Capitolul I

Team-building-ul reprezintă o activitate organizată de agrement prin intermediul căreia compania urmăreşte destinderea şi îmbunătăţirea relaţiilor interumane pentru a forma spiritul de echipă. Originea sa se pierde totuşi undeva în antichitate. Bărbaţii din Sparta organizau frecvent mese comune (sisitii) tocmai pentru a se lega relaţii de prietenie între cetăţeni, relaţii care se dovedeau esenţiale în momentul în care se mobiliza armata iar soldaţii nu mai luptau doar lângă conaţionalii lor, ci chiar lângă cei mai buni tovarăşi. Acesta era unul dintre secretele tradiţionalei eficienţe a armatei spartane, permanent o forţă mică din punct de vedere cantitativ, dar animată de un adevărat spirit de echipă care o făcea să se comporte ca un întreg.

Aproximativ acelaşi lucru urmăreşte şi compania financiar-bancară. Team-building-ul nu presupune program de voie. Unii oameni poate că ar prefera să se odihnească sau să petreacă mai mult timp cu familia, în loc să meargă într-un team-building în week-end. Nu e tocmai democratic, dar firma foloseşte indirect coerciţia pentru a obţine o atmosferă mai bună printre membrii personalului. Există o pragram al « distracţiei » de care se ţine cont, chiar dacă este posibil să nu placă la toată lumea. În final însă, cei mai mulţi apreciază team-building-ul. Compania obişnuieşte să-şi răsfeţe uneori angajaţii. Mici excursii de vizitare a unor obiective turistice deosebite, în locaţii pe care în mod normal angajaţii nu şi le-ar fi permis, cu un program cu grijă pregătit încununat cu eleganţa unui hotel de cinci stele, îi fac pe angajaţi să se simtă « cineva » în acele momente. Până şi cei care aveau ceva de obiectat la adresa companiei trebuie să accepte plăcerea pe care o resimt şi conluzionează că la urma urmelor munca e grea în firma respectivă, dar şi când vine vorba de răsplată...

Impactul pozitiv al unui team-building este imens. Este mult mai puternic decât dacă compania ar folosi acei bani pentru prime salariale, care poate ar fi mai utile pentru familiile angajaţilor. Banii, însă, după cum spune un proverb, uşor vin, uşor se duc. În schimb un team-building reuşit se imprimă cu intensitate în memoria unui angajat şi îl va face să se simtă important pentru companie.

Studiu de caz (16): Goldman Sachs şi capitalul său uman
O legendă care circulă despre prima bancă de investiţii a lumii vorbeşte despre un manager care a cerut un raport de audit unui consultant financiar. Acesta a spus că va fi gata în două luni. Dezamăgit, managerul i-a replicat că ar putea da seara un telefon la Goldman Sachs pentru a avea raportul în dimineaţa următoare.

Fără a mai fi o legendă, se spune că pe lângă cunoaşterea aproape perfectă a macanismelor speculaţiilor şi a riscurilor pe piaţa de capital, puterea marii bănci stă în pregătirea şi calităţile angajaţilor săi. Pregătirea este totuşi un concept relativ în acestă situaţie. Ceea ce au de înfruntat angajaţii de la Goldman Sachs seamănă cu antrenamentul recruţilor pentru infanteria marină, unde nu cunoştinţele cerute sunt cea mai grea condiţie de acceptare în cadrul personalului.

Angajarea celor aproape două sute de tineri care trec în fiecare an pragul băncii de investiţii se face după o selecţie foarte dură. In mod normal angajatul Goldman sachs nu trece « decât » prin aproximativ zece interviuri, dar până a ajunge la primul interviu, selecţia CV-urilor se face « la sânge ». Numai un număr descurajant de CV-uri este acceptat în final.

După ce virtualului angajat Goldman Sachs îi face o ofertă concretă, are loc un moment magic pentru viitorul angajat. Este un model de stimulare al angajatului cât se poate de inedit, copiat imediat de către concurenţii lui Goldman Sachs. Astfel, încă de pe vremea când Hank Paulson era încă « the big boss », angajatul primea un telefon de la însuşi marele Hank în persoană. Ei bine, atunci când şeful a 24 000 de oameni se gândeşte să-ţi dea un telefon personal, atunci asta înseamnă ceva.

Angahjaţilor de la Goldman sachs li se cer două lucruri : angajament şi loialitate. Se ştie că în Manhattan se munceşte din greu la toate băncile, dar la Goldman sachs se munceşte cel mai greu dintre toate locurile din domeniul financiar-bancar. Cei care ajung totuşi acolo nu pleacă de bunăvoie să mai lucreze în alte părţi decât în cazuri excepţionale. De ce ? Poate că pentru că ştiu că pot face asta oricând ar voi. Experienţa la Goldman Sachs trecută în CV deschide absolut orice uşă.

Cu toate acestea, mediul de lucru este unul foarte greu. După cum se spune prin Manhattan, e greu să ajungi la Godmna Sachs, e greu să promovezi şi este şi mai greu să-ţi păstrezi job-ul. Atunci cum tratează Goldman această tensiune din cadrul personalului său ? cine ar cunoaşte răspunsul ar descoperi şi unul dintre secretele succesului său.

6.5 Emitenţii şi receptorii mesajelor în CFB
În cadrul CFB prin emitent se înţelege o instituţie din sistemul financiar-bancare care emite mesaje către un public ţintă, în intenţia de a comunica o informaţie specializată unui anumit scop. Desigur că emitentul poate fi o persoană, dar în domeniul financiar-bancar, profesioniştii nu lucrează ca nişte simpli liber întreprinzători, făcând comunicări în manieră individuală. Prin urmare vorbim de instituţii specializate deoarece indivizii care emit mesajele sunt în mod necesar încadraţi acestora. Dacă orice persoană de pe stradă se trezeşte să facă un comentariu economic, nu se poate spune aşadar că piaţa financiar-bancară va ţine neapărat cont de acest lucru.

Emitenţii mesajelor în CFB au o practic o datorie să acţioneze în acest sens. Este posibil ca o parte din informaţiile pe care le transmit să nu fie de interes pentru public şi în consecinţă ignorate. Cu toate acestea « spectacolul trebuie să continue ». În momentul în care emitenţii mesajelor îşi iau concediu fără să consulte pe nimeni, pe piaţă locul informaţiilor oficiale va fi luat de zvonuri şi presupuneri şi mai devreme sau mai târziu acest haos informaţional va răspândi panica printre cei pentru care informaţia financiar-bancară era vitală în luarea deciziilor. Dacă receptorii de mesaje nu îşi iau în serios propriul interes, atunci suportă integral consecinţele. Aceasta nu este însă o problemă a emitenţilor. Ei trebuie să asigure fluxul informaţional. Cum dispun mai apoi de el receptorii este o altă problămă ce iese din jurisdicţia emitenţilor.

În CFB emitenţii sunt :

• 
  Băncile
  
• 
  Societăţile de investiţii financiare (SIF)
  
• 
  Fondurile de investiţii
  
• 
  Bursele ( cele care sunt la rândul lor listate la bursă)
  
• 
  Companiile de audit şi consultanţă
  
• 
  Companiile de asigurări
  

Băncile, SIF-urile şi fondurile de investiţii sunt adevăraţii emitenţi din enumerarea anterioară. Datorită faptului că administrează în mod direct activele financiare ale altor oameni, aceste instituţii sunt obligate la o scrupulozitate deosebită în ceea ce priveşte corectitudinea informaţiilor comunicate. Prin urmare acestea vor stabili un calendar al raportărilor financiare obligatorii, astfel încât clienţii acestora, receptorii, să aibă o imagine cât mai clară, şi pe cât posibil actualizată despre banii lor şi potenţialul acestora de valorificare alternativă.

