 ; 1+2=3 ;  2+3=5 ; 3+5=8..........Farmecul acestor numere este acela ca se regasesc sub diferite combinatii in nenumarate situatii din natura, in special in structura plantelor, a mai multor vietuitoare, dar proportia sub care aceste combinatii de numere se regasesc este 1,618 sau « sectiunea de aur ». Pasionatii pot aprofunda subiectul prin intermediul link-ului din seminar.

Cu privire la cheia succesului pe piata de capital s-au scris nenumarate carti. La propriu, nici una nu imbogateste pe nimeni, altfel autorii, bogati devenind, nu s-ar mai mai fi obosit sa le scrie. Cert este faptul ca cele mai multe astfel da carti prezinta  o serie de scenarii fabuloase pe baza extrapolarilor temporale obtinute din datele trecute. Aceste date insa nu reprezinta  decat o imensa baza de erori inductiviste, pentru ca oamenii se comporta diferit in ipoteze identice.

            Cel mai mare risc pentru o predictie eronata este analiza exclusiva pe baza unui grafic ( chart ) – de unde si denumirea de "chartisti". Ei bine "chartistii" nu tin aproape deloc cont de mesajele care vin in piata din partea institutiei financiar-bancare. Analizeaza  cu atentie datele si rezultatele periodice ale companiilor, dar daca graficul indica o panta abrupta descendenta, atunci pentru acesti oameni care cred cu tarie in existenta unor valuri alternante de crestere si scadere, rezulta in mod clar ca situatia trebuie acum sa fie favorabila. Mai mult decat atat, s-au gandit ca, daca natura surprinde in atea situatii « sectiunea de aur », atunci de ce nu ar surprinde-o si bursa ?  Asa ca au inceput sa emita predictii conform carora momentul in care variatia este de 61,8% este cel de la care se va schimba evolutia unui titlu, in plus sau in minus.

P.R.-istul este o interfaţă între companie şi client. El poate scurta foarte mult costul de tranzacţionare al unei activităţi financiar-bancare prin abilităţile sale de comunicare în felul următor :

• 
  Îndrumă clienţii direct către departamentele pe care aceştia le vizează dar nu le identifică ;
  
• 
  Furnizează informaţii de ordin general despre companie şi despre latura financiar-bancară a acesteia, pentru a permite clienţilor să îşi formeze o impresie de ansamblu ;
  
• 
  Prelucrează informaţia de natură tehnică specializată şi o transformă în informaţie de interes public.
  

• 
  Jurnaliştii reprezintă un public educat şi pregătit în prealabil pentru anumite întrebări « incomode » ;
  
• 
  Există o tendinţă permanentă a jurnaliştilor de a afla informaţii despre cu totul altceva decât scopul conferinţei de presă, iar întrebările folosite pot fi provocatoare. Ofiţerul de presă nu prea are de ales. Chiar dacă nu are legătură cu subiectul principal, evitarea răspunsului unei întrebări delicate poate induce celorlalţi jurnalişti prezenţi impresia că instituţia financiar-bancară ascunde ceva;
  
• 
  Informaţiile furnizate jurnaliştilor trebuie să fie cât se poate de clare pentru a nu da ocazia acestora din urmă să le interpreteze într-o manieră subiectivă. De exemplu, dacă ofiţerul de presă spune : « Ne-am propus ca în acest an să reducem o parte din cheltuielile de personal », jurnalistul replică prin « Deci vreţi să spuneţi că veţi concedia o parte din angajaţi, nu ? Câţi anume ? »
  
• 
  La conferinţă pot participa efectiv jurnalişti economici, care au adesea o pregătire economică foarte bună, având eventual specializări în anumite domenii. Fără a fi nici provocator, nici rău-voitor, jurnalistul economic poate fi un interlocutor cu adevărat dificil.
  

Atunci câna fostul şef al Fed-ului, Alan Greenspan, a vorbit de posibilitatea depresiunii, toată lumea a intrat în panică. Pentru restul lumii, se ştie că de prin vara lui 2007 suntem în criză. Americanii ştiu că sunt în recesiune. Depression însă, în loc de recession, aduce mari transformări în psihologia contribuabilului american, care întotdeauna plăteşte pentru greşelile de politică economică ale guverniuljui săiu. Prin urmare, pe tot parcursul relatărilor despre criză, fie că au vorbit de subprime, de criza imobiliară, de criza de lichidităţi, de Wall Street, jurnaliştii americani au avut mare grijă să nu folosească depression decât atunci când nu au mai avut de ales şi a fost limpede pentru toată lumea că situaţia este gravă, indiferent de termenul folosit pentru a desemna criza economică. Pentru americani, depression este folosit numai pentru a desemna ceea ce restul lumii cunoaşte drept criza economică din 1929-1933, sau Marea criză. The Great Depression este ceva distinct, nu o criză economică oarecare.