În afara raportărilor financiare obligatorii, toţi emitenţii de pe piaţa financiar-bancară au datoria de a generaliza o serie de informaţii de natură publică cum ar fi:

• 
  Legislaţie şi actualitatea normelor în vigoare
  
• 
  Politica financiară şi de credit a instituţiilor care influenţează pârghiile financiare la nivelul unei economii (cum ar fi de pildă Banca centrală care este autoarea politicilor de ţintire a inflaţiei)
  
• 
  Evoluţia ratei dobânzii şi corelaţiile acesteia cu ceilalţi indicatori financiari-bancari
  
• 
  Prognozele cu privire la rata inflaţiei
  
• 
  Estimarea trendului raportului de schimb dintre moneda naţională şi principalele valute
  
• 
  Evoluţiile principalilor indicatori care reprezintă activitatea celor mai importante burse, după valoare capitalizării acestora (cum ar fi NYSE, LSE, Euronext, Bursa din Tokio sau cea din Singapore)
  

Receptorii acerstor informaţii sunt persoanele fizice sau juridice care au activităţi în derulare în domeniul financiar-bancar şi care au nevoie de informaţii pentru a lua cele mai bune decizii. Nu există o luptă propriu-zisă pentru obţinerea informaţiilor ca în alte domenii din cadrul economiei de piaţă. Cei mai mulţi dintre oamenii care se gândesc să depună bani la o bancă cunosc importanţa secretului bancar, sau cel puţin ce înseamnă acesta, acolo unde încă se mai respectă în proporţie de 100%, adică în Elveţia, sau printr-unul din paradisurile fiscale, cum ar fi Insulele Caiman, Insulele Bermude sau Luxembourg. E un subiect delicat al instituţiilor financiar-bancare, dar se admite în general că nici un cont de depozit nu ar trebui să fie secret, pentru a nu da ocazia răufăcătorilor să ascundă astfel banii de ochii poliţiei. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de o discreţie propriu-zisă care influenţează cursul pieţelor financiare în ceea ce priveşte conturile de depozit ale oamenilor. Acestea nu sunt cu adevărat informaţii decât poate pentru hoţii ordinari care se interesează de starea materială a clienţilor lor. Pe ce investitor de pe piaţă ar ajuta o informaţie de genul că domnul X de la scara 3 are economii în valoare de... pe care le păstrează pentru nunta fetei ? Aşadar informaţiile care sunt căutate pe piaţă au caracter general, iar aceste trebuie să fie publice. Atunci când acestea sunt confidenţiale înseamnă că o parte dintr-un contract încearcă să o manipuleze pe cealaltă prin practici ale concurenţei neloiale. Aceste aspecte sunt reglementate şi sancţionate penal. Cazul clasic este cel al informaţiei pe piaţa bursieră. Unii speculatori pot câştiga în mod necinstit atunci când brokerii, ca reprezentanţi ai unei firme de intermedieri mobiliare monopolizează o informaţie şi o distribuie preferenţial. Prin urmare informaţia există în piaţă în forma sa brută. Depinde însă de fiecare receptor dacă este pregătit din punct de vedere tehnic să o interpreteze corespunzător spre a o exploata ulterior pentru obţinerea unor efecte utile, de preferinţă sub forma unor câştiguri materiale.
6.6 Profesioniştii comunicării financiar-bancare

După cum am văzut în paragraful anterior, piaţa financiar-bancară nu este una a încercărilor şi a amatorilor. Începătorul nu are întotdeauna noroc acolo unde banii sunt conduşi de informaţie perisabilă şi de operabilitate contra cronometru. De aceea, chiar dacă pe piaţa financiar-bancară nu există posturi cu denumirea de « comunicator profesionist », fiecare profesie în parte acoperă un sector dedicat comunicării, în care fiecare « guler alb » are o pregătire auxiliară. Cei mai reprezentativi profesionişti din domeniul financiar-bancar sunt :

• 
  Analistul financiar
  
• 
  Brokerul
  
• 
  P.R.-istul
  
• 
  Directorul de comunicare
  
• 
  Ofiţerul de presă
  
• 
  Jurnalistul economic
  

Analistul financiar este acea persoană cu o pregătire economică generală care are misiunea de a analiza şi de a explica principalele fenomene economice petrecute sau în desfăşurare, precum şi tendinţele din domeniul financiar-bancar. Se poate spune că acesta este un analist economic care s-a specializat în domeniul financiar-bancar. Analiza presupune cel mai adesea un set de indicatori şi date care să formeze o ipoteză. Analistul are însă mai degrabă o sarcină analitică retrospectivă. El explică modul sau direcţia în care s-au desfăşurat pe o piaţă evenimentele, pentru a putea trage o serie de concluzii care să îl ajute în predicţiile sale. Aceasta este o analiză de tip induuctivist şi prin urmare analistul financiar poate comite o serie de erori. De aceea în analizele sale, atunci când va realiza predicţii, acesta trebuie să specifice marja lor de eroare, precum şi procedeele pe care le-a folosit sau indicatorii de care a ţinut cont cu predilecţie. În acest fel el comunică practic într-o manieră total transparentă modul cum se pot obţine previziuni financiar-bancare plecând de la o serie de informaţii publice. Transparenţa comunicării sale permite beneficiarilor să îşi formeze propriile analize în cazul în care au dubii cu privire la profesionalismul analistului financiar. În acest fel receptorii mesajelor nu vor putea avea reclamţii ulterioare la adresa analistului financiar.

Studiu de caz (17): Presa financiară și crahul bursier din 2006
În aprilie-mai 2006 când Bursele din întreaga lume se Prăbuşeau precum castelele din cărţi de joc, cei mai bătrâni dintre economişti aveau un deja-vu : criza din ’29-33 ! Cei care nu-şi pierduseră Cu totul calmul se gândeau la Butada bursieră : « Sell in may And go away » - Vinde în mai şi Du-te! Într-un articol de excepţie Care a fost şi cover-story al Publicaţiei The Economist din 27 mai-2 iunie 2006, jurnaliştii conomici au avut deosebitul merit că au scris un articol care să explice pe înţelesul tuturor mecanismul pieţelor bursiere, corelaţiile internaţionale dintre acestea şi consecinţele economice ale unor evenimente fireşti, cum ar fi fluctuaţiile ratelor dobânzii.
« Urşii prin pădure
În ciuda pieţelor alarmate, economia mondială este încă relativ puternică. Atât doar că nu trebuie să pariaţi cu propria casă pe acest lucru

Dacă întâlniţi un urs în pădure, încercaţi să nu intraţi în panică sau să ţipaţi ; sub nicio formă nu trebuie să întoarceţi spatele şi să fugiţi. Pentru că pieţele din toată lumea au scăzut – intraductibil, have turned grizzly – în ultimele două săptămâni, unii investitori se pare că au uitat vechea povaţă înţeleaptă a excursioniştilor. După trei ani de câştiguri mari, mulţi acţionari s-au trezit că au pierdut 10% din valoarea portofoliilor lor în mai puţin de zece zile. Cele mai mari « răgete » au fost auzite în jurul pieţelor emergente. Europa a cedat cea mai mare a câştigului său din acest an. Americanii au scăpat mai uşor, dar nu ar fi înţelept să stea liniştiţi. Piaţa lor imobiliară, piatra de temelie a economiei lor, este exact locul pe unde bântuie o creatură precum ursul grizzly.

[...] Deci ce a determinat această volatilitate explozivă ? O explicaţie populară a amintit de creşterea ratei inflaţiei, aşadar s-au preferat ratele mari ale dobânzii. Problema însă nu se pune de ce a crescut atât de brusc volatilitatea, ci de ce a fost aâtt de mică în ultimii ani. Răspunsul pare a fi o abundenţă de bani ieftini care i-a făcut pe investitori să se complacă într-o linişte nefirească. Acum ei plătesc investiţiile lor riscante (dar ieftine, după rata dobânzii). Poate fi o corecţie sănătoasă.
O maşinărie formidabilă

Într-adevăr, zvonurile recente nu trebuie să alarmeze economia mondială, ale cărei performanţe sunt recunoscute chiar şi de către « urşi ». PIB-ul economiei mondiale a crescut cu o rată anuală mai mare de 4% pentru mai mult de 11 trimestre consecutiv (după cum se observă în graficul 3.3). este cea mai mare creştere din ultimii 30 de ani. În tot acest timp inflaţia pe plan global a rămas la cote istorice minime. Creşterea economică cu inflaţie moderată poate fi considerată cea mai mare performanţă de la triplarea preţului petrolului din 2003. Şocurile petroliere trecute fuseseră cele care cauzaseră stagflaţia.

Până acum lumea s-a mulţumit să ridice din umeri în faţa preţurilor mari ale petrolului, ajutată în acest sens de două forţe economice. În primul rând este vorba de deschiderea şi integrarea în economia mondială a Chinei, Indiei şi a altor economii emergente. Acest lucru a stat la baza celui mai mare salt în oferta pe pieţele internaţionale de la revoluţia industrială. Munca lor ieftină a scăzut preţurile bunurilor. Ameninţarea migraţiei posturilor de muncă în afară a obligat astfel oamenii să accepte salarii mai mici şi în ţările bogate. Deşi cererea economiilor emergente a crescut preţurile la petrol şi la bunurile de consum, efectul general al noilor veniţi în cadrul economiei mondiale a fost să scadă inflaţia în ţările bogate.

Acest lucru, în schimb, a stat la baza celei de-a doua forţe. Băncile centrale au tot pompat bani ieftini. În anul 2003 media ratei dobânzii pe termen scurt în ţările G7 a scăzut către un minim record. Pentru că inflaţia rămânea redusă, băncile centrale nu s-au grăbit să reducă excesul de lichiditate. Banii ieftini au încurajat menajele, în special pe cele americane, să se împrumute şi să cheltuie fără restricţie. Nu a urmat aşadar doar un boom al pieţei imobiliare. Banii ieftini i-au încurajat pe investitori să îşi asume o serie de riscuri mai mari şi să creeze astfel mai multe « baloane de săpun » mobiliare. Astfel că împreună, explozia ofertei ţărilor emergente şi explozia cererii ţărilor bogate au depăşit povara preţului ridicat al petrolului, creând astfel imposibila combinaţie dintre creşterea economică şi inflaţia moderată.

Nu intraţi în panică

[...] Pentru întreaga lume este mai bine că America încetineşte un pic pasul. Mai târziu, discrepanţele ar fi fost şi mai mari. Acum câţiva ani, Japonia şi ţările din zona Euro au încetat să mai înregistreze creşteri. Acum sunt însă din nou « deasupra trendului », aşa încât lumea depinde mai puţin de America decât se întâmpla altă dată. Afirmarea Indiei şi a Chinei are perspective. Investitorii inteligenţi trebuie să reziste urgiei, să îşi reducă cele mai riscante deţineri din portofolii şi să doboare ursul. »

Cand ma gandesc ca in 2006 mi se parea grava corectia bursiera din intreaga lume, imi vine  sa rad, desi, e de plans situatia, in nici un caz de ras. Si de aceasta data insa, presa si-a facut datoria si a atras atentia asupra bombei cu ceas pe care au reprezentat-o sofisticatele instrumente financiare. Numai ca la inceput prea putin au inteles ce insemnau derivatele, colateral debt obligations (CDO) si credit default swap (CDS), putinele apeluri ale celor ce isi dadusera seama fiind umbrite de siguranta predictiilor, dar mai ales de castigurile fabuloase de moment. In 2007, cand au aparut primele mari falimente, lumea spera deja la o corectie de iarna si la o revenire in primavara. Anul 2008 a fost insa un cosmar devenit realitate. Presa economica a explicat ce s-a intamplat, exact ca si in 2006, numai ca de aceasta data adevarul nu i-a mai calmat pe oameni ci i-a innebunit de-a dreptul, impingandu-i in panici bancare care au acutizat criza. Cel putin stim ce ne-a lovit. Si asta numai gratie presei, nu amabilitatii ofiterilor de presa de pe Wall Street. Chartisti de tipul celor descrisi mai sus au fortat aplicarea unor modele de investitii sustinute fanatic.

Se observă aşadar cum articolul explică de fapt necesitatea firească a creşterii ratelor dobânzii pentru a nu se ajunge din nou la o nouă recesiune mondială. Poza ursului care întreabă în ce parte este Wall Street este fără doar şi poate învăluită de un uşor umor negru, ca să nu-i spunem cinism. « Bear market » desemnează momentul în care pe bursă se desfăşoară o corecţie, o scădere a principalilor indici care marchează activitatea bursieră, în opoziţie cu situaţia favorabilă, denumită « Bull market », « piaţa taurilor », expresie intraductibilă.

Brokerul sau curtierul este reprezentantul unei companii de servicii de intermediere pe piaţa mobiliară care administrează contul unei persoane active pe piaţa bursieră. Acesta execută ordinele clienţilor săi, dar activitatea sa nu se rezumă doar la a vinde şi a cumpăra acţiuni sau obligaţiuni la cerere. Brokerul se comportă ca o bancă de investiţii. Este adevărat că acesta încasează un comision la fiecare operaţie executată şi câştigul său creşte indiferent dacă clientul său pierde. Desigur că pot exista şi comisioane de performanţă, dar acestea sunt strict reglementate şi destul de rare, deoarece pot încuraja brokerii să-şi favorizeze clienţii care au portofoliile cele mai bogate. În practică însă, un broker ştie că că un client va renunţa la serviciile sale dacă va pierde permanent. De aceea, brokerul trebuie să facă în plus faţă de analistul financiar trei lucruri :

• 
  Să acorde o atenţie deosebită activităţii de prognoză şi de analiză a evoluţiilor viitoare din domeniul financiar-bancar ( în locul analizei retrospective) ;
  
• 
  Să comunice direct şi să încerce pe cât posibil să prezinte clientului său avantajele şi dezavantajele alegerii unui anume titlu pentru a investi în el ;
  
• 
  Să stăpânească o serie de cunoştinţe solide cu privire la analiza riscului pe piaţa de capital, pe care să le poată comunica şi clienţilor săi într-o manieră clară şi inteligibilă.
  

Brokerul nu poate pune la dispoziţie, de exemplu, tehnicile de analiză tranzacţională pe care fiecare client să le folosescă după bunul plac. Cunoştinţele folosite sunt mult mai complexe decât cele pe care le foloseşte analistul financiar, pentru că oamenii nu sunt interesaţi doar să afle că un titlu creşte, ci aproximativ cu cât şi în ce orizont de timp.
Studiu de caz (18): Chart-iștii și prognozele secțiunii de aur

0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144…………..Ce au aceste numere in comun? Reprezinta un sir, mai precis sirul lui Fibonacci. Mult mediatizat in controversatul cod al lui Da Vinci, pasnicul sir al lui Fibonacci este format din numere care reprezinta suma precedentelor doua : 0+1= 1; 1+1=2 ; 1+2=3 ;  2+3=5 ; 3+5=8..........Farmecul acestor numere este acela ca se regasesc sub diferite combinatii in nenumarate situatii din natura, in special in structura plantelor, a mai multor vietuitoare, dar proportia sub care aceste combinatii de numere se regasesc este 1,618 sau « sectiunea de aur ». Pasionatii pot aprofunda subiectul prin intermediul link-ului din seminar.