Din punct de vedere practic, ca regulă nescrisă, dar general acceptată, recesiunea desemnează evoluţia negativă a două trimestre consecutive, ca scădere a produsului intern brut. În privin’a depresiunii ăînsă, lucrurile nu sunt la fel de clare. În timp însă s-a convenit asupra faprului că depresiunea economică poate fi echivalentă cu deprecierea PIB-ului cu mai mult de 10%, sau cu manifestarea recesiunii pe o perioadă mai mare de 3 ani. Criza din 1929-1933 a îndeplinit ambele criterii: PIB-ul a scăzut cu 30% pe parcursul celor 4 ani. Cei 15 ani după părerea unora, cei 10 ani după părerea altora, de apatie ai Japoniei, nu au fost depresiune, pentru că cea mai rea perioadă a fost 1999-2001, când PIB-ul a scăzut cu 3,4%. Per ansamblu, crelşterea economică a variat între -1 şi +1%, fapt pentru care japonezii au numit perioada fără creştere economică o “lost decade” ( o decadă pierdută).

O altă abordare ar fi după cauza care stă la degradarea situaţiei economice. Recesiunea este un rezultat al politicii monetare restrictive, pe când depresiunea este rezultatul spargerii unei bule în care valoarea supraevaluată a activelor e lovită de corecţie, urmată de restrângerea creditului şi de prăbuşirea preţurilor. În cazul recesiunii, guvernele răspund prin politici monetare, de relaxare a creditului, iar în cazul depresiunii, prin politici fiscale. Nu contează cât de mulţi oameni cunosc diferenţele, dar cei care le cunosc sunt suficient de mulţi să răspândească panica. Situaţia a mers atât de departe, după cum arată şi povestirea următoare: în 1978, Alfred Kahn, unul dintre consilierii economici ai preşedintelui de atunci al SUA, Jimmy Carter, a fost mustrat de preşedinte că speriase lumea folosind cuvântul depresiune. Atunci, Alfred Kahn s-a conformat şi a zis în următorul sîu discurs, înlocuind în discurs cuvântul ofensator cu primul care i-a venit în minte, supărat oarecum pe preşedinte: Suntem în pericol să avem cea mai rea... banană din ultimii 45 de ani.

Piaţa de capital este un tărâm misterios chiar şi pentru cei mai mulţi dintre economişti, nu numai pentru cei care nu au o pregătire corespunzătopare în domeniu. Toată lumea ştie însă că acolo se învârt şi se produc mulţi bani. Dar se şi pierd pe măsură. Atracţia legendară manifestată asupra majorităţii celor ce activează în domeniul financiar-bancar este însă contrabalansată de riscurile aferente. De fapt şi de drept, riscurile nu sunt mai mari decât în altă activitate desfăşurată în tumultul economiei de piaţă. Si dacă se ia în calcul şi relativitatea privind câştigurile, atunci se poate conchide că, secondată de o comunicare eficientă care să prezinte în timp real oportunităţile financiare, piaţa de capital este un domeniu economic ca oricare altul, în care comunicarea poate avea un rol pozitiv major, iar uneori chiar esenţial.

În general se ştie că prin intermediul pieţei de capital se tranzacţionează titluri, acţiuni şi obligaţiuni, denumite şi titluri mobiliare. Cei care au o cultură economică elementară mai cunosc diferite alte mici amănunte, cum ar fi diferenţa dintre acţiuni şi obligaţiuni, sau care sunt drepturile şi obligaţiile unui acţionar etc. Mai departe se aventurează foarte puţini, deoarece consideră că tărâmul îmbietor al miliardelor este şi unul foarte periculos, păzit fiind de indicii aceia imposibil de citit, a căror semnificaţie este aceeaşi cu cea a ideogramelor din alfabetul chinezesc. Aceşti indici îi pot face pe oameni să piardă toţi banii investiţi, aşa că bursa rămâne foarte apreciată şi respectată, dar şi temută.

În 1789, după ce Congresul american a luat decizia de a prelua datoriile noilor colonii, sub copacul de sicomor de pe Wall Street numărul 68-70, nişte comercianţi speciali, ce se numeau unii pe alţii brokeri sau curtieri, se întâlneau să încheie diferite tranzacţii, dar nu de vite sau de alte bunuri uzuale, ci de valori mobiliare. Brokerii au început să se întâlnească frecvent vara sub copacul de sicomor şi iarna la cafeneaua Tontine aflată la un colţ al intersecţiei Wall Street cu Water Street. Vorbim desigur despre formarea şi precursorii New York Stock Exchange (NYSE) cea mai cunoscută, mai prestigioasă şi mai puternică bursă din lume. Adresa NYSE este aceeaşi cu cea din 1870. Cu ocazia stabilirii într-un nou sediu, din acel an, s-a hotărât folosirea unui gong care să marcheze într-o zi începutul şi sfârşitul tranzacţiilor. De aici şi denumirea proprie de ring. Bursa este însă un ring mai degrabă în sens figurat. Este totuşi un loc în care se dau lupte în adevăratul sens al cuvântului, unde câştigătorii nu sunt în mod necesar cei mai mari şi mai puternici, ci cei mai mobili şi mai adaptabili, care îşi pot învinge adversarul tot printr-un knock-out, o unică lovitură decisivă materializată în cazul bursei printr-u ordin de vânzare sau de cumpărare dat atunci când trebuie, nici mai dvreme, dar nici mai târziu.