Cu privire la cheia succesului pe piata de capital s-au scris nenumarate carti. La propriu, nici una nu imbogateste pe nimeni, altfel autorii, bogati devenind, nu s-ar mai mai fi obosit sa le scrie. Cert este faptul ca cele mai multe astfel da carti prezinta  o serie de scenarii fabuloase pe baza extrapolarilor temporale obtinute din datele trecute. Aceste date insa nu reprezinta  decat o imensa baza de erori inductiviste, pentru ca oamenii se comporta diferit in ipoteze identice.

            Cel mai mare risc pentru o predictie eronata este analiza exclusiva pe baza unui grafic ( chart ) – de unde si denumirea de "chartisti". Ei bine "chartistii" nu tin aproape deloc cont de mesajele care vin in piata din partea institutiei financiar-bancare. Analizeaza  cu atentie datele si rezultatele periodice ale companiilor, dar daca graficul indica o panta abrupta descendenta, atunci pentru acesti oameni care cred cu tarie in existenta unor valuri alternante de crestere si scadere, rezulta in mod clar ca situatia trebuie acum sa fie favorabila. Mai mult decat atat, s-au gandit ca, daca natura surprinde in atea situatii « sectiunea de aur », atunci de ce nu ar surprinde-o si bursa ?  Asa ca au inceput sa emita predictii conform carora momentul in care variatia este de 61,8% este cel de la care se va schimba evolutia unui titlu, in plus sau in minus.

P.R.-istul este specialistul în relaţiile publice. A nu se confunda cu « relaţiile cu publicul ». Spectrul activităţii sale de comunicare este cu mult mai larg decât cel al analistului financiar sau al brokerului, dar şi informaţia folosită este mai puţin riguroasă, dar nefiind superficială ci având doar un caracter general. P.R.-istul este soldatul din linia întâi. Până la analistul financiar şi broker oamenii interesaţi de un domeniu, în general, intră mai întâi în contact cu un P.R.-ist. Impresia pe care acesta o face este desigur foarte importantă, esenţială în anumite situaţii.

P.R.-istul este o interfaţă între companie şi client. El poate scurta foarte mult costul de tranzacţionare al unei activităţi financiar-bancare prin abilităţile sale de comunicare în felul următor :

• 
  Îndrumă clienţii direct către departamentele pe care aceştia le vizează dar nu le identifică ;
  
• 
  Furnizează informaţii de ordin general despre companie şi despre latura financiar-bancară a acesteia, pentru a permite clienţilor să îşi formeze o impresie de ansamblu ;
  
• 
  Prelucrează informaţia de natură tehnică specializată şi o transformă în informaţie de interes public.
  

Directorul de comunicare este persoana care conduce departamentul de comunicare sau de P.R. al unei companii financiar-bancare. El este un P.R.-ist prin excelenţă, dar totodată şi mentorul tuturor celorlalţi membri din departamentul de comunicare. În plus faţă de un P.R.-ist, el trebuie să aibă răspuns pentru fiecare întrebare, indiferent dacă este din domeniul financiar-bancar, sau din fizica nucleară. El este căpitanul şi nu are voie să răspundă niciodată cu « nu ştiu ». De obicei este formatorul celulei de criză atunci când aceasta izbucneşte şi afectează imaginea companiei financiar-bancare. Mai mult decât P.R.-istul, directorul de comunicare de la o companie financiar-bancară este mai întâi un profesionist în domeniul financiar-bancar, şi mai apoi unul în relaţii publice.

Ofiţerul de presă este cel care coboară « în groapa cu lei », adică se prezintă în faţa jurnaliştilor la o conferinţă de presă. Faţă de clienţii obişnuiţi, comunicarea cu jurnaliştii care solicită diferite informaţii este foarte solicitantă din următoarele motive :

• 
  Jurnaliştii reprezintă un public educat şi pregătit în prealabil pentru anumite întrebări « incomode » ;
  
• 
  Există o tendinţă permanentă a jurnaliştilor de a afla informaţii despre cu totul altceva decât scopul conferinţei de presă, iar întrebările folosite pot fi provocatoare. Ofiţerul de presă nu prea are de ales. Chiar dacă nu are legătură cu subiectul principal, evitarea răspunsului unei întrebări delicate poate induce celorlalţi jurnalişti prezenţi impresia că instituţia financiar-bancară ascunde ceva;
  
• 
  Informaţiile furnizate jurnaliştilor trebuie să fie cât se poate de clare pentru a nu da ocazia acestora din urmă să le interpreteze într-o manieră subiectivă. De exemplu, dacă ofiţerul de presă spune : « Ne-am propus ca în acest an să reducem o parte din cheltuielile de personal », jurnalistul replică prin « Deci vreţi să spuneţi că veţi concedia o parte din angajaţi, nu ? Câţi anume ? »
  
• 
  La conferinţă pot participa efectiv jurnalişti economici, care au adesea o pregătire economică foarte bună, având eventual specializări în anumite domenii. Fără a fi nici provocator, nici rău-voitor, jurnalistul economic poate fi un interlocutor cu adevărat dificil.
  

Jurnalistul economic este acel ziarist specializat şi dedicat domeniului economic. Principala sa misiune este să prelucreze informaţia economică fără a distorsiona adevărul într-o manieră inteligibilă publicului larg, care nu are în mod necesar o pregătire economică.
Studiu de caz (19): Diferenţa dintre recesiune şi depresiune

Atunci câna fostul şef al Fed-ului, Alan Greenspan, a vorbit de posibilitatea depresiunii, toată lumea a intrat în panică. Pentru restul lumii, se ştie că de prin vara lui 2007 suntem în criză. Americanii ştiu că sunt în recesiune. Depression însă, în loc de recession, aduce mari transformări în psihologia contribuabilului american, care întotdeauna plăteşte pentru greşelile de politică economică ale guverniuljui săiu. Prin urmare, pe tot parcursul relatărilor despre criză, fie că au vorbit de subprime, de criza imobiliară, de criza de lichidităţi, de Wall Street, jurnaliştii americani au avut mare grijă să nu folosească depression decât atunci când nu au mai avut de ales şi a fost limpede pentru toată lumea că situaţia este gravă, indiferent de termenul folosit pentru a desemna criza economică. Pentru americani, depression este folosit numai pentru a desemna ceea ce restul lumii cunoaşte drept criza economică din 1929-1933, sau Marea criză. The Great Depression este ceva distinct, nu o criză economică oarecare.

Din punct de vedere practic, ca regulă nescrisă, dar general acceptată, recesiunea desemnează evoluţia negativă a două trimestre consecutive, ca scădere a produsului intern brut. În privin’a depresiunii ăînsă, lucrurile nu sunt la fel de clare. În timp însă s-a convenit asupra faprului că depresiunea economică poate fi echivalentă cu deprecierea PIB-ului cu mai mult de 10%, sau cu manifestarea recesiunii pe o perioadă mai mare de 3 ani. Criza din 1929-1933 a îndeplinit ambele criterii: PIB-ul a scăzut cu 30% pe parcursul celor 4 ani. Cei 15 ani după părerea unora, cei 10 ani după părerea altora, de apatie ai Japoniei, nu au fost depresiune, pentru că cea mai rea perioadă a fost 1999-2001, când PIB-ul a scăzut cu 3,4%. Per ansamblu, crelşterea economică a variat între -1 şi +1%, fapt pentru care japonezii au numit perioada fără creştere economică o “lost decade” ( o decadă pierdută).

O altă abordare ar fi după cauza care stă la degradarea situaţiei economice. Recesiunea este un rezultat al politicii monetare restrictive, pe când depresiunea este rezultatul spargerii unei bule în care valoarea supraevaluată a activelor e lovită de corecţie, urmată de restrângerea creditului şi de prăbuşirea preţurilor. În cazul recesiunii, guvernele răspund prin politici monetare, de relaxare a creditului, iar în cazul depresiunii, prin politici fiscale. Nu contează cât de mulţi oameni cunosc diferenţele, dar cei care le cunosc sunt suficient de mulţi să răspândească panica. Situaţia a mers atât de departe, după cum arată şi povestirea următoare: în 1978, Alfred Kahn, unul dintre consilierii economici ai preşedintelui de atunci al SUA, Jimmy Carter, a fost mustrat de preşedinte că speriase lumea folosind cuvântul depresiune. Atunci, Alfred Kahn s-a conformat şi a zis în următorul sîu discurs, înlocuind în discurs cuvântul ofensator cu primul care i-a venit în minte, supărat oarecum pe preşedinte: Suntem în pericol să avem cea mai rea... banană din ultimii 45 de ani.

CAPITOLUL VII. COMUNICAREA FINANCIAR-BANCARĂ PE PIAŢA DE CAPITAL
7.1 Ringul bursier

Piaţa de capital este un tărâm misterios chiar şi pentru cei mai mulţi dintre economişti, nu numai pentru cei care nu au o pregătire corespunzătopare în domeniu. Toată lumea ştie însă că acolo se învârt şi se produc mulţi bani. Dar se şi pierd pe măsură. Atracţia legendară manifestată asupra majorităţii celor ce activează în domeniul financiar-bancar este însă contrabalansată de riscurile aferente. De fapt şi de drept, riscurile nu sunt mai mari decât în altă activitate desfăşurată în tumultul economiei de piaţă. Si dacă se ia în calcul şi relativitatea privind câştigurile, atunci se poate conchide că, secondată de o comunicare eficientă care să prezinte în timp real oportunităţile financiare, piaţa de capital este un domeniu economic ca oricare altul, în care comunicarea poate avea un rol pozitiv major, iar uneori chiar esenţial.

În general se ştie că prin intermediul pieţei de capital se tranzacţionează titluri, acţiuni şi obligaţiuni, denumite şi titluri mobiliare. Cei care au o cultură economică elementară mai cunosc diferite alte mici amănunte, cum ar fi diferenţa dintre acţiuni şi obligaţiuni, sau care sunt drepturile şi obligaţiile unui acţionar etc. Mai departe se aventurează foarte puţini, deoarece consideră că tărâmul îmbietor al miliardelor este şi unul foarte periculos, păzit fiind de indicii aceia imposibil de citit, a căror semnificaţie este aceeaşi cu cea a ideogramelor din alfabetul chinezesc. Aceşti indici îi pot face pe oameni să piardă toţi banii investiţi, aşa că bursa rămâne foarte apreciată şi respectată, dar şi temută.

În 1789, după ce Congresul american a luat decizia de a prelua datoriile noilor colonii, sub copacul de sicomor de pe Wall Street numărul 68-70, nişte comercianţi speciali, ce se numeau unii pe alţii brokeri sau curtieri, se întâlneau să încheie diferite tranzacţii, dar nu de vite sau de alte bunuri uzuale, ci de valori mobiliare. Brokerii au început să se întâlnească frecvent vara sub copacul de sicomor şi iarna la cafeneaua Tontine aflată la un colţ al intersecţiei Wall Street cu Water Street. Vorbim desigur despre formarea şi precursorii New York Stock Exchange (NYSE) cea mai cunoscută, mai prestigioasă şi mai puternică bursă din lume. Adresa NYSE este aceeaşi cu cea din 1870. Cu ocazia stabilirii într-un nou sediu, din acel an, s-a hotărât folosirea unui gong care să marcheze într-o zi începutul şi sfârşitul tranzacţiilor. De aici şi denumirea proprie de ring. Bursa este însă un ring mai degrabă în sens figurat. Este totuşi un loc în care se dau lupte în adevăratul sens al cuvântului, unde câştigătorii nu sunt în mod necesar cei mai mari şi mai puternici, ci cei mai mobili şi mai adaptabili, care îşi pot învinge adversarul tot printr-un knock-out, o unică lovitură decisivă materializată în cazul bursei printr-u ordin de vânzare sau de cumpărare dat atunci când trebuie, nici mai dvreme, dar nici mai târziu.

7.2 Informaţia – materia primă a comunicării financiar-bancare pe piaţa de capital
Întotdeauna oamenii s-au temut de ceea ce nu au cunoscut. Este o adevărată virtute pentru un om să îşi cunoască limitele, dar este păcat ca acestea să existe doar datorită precarităţii în materie de comunicare. Să luăm de pildă un ziar de circulaţie naţională, dedicat pieţei de apital, cum este « Bursa ». După ştirile de prima pagină şi altele din domeniul economic, mai mult sau mai puţin importante, la mijlocul ziarului se găseşte cea mai căutată rubrică, pentru unii, Investiţii personale. La prima vedere impresia generală poate fi aceea că nu e o pagină dintr-un ziar economic, ci una dint-un manual de analiză matematică superioară. Rubricile par a fi paşnice, având subtitluri ca : « Cele mai mari creşteri », « Pentru speculatori », « Cel mai bun plasament », « Metale », « Valute ». în dreptul fiecărui titlu se găsesc însă o serie de grafice ciudate, cu procente şi mai multe simboluri de câte trei litere care, se pare, spun multe unora, dar nu tuturor. La un moment dat, apare un titlu denumit Acţiuni « blue chips », iar neavizaţii se gândesc probabil la cartofi prăjiţi de culoare albastră, în locul semnificaţiei preţioase pe care o reprezintă : cele mai tranzacţionate titluri pe bursă. La pagina următoare deja, s-a aşternut noaptea : VN, PER, Inch., Var, Desc., 52 W High, Pr. Med. Deşi pagina ziarului “Bursa” este foarte bine realizată şi dedică un spaţiu special referinţelor şi explicaţiilor acestor termeni, felul în care ia contact cu bursa cineva pentru prima dată, este unul descurajant. Fiecare îşi spune că nu va reuşi niciodată să înţeleagă ce scrie acolo, darămite să mai fie şi vreu jucător activ de succes pe piaţa de capital.

Bursa este o piaţă a informaţiilor. Faptul că informaţia este reglementată juridic întăreşte şi demonstrează acest lucru încă o dată. Neglijenţa şi circulaţia haotică a informaţiei poate atrage răspunderea penală pentru cei care nu respectă principiile de funcţionare ale pieţei de capital. Cea mai mare parte a informaţiilor de pe bursă sunt totuşi publice. Ele se află în faţa tuturor, depinde numai de modul în care un individ poate face apel la cunoştinţele sale de analiză tehnică, de previziune şi inspiraţie pentru a face achiziţii de perspectivă şi de a vinde titlurile la preţul maxim. Informaţia este totul pentru bursă. Dacă însă informaţia ar fi la discreţie şi într-o transparenţă perfectă, atunci probabil că nu ar mai exista bursă, după cum nu ar mai exista nici economie de piaţă. Incertitudinea specifică vieţii noastre pe acest pământ, împiedică însă din fericire acest lucru.

Problema principală care se leagă de statutul informaţiei pe piaţa de capital nu se referă la existenţa ei în sine, ci la momentul şi modalitatea prin care aceasta este transmisă şi percepută. Este deci o problemă de comunicare.
Studiu de caz (20): Rotschild şi batalia de la Waterloo
Fondatorul celebrului imperiu financiar era un om bogat la începutul secolului XIX. Era totuşi un bogat ca mulţi alţii. Diferenţa care a făcut ca numele familiei sale să rămână în cărţile de istorie, de economie, de beletristică sau de alte feluri a fost făcută de capacitatea sa de gestiune şi control a informaţiei.