Bursa este o piaţă a informaţiilor. Faptul că informaţia este reglementată juridic întăreşte şi demonstrează acest lucru încă o dată. Neglijenţa şi circulaţia haotică a informaţiei poate atrage răspunderea penală pentru cei care nu respectă principiile de funcţionare ale pieţei de capital. Cea mai mare parte a informaţiilor de pe bursă sunt totuşi publice. Ele se află în faţa tuturor, depinde numai de modul în care un individ poate face apel la cunoştinţele sale de analiză tehnică, de previziune şi inspiraţie pentru a face achiziţii de perspectivă şi de a vinde titlurile la preţul maxim. Informaţia este totul pentru bursă. Dacă însă informaţia ar fi la discreţie şi într-o transparenţă perfectă, atunci probabil că nu ar mai exista bursă, după cum nu ar mai exista nici economie de piaţă. Incertitudinea specifică vieţii noastre pe acest pământ, împiedică însă din fericire acest lucru.

Problema principală care se leagă de statutul informaţiei pe piaţa de capital nu se referă la existenţa ei în sine, ci la momentul şi modalitatea prin care aceasta este transmisă şi percepută. Este deci o problemă de comunicare.
Studiu de caz (20): Rotschild şi batalia de la Waterloo
Fondatorul celebrului imperiu financiar era un om bogat la începutul secolului XIX. Era totuşi un bogat ca mulţi alţii. Diferenţa care a făcut ca numele familiei sale să rămână în cărţile de istorie, de economie, de beletristică sau de alte feluri a fost făcută de capacitatea sa de gestiune şi control a informaţiei.

În anul 1815 Napoleon se reîntorsese în Europa de pe insula Elba, îşi regrupase armatele şi câştigase deja câteva bătălii importante împotriva vechilor case regale inamice. Deşi Napoleon a fost un spirit luminat şi vizionar, ambiţiile sale de îngenuncheare a Angliei au silit Europa - pe care o domina - la o nefastă blocadă economică împotriva Angliei şi a aliaţilor acestora. Adept al protecţionismului, Napoleon era pe cale să-şi recâştige puterea şi să adune din nou asupra Europei norii negri ai războaielor nesfârşite. Si fireşte că dezvoltarea economică nu poate continua şi pe timp de război. Prin urmare nimeni nu dorea ca Napoleon să se întoarcă la conducerea Franţei, perspectivele fiind sumbre, şi mai ales cele economice. Când dezvoltarea economică stă în umbra războiului, bursa începe să scadă. E unul dintre primele lucruri care se pot învăţa dintr-un manual de pieţe de capital. În consecinţă, la Londra era panică mare, care s-a accentuat pe măsură ce se prefigura marea confruntare decisivă dintre Napoleon şi aliaţii europeni. În ajunul bătăliei de la Waterloo bursa londoneză scăzuse deja foarte mult, totul depinzând de rezultatul victoriei. Dacă englezii şi aliaţii lor ar fi câştigat, atunci toată lumea conta pe o revenire spectaculoasă a cotaţiei titlurilor.