În anul 1815 Napoleon se reîntorsese în Europa de pe insula Elba, îşi regrupase armatele şi câştigase deja câteva bătălii importante împotriva vechilor case regale inamice. Deşi Napoleon a fost un spirit luminat şi vizionar, ambiţiile sale de îngenuncheare a Angliei au silit Europa - pe care o domina - la o nefastă blocadă economică împotriva Angliei şi a aliaţilor acestora. Adept al protecţionismului, Napoleon era pe cale să-şi recâştige puterea şi să adune din nou asupra Europei norii negri ai războaielor nesfârşite. Si fireşte că dezvoltarea economică nu poate continua şi pe timp de război. Prin urmare nimeni nu dorea ca Napoleon să se întoarcă la conducerea Franţei, perspectivele fiind sumbre, şi mai ales cele economice. Când dezvoltarea economică stă în umbra războiului, bursa începe să scadă. E unul dintre primele lucruri care se pot învăţa dintr-un manual de pieţe de capital. În consecinţă, la Londra era panică mare, care s-a accentuat pe măsură ce se prefigura marea confruntare decisivă dintre Napoleon şi aliaţii europeni. În ajunul bătăliei de la Waterloo bursa londoneză scăzuse deja foarte mult, totul depinzând de rezultatul victoriei. Dacă englezii şi aliaţii lor ar fi câştigat, atunci toată lumea conta pe o revenire spectaculoasă a cotaţiei titlurilor.

Rotschild s-a deplasat personal în Belgia şi a secondat îndeaproape armata engleză pentru a fi primul care află rezultatul confruntării. Aşa se face că imediat după ce Napoleon a pierdut controlul câmpului de bătăliei şi şi-a începu retragerea către Franţa, Rotschild, nemâncat şi nedormit de mai multe zile, a alergat în primul port şi a cumpărat o ambarcaţiune cu tot cu echipaj, negăsind nimic altceva care să-l ducă cât mai repede în Anglia. Toată lumea aştepta cu înfrigurare rezultatul bătăliei, dar nimeni nu cunoştea absolut nimic despre cursul desfăşurării evenimentelor. Transfigurat de oboseală şi disconfortul călătoriei sale contracronometru, Rotschild a apărut cu o mimică gravă în faţa concetăţenilor săi care au încercat în zadar să scoată de la el vreo informaţie. În orice caz, după felul cum arăta, toată lumea a tras concluzi că armata ducelui de Wellington suferise o distrugere totală şi Europa era din nou la picioarele lui Napoleon. Aşa că în minutele imediat următoare toată lumea a început în disperare să-şi vândă acţiunile, mizând pe scăderea cotaţiilor. Pe măsură ce toată lumea vindea, Rotschild, care păstrase lichidităţi, cumpăra absolut tot ce putea. Până la sfârşitul zilei a ajuns în Anglia şi vestea victoriei, dar tot ceea ce era de vândut se vânduse. A doua zi cotaţiile titlurilor au început să urce vertiginos, iar Rotschild şi-a dublat întreaga avere într-o singură zi.
Informaţia deţinută de Rotschild a fost una publică. Aşadar nu avea obligaţia să o împărtăşească şi celorlalţi. La urma urmelor nimeni nu îi împiedicase şi pe alţi londonezi să facă efortul lui Rotschild. În ziua de azi însă nu se mai poate întâmpla aşa ceva. Publicarea rezultatelor precare ale unei companii dă naştere la reacţii adverse din partea acţionarilor. Unii vând repede preconizând scăderea cotaţiilor, alţii îşi pregătesc banii să cumpere când acestea vor atinge minimul. Ideea fundamentală este aceasta: tot ceea ce trebuie făcut este să se comunice. Compania trebuie să comunice care este starea sa financiară, iar agenţii economici vor şti ce au de făcut.

7.3 Randamente, riscuri, lichiditate şi indici bursieri – aviz amatorilor !

Uneori însă, în ciuda respectării de către companiile financiar-bancare, sau de către firmele listate a obligaţiilor de informare şi comunicare a datelor de interes pentru piaţa de capital, comunicarea deficitară continuă să facă victime pe bursă, de această dată însă din cauza modului cum este recepţionată şi interpretată informaţia.

Să luăm de exemplu societăţile de investiţii financiare (S.I.F.-uri). Acestea se achită mai mult decât onorabil de datoria lor de informare permanentă şi cât se poate de corectă a acţionarilor. S.I.F. Muntenia de pildă are un sediu unde există un birou cu relaţii cu publicul. Munca P.R.-iştilor de acolo este însă una foarte grea. La fiecare cinci minute vine câte o persoană care vrea să înveţe în câteva minute cum să dea lovitura pe bursă. Este cât se poate de clar că ofiţerii de presă sau P.R.-iştii nu pot face informări eficiente cu privire la societatea respectivă, pentru că investitorii care vin acolo nu asta vor. De fapt vin să vadă ce mai fac banii lor. Pentru a simplifica şi elucida problema, S.I.F. Muntenia are un site în care se găsesc următoarele rubrici :

• 
  Mesaj ;
  
• 
  Prezentare ;
  
• 
  Strategie ;
  
• 
  Istoric ;
  
• 
  Anunţuri ;
  
• 
  Informaţii ;
  
• 
  Rapoarte ;
  
• 
  Forum ;
  

Aceste informaţii publice sunt la îndemâna oricui. În cadrul acestor raportări sunt publicate toate schimbările de portofoliu, starea financiară trimestrială sau schimbările şi deciziile din cadrul consiliilor de administraţie. Din punct de vedere tehnic, cele trei rubrici Anunţuri, Informaţii, Rapoarte sunt cele mai căutate, dar în special rapoartele, care conţin :

• 
  Declaraţia privind responsabilitatea pentru întocmirea rapoartelor contabile semestriale ;
  
• 
  Raportul de audit financiar ;
  
• 
  Raportul semestrial (şi trimestrial) ;
  
• 
  Bilanţul semestrial (şi trimestrial) ;
  
• 
  Programul strategic de administrare pentru anul în curs ;
  
• 
  Raportul annual;
  
• 
  Situaţiile financiare pe anul precedent.
  

Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, trebuie precizat faptul că depinde de fiecare investitor în parte modul în care acesta doreşte să se implice în comunicarea pe piaţa de capital. Dacă doreşte să fie o parte activă, atunci trebuie să studieze şi să cunoască semnificaţiile mulţimii de indici pe care aceste raportări financiare le cuprind.

Tranzacţiile încheiate la bursa de valori Bucureşti, de exemplu, sunt reprezentate într-o serie de tabele zilnic publicate în ziare sau site-uri web de specialitate. Cea mai cunoscută publicaţie care se ocupă totuşi de o prezentare exhaustivă a pieţei de capital rămâne ziarul « Bursa ». Ce comunică de fapt publicaţia respectivă ? Nimic, dacă nu se cunosc simbolurile acţiunilor listate, categoriile pieţelor, indicii folosiţi. Fără a intra în amănunte, toate publicaţiile de specialiatate oferă informaţii despre :

• 
  Denumirea societăţii ;
  
• 
  Secţiunea de piaţă ;
  
• 
  Valoarea nominală a acţiunii ;
  
• 
  Preţul de închidere din ultima tranzacţie a şedinţei ;
  
• 
  Variaţia procentuală sau absolută faţă de şedinţa precedentă;
  
• 
  Preţuri maxime, minime sau medii înregistrate ;
  
• 
  Preţ maxim/minim istorc sau specific unei perioade;
  
• 
  Indici bursieri de mai multe categorii.
  

Studiu de caz (21): SNP sau RRC?

In curs ati intalnit o realitate care va era probabil deja cunoscuta: in afaceri, decat sa ai o notorietate proasta, mai bine sa nu ai niciuna. O vedeta sau o persoana mondena nu ar fi de aceeasi parere. Atunci cand lumea nu mai vorbeste despre o persoana, fie aprobator, fie acuzator, inseamna ca aceasta nu mai este importanta. Nu acelasi lucru se intampla si in afaceri.

 Chiar daca toate institutiile incearca sa aiba un capital de imagine pozitiv, nu e suficient pentru a avea neaparat si o imagine atractiva pentru investitori, chiar daca e buna. Mai precis...un capital de imagine pozitiv dar « mic » e mai putin important decat un capital de imagine controversat dar « mare ». Sa luam de pilda Bursa de Marfuri Bucuresti : SNP Petrom (SNP) are capital de imagine favorabil pentru investitori, fiind si mare in acelasi timp. De ce n-ar fi ? Toata infrastructura statului la care se adauga si brandul de tara al Austriei cu OMV-ul ei cu tot, nu poate decat sa-i convinga pe investitori ca si-au plasat banii acolo unde trebuia. Dar Rompetrol Rafinare Constanta ? Scandalurile legate de manipularea bursei de catre fostul administrator director general au patat imaginea unei companii de succes, desi numai anul trecut profitul crescuse de 6 ori. Cu toate acestea, ea nu dispare de pe bursa. Ar fi disparut in mod normal, pentru ca lumea nu mai are incredere in ea, dar e considerata in continuare atractiva. E un fel de fruct interzis, a cărui prezenta nu o poti ignora. Fie ca scade, fie ca mai creste, Rompetrol Rafinare Constanta (RRC) e mai mereu printre cele mai tranzactionate actiuni. O barfa ca de la speculator la investitor ar putea fi ca, dupa ce vinzi RRC, cel mai bun lucru e sa tii banii de pe ea deoparte si sa astepti un moment prielnic sa o cumperi din nou. In ritmul asta s-ar putea sa aduca chiar mai multi bani decat SNP-ul...

Studiu de caz (22): Scurt dicţionar de termeni bursieri¹⁶

Analiză fundamentală = metodă de evaluare a valorilor mobiliare bazată pe rezultatele financiare ale unei companii şi estimările ei viitoare.

Analiză tehnică = metodă de evaluare a valorilor mobiliare cu ajutorul analizelor statistice bazate pe activitatea pieţei, a preţurilor şi a volumului tranzacţiilor.

Ask = preţul oferit de vânzător în cazul licitaţiilor de pe pieţele bursiere.

Bearish (de la « bear ») = părere că piaţa va avea o tendinţă descendentă în viitor.

Bid = preţul oferit de cumpărător în cazul licitaţiilor de pe pieţele bursiere.

Bond = certificat emis de solicitantul unui împrumut prin care se atestă faptul că cel care a solicitat împrumutul are o datorie faţă de persoana care i-a împrumutat banii. Are specificate clar data scadenţei şi dobânda. Solicitant poate fi o companie, instituţie sau guvernul. Cel care acordă împrumutul este investitorul.

Bullish (de la « bull ») = părere că piaţa va avea o tendinţă ascendentă în viitor.

Day-trading = tip de tranzacţie pe termen scurt, constând în menţinerea unui titlu în portofoliu pe timp de o zi.

Derivate = instrument financiar care nu dă dreptul de proprietatea asupra unui titlu sau mărfi, ci promisiunea de a deveni proprietar la o anumită dată şi la un anumit preţ (opţiunile şi contractele futures sunt derivate).

Futures = Înţelegere între două părţi care convin să tranzacţioneze o marfă la un anumit preţ pentru o livrare ulterioară. Acest contract se poate vinde sau cumpăra, cumpărătorul fiind de acord să cumpere marfa pe care vânzătorul nu a produs-o încă, la un preţ dinainte stabilit.

Market maker = Companie care menţine un bid şi un ask ferme pentru un anumit titlu şi fiind gata de a cumpăra, respectiv vinde titlul în scopul de a impune nivelul dorit de acesta al preţului.

PER = raportul dintre preţ şi câştigul pe o acţiune. El dă o evaluare preţului curent al unui titlu comparativ cu câştigurile pe acţiune şi se calculează după formula valoarea unei acţiuni/câştigurile pe acţiune.

Swing = tip de tranzacţie pe termen scurt, constând în menţinerea unui titlu în portofoliu timp de 2-5 zile.

Volatilitate = Indicator de măsurare a tendinţei fluctuaţiilor preţului unui titlu pe o anumită perioadă.

7.4 Pont, zvon, panică şi comunicare financiar-bancară deficitară pe piaţa de capital
Brokerul şi clientul au nevoie de o comunicare bilaterală totală. În faţa brokerului clientul trebuie să fie deschis ca în faţa medicului sau a psihologului. În funcţie de sinceritatea sa, brokerul îi realizează un profil de investitor după care va lua deciziile în numele său. O atitudine lipsită de sinceritate din partea clientului va afecta imaginea şi profilul său, iar în consecinţă brokerul îşi va supune clientul unui program investiţional care nu i se va potrivi. Clientul se poate speria şi vinde în pierdere, sau poate să se lăcomească şi să cumpere atunci când acţiunile ating deja maximul istoric. E suficient să piardă de la bun început o sumă ceva mai consistentă pentru ca să uite de bursă pentru totdeauna. Este păcat să se ajungă la această situaţie din cauza unei comunitări deficitare, pentru că mai devreme sau mai târziu la bursă tot se pierd bani, iar profesioniştii recomandă celor care vor să înveţe secretele pieţei de capital să considere drept folositor dacă pierd de prima dată. Depinde însă cât.

Comunicarea cu brokerul, respectiv cu instituţia care intermediază tranzacţiile trebuie să fie bună pentru a nu lăsa loc zvonurilor să sperie clientul. Alteori acestuia îi parvin aşa-zise ponturi. Pontul e forma pozitivă a zvonului. Pentru că se bazează însă pe informaţii nefondate, ambele sunt la fel de periculoase, pentru că destabilizează toată munca companiei de brokeraj care intermediază operaţiunile unui client prea credul cu sursele externe neverificabile.

La fel ca şi deponentul unei bănci, investitorul pe piaţa de capital este foarte sensibil la zvon. Singura diferenţă este că un investitor la bursă are o oarecare garanţie cu privire la existenţa banilor săi spre diferenţă de deponentul la o bancă. Dacă banca dă faliment, atunci banii sunt pierduţi, în afara plafonului minim garantat de bancă de returnare a depozitului. În cazul pieţei de capital, chiar dacă vinde în pierdere, banii sunt la un adăpost relativ. În cel mai rău caz se rămâne cu proprietatea asupra unor active din care tot se mai poate recupera ceva. Ca să nu mai vorbim de ordinele cu limită, care îi protejează pe investitori de pierderi mari, acţiunile vânzându-se automat atunci când cotaţia lor a atins o limită sub care investitorul nu mai poate suporta pierderea. Însă atât deponentul cât şi jucătorul activ pe bursă sunt sensibili la zvonuri. Aici intervine comunicarea cu brokerul care are rolul să :

• 
  Transmită şi să explice frecvent un raport zilnic care conţine ştirile economice, precum şi evoluţia acţiunilor în ziua curentă şi în cea precedentă ;
  
• 
  Prezinte diversele posibilităţi de investire sau dezinvestire cu argumente solide din punct de vedere tehnic, dar pe înţelesul clientului ;
  
• 
  Să depună toate diligenţele să împiedice clientul în acţiunile sale dacă există toate dovezile că acesta este pe cale să se hazardeze într-o operaţiune care îi va afecta iremediabil situaţia financiară şi portofoliul, deşi acesta din urmă este convins pe baza unor zvonuri că va da lovitura ; în astfel de situaţii compania de brokeraj este creditată prin ipoteză cu bună credinţă, atât timp cât, din punct de vedere contabil, încasează acelaşi comision indiferent dacă clientul câştigă sau pierde ;
  
• 
  Ajute clientul să deprindă şi să înveţe mecanismul pieţei de capital, spre binele ulterior al ambelor părţi ; brokerul îşi face şi el mai uşor treaba dacă clientul înţelege ce-i spune ;
  
• 
  Confirme portofoliul deţinut, starea financiară a contului deţinut la compania de brokeraj şi executarea ordinelor în piaţă;
  

Un client nu trebuie să tolereze nici o abatere de la standardul unei comunicări bune cu brokerul său. În definiv sunt banii săi şi plăteşte pentru a i se acorda atenţie. Comunicarea precară poate surveni, de exemplu, din partea unui broker care are un client cu o sumă mică investită. În aceste condiţii unii brokeri se gândesc că au un cost de oportunitate prea mare stând de vorbă cu un astfel de client, în timp ce alţii cu sume de zeci de ori mai mari aşteaptă pe fir. Atunci brokerul nu mai transmite toate informaţiile clientului său, pentru că nu are cine ştie ce de pierdut, comisionul încasat fiind prea mic. Este o încălcare flagrantă a principiilor deontologice, dar din păcate astfel de lucruri se întâmplă. Tot ce poate face un investotor în această situaţie este să exploateze cât poate de bine tehnicile de comunicare pentru a identifica impostura unor astfel de parteneri de afaceri.

Piaţa de capital este totuşi un domeniu de elită al economiei pe o piaţă liberă, iar în afaceri virtutea morală fundamentală este încrederea. Prin urmare situaţiile prezentate mai sus sunt din fericire rare. De obicei nu se ajunge aici pentru că multe companii de brokeraj impun o sumă minimă de investit, care se ridică la câteva mii de dolari. Sub această sumă, costurile derulării operaţiunilor sunt prea mari şi pentru investitori, şi în afară de plăcerea de a juca, nici ei nu pot emite pretenţii de a se îmbogăţi în acest fel. Astfel comunicarea este deficitară mai mult din partea investitorilor. Aceştia pur şi simplu nu pot concepe că pot pierde, dacă Michael Douglas în celebrul film al lui Oliver Stone, « Wall Street » câştiga întotdeauna. Aşa că îşi mint brokerul. Minciuna cea mai frecventă este legată de suma pe care şi-o permit să piardă. Dacă un investitor şi-a ipotecat casa sau joacă banii de întreţinere la speculaţii over-day sau face speculaţii în marjă dar spune brokerului că sunt banii de buzunar, nu se poate imputa mai apoi companiei dacă investitorul ajunge pe drumuri, pentru că speculaţiile over-day sunt ca jocul la ruletă : poţi să pierzi tot şi să mai faci şi datorii.

Studiu de caz (23): Marea depresiune economică din ’29-’33 – o criză de.... sinceritate
Marea depresiune din ’29-’33 este un subiect, în general, abordat şi studiat de cei mai mulţi dintre economişti. Deşi cauzele ei reprezintă o problemă mistică chiar şi pentru unii dintre cel mai bine pregătiţi analişti economici, aproape toată lumea a admis că a fost vorba de o criză de supraproducţie. Interesant, însă, este altceva. Felul în care este abordată problema marii depresiuni, lasă impresia că a fost un eveniment izolat în istoria economică a omenirii. Se pare că numai atunci, în ’29-’33 a fost o criză economică în adevăratul sens al cuvântului.

În mod normal, o piaţă nu se poate prăbuşi pur şi simplu. Când piaţa ajunge totuşi la un asemenea prag, se spune că bunurile sunt vândute la “preţuri de nimic”. Nu există aşa ceva. Nu eistă nici preţ mare, nici preţ mic, ci numai preţuri ale pieţei.^xxi Ele nu sunt mari sau mici, sunt doar purtătoarele unor informaţii legate de raportul cerere-ofertă în acel moment, atât.

Dacă vânzătorii au preţuri mari înseamnă că se manifestă o cerere mare pentru produsele oferite de ei. Dar dacă această cerere nu există, iar ei menţin preţurile mari în continuare, înseamnă că se bazează pe ceva. Dacă ar anticipa o scădere, o recesiune economică, atunci ar avea toate motivele să creadă că şi consumatorii ştiu acest lucru şi nu cumpără de la ei pentru că ştiu că o vor putea face la un preţ mai mic în viitor. Prin urmare, ei aşteaptă o expansiune economică. Aceasta este echivalentă cu o creştere a preţurilor, ceea ce înseamnă că, dacă cumpărătorii îşi păstrează capacitatea de anticipare, ştiu că trebuie să cumpere acum, mai ieftin. În aceste condiţii nu se poate vorbi despre supraproducţie, deoarece producătorii investesc voit în inventarul lor. Deci, nu orice stoc este o dovadă de supraproducţie.

Zeci de ani după marea depresiune, varianta oficială care a reprezentat cauza colapsului economic a fost subconsumul sau insuficienţa cererii agregate^xxii. Prin urmare în timpul crizei, faliment ar fi trebuit să dea producătorii de bunuri de consum, nu producătorii de bunuri industriale de folosinţă îndelungată^xxiii. După un algoritm denumit de Rothbard “principiul acceleratorului”, antreprenorii au intrat în jocul macabru al banilor ieftini şi când au conştientizat că au apucat pe un drum fără întoarcere, a fost prea târziu. Bursa nu a fost vinovată de această crimă economică. Tot ce a făcut a fost să grăbească ceea ce era oricum inevitabil. Am putea chiar spune că a avut din acest punct de vedere un rol pozitiv: a pus capăt agoniei şi suferinţei cauzate de plaga „aruncată” asupra sistemului liber al economiei de piaţă. Indiferent sub ce formă am privi rolul bursei în timpul marii depresiuni, atunci când are loc execuţia, nu poţi da vina pe eşafod.

Piaţa de capital este dedicată cu predilecţie investiţiilor în industrie^xxiv. În momentul în care un individ a cumpărat o acţiune, atunci fondurile sale au fost direct investite. Pentru achiziţia acţiunii respective, a existat o economie iniţială. Dar dacă emitentul acţiunii cheltuia mai apoi banii primiţi de la investitor, s-a considerat în mod eronat că banii economisiţi inundau piaţa prin faptul că erau folosiţi de emitent. De fapt şi de drept însă, este tocmai invers: brokerii nu blochează banii nimănui. În momentul în care are loc tranzacţia, brokerul ştie că aceasta are loc numai pentru simplul fapt că respectivul emitent are nevoie de lichidităţi. Acesta şi-a încasat banii, a vândut acţiunea şi practic, din acel moment, a ieşit de pe bursă. Cu cât se cer mai mulţi bani, cu atât aceştia părăsesc piaţa de capital, nu intră. Singura condiţie este ca operaţiunile de capital, indiferent ce reprezintă, investiţii sau speculaţii, să fie justificate prin dezvoltare reală a pieţei, nu pe expansiune inflaţionistă provocată de creditele de circulaţie. Aceasta are loc în momentul în care toată lumea cumpără acţiuni deoarece rata dobânzii este foarte mică. În acest mod oameni care nu au cunoştinţe despre nici o afacere, profită de banii ieftini pe care statul îi pune la dispoziţie şi inundă piaţa de capital, care pare cea mai rapidă cale de îmbogăţire, chiar dacă nu şi cea mai sigură.

Acuzele la adresa bursei nu au fost legate atât de izbucnirea crizei, cât şi de agravarea acesteia. După inflaţionistul deceniu al anilor ’20, se părea că toată lumea era pregătită să joace la bursă. Masa monetară crescuse cu 63,4%, iar stocul de aur cu doar 15%. În aceste condiţii nu e de mirare că valoarea acţiunilor tranzacţionate crescuse şi ea cu 224,3%! Agenţi economici experimentaţi fuseseră înşelaţi de creditele de circulaţie, de ce nu s-ar fi înşelat şi oamenii de rând?

În momentul în care producătorii au începu să intre în colaps financiar unul câte unul, criza dǎdea primele semne. Izbucnise, dar alarma