Rotschild s-a deplasat personal în Belgia şi a secondat îndeaproape armata engleză pentru a fi primul care află rezultatul confruntării. Aşa se face că imediat după ce Napoleon a pierdut controlul câmpului de bătăliei şi şi-a începu retragerea către Franţa, Rotschild, nemâncat şi nedormit de mai multe zile, a alergat în primul port şi a cumpărat o ambarcaţiune cu tot cu echipaj, negăsind nimic altceva care să-l ducă cât mai repede în Anglia. Toată lumea aştepta cu înfrigurare rezultatul bătăliei, dar nimeni nu cunoştea absolut nimic despre cursul desfăşurării evenimentelor. Transfigurat de oboseală şi disconfortul călătoriei sale contracronometru, Rotschild a apărut cu o mimică gravă în faţa concetăţenilor săi care au încercat în zadar să scoată de la el vreo informaţie. În orice caz, după felul cum arăta, toată lumea a tras concluzi că armata ducelui de Wellington suferise o distrugere totală şi Europa era din nou la picioarele lui Napoleon. Aşa că în minutele imediat următoare toată lumea a început în disperare să-şi vândă acţiunile, mizând pe scăderea cotaţiilor. Pe măsură ce toată lumea vindea, Rotschild, care păstrase lichidităţi, cumpăra absolut tot ce putea. Până la sfârşitul zilei a ajuns în Anglia şi vestea victoriei, dar tot ceea ce era de vândut se vânduse. A doua zi cotaţiile titlurilor au început să urce vertiginos, iar Rotschild şi-a dublat întreaga avere într-o singură zi.
Informaţia deţinută de Rotschild a fost una publică. Aşadar nu avea obligaţia să o împărtăşească şi celorlalţi. La urma urmelor nimeni nu îi împiedicase şi pe alţi londonezi să facă efortul lui Rotschild. În ziua de azi însă nu se mai poate întâmpla aşa ceva. Publicarea rezultatelor precare ale unei companii dă naştere la reacţii adverse din partea acţionarilor. Unii vând repede preconizând scăderea cotaţiilor, alţii îşi pregătesc banii să cumpere când acestea vor atinge minimul. Ideea fundamentală este aceasta: tot ceea ce trebuie făcut este să se comunice. Compania trebuie să comunice care este starea sa financiară, iar agenţii economici vor şti ce au de făcut.

7.3 Randamente, riscuri, lichiditate şi indici bursieri – aviz amatorilor !

Uneori însă, în ciuda respectării de către companiile financiar-bancare, sau de către firmele listate a obligaţiilor de informare şi comunicare a datelor de interes pentru piaţa de capital, comunicarea deficitară continuă să facă victime pe bursă, de această dată însă din cauza modului cum este recepţionată şi interpretată informaţia.

Să luăm de exemplu societăţile de investiţii financiare (S.I.F.-uri). Acestea se achită mai mult decât onorabil de datoria lor de informare permanentă şi cât se poate de corectă a acţionarilor. S.I.F. Muntenia de pildă are un sediu unde există un birou cu relaţii cu publicul. Munca P.R.-iştilor de acolo este însă una foarte grea. La fiecare cinci minute vine câte o persoană care vrea să înveţe în câteva minute cum să dea lovitura pe bursă. Este cât se poate de clar că ofiţerii de presă sau P.R.-iştii nu pot face informări eficiente cu privire la societatea respectivă, pentru că investitorii care vin acolo nu asta vor. De fapt vin să vadă ce mai fac banii lor. Pentru a simplifica şi elucida problema, S.I.F. Muntenia are un site în care se găsesc următoarele rubrici :

• 
  Mesaj ;
  
• 
  Prezentare ;
  
• 
  Strategie ;
  
• 
  Istoric ;
  
• 
  Anunţuri ;
  
• 
  Informaţii ;
  
• 
  Rapoarte ;
  
• 
  Forum ;
  

• 
  Declaraţia privind responsabilitatea pentru întocmirea rapoartelor contabile semestriale ;
  
• 
  Raportul de audit financiar ;
  
• 
  Raportul semestrial (şi trimestrial) ;
  
• 
  Bilanţul semestrial (şi trimestrial) ;
  
• 
  Programul strategic de administrare pentru anul în curs ;
  
• 
  Raportul annual;
  
• 
  Situaţiile financiare pe anul precedent.
  

Tranzacţiile încheiate la bursa de valori Bucureşti, de exemplu, sunt reprezentate într-o serie de tabele zilnic publicate în ziare sau site-uri web de specialitate. Cea mai cunoscută publicaţie care se ocupă totuşi de o prezentare exhaustivă a pieţei de capital rămâne ziarul « Bursa ». Ce comunică de fapt publicaţia respectivă ? Nimic, dacă nu se cunosc simbolurile acţiunilor listate, categoriile pieţelor, indicii folosiţi. Fără a intra în amănunte, toate publicaţiile de specialiatate oferă informaţii despre :

• 
  Denumirea societăţii ;
  
• 
  Secţiunea de piaţă ;
  
• 
  Valoarea nominală a acţiunii ;
  
• 
  Preţul de închidere din ultima tranzacţie a şedinţei ;
  
• 
  Variaţia procentuală sau absolută faţă de şedinţa precedentă;
  
• 
  Preţuri maxime, minime sau medii înregistrate ;
  
• 
  Preţ maxim/minim istorc sau specific unei perioade;
  
• 
  Indici bursieri de mai multe categorii.
  

In curs ati intalnit o realitate care va era probabil deja cunoscuta: in afaceri, decat sa ai o notorietate proasta, mai bine sa nu ai niciuna. O vedeta sau o persoana mondena nu ar fi de aceeasi parere. Atunci cand lumea nu mai vorbeste despre o persoana, fie aprobator, fie acuzator, inseamna ca aceasta nu mai este importanta. Nu acelasi lucru se intampla si in afaceri.

<\/a>") //-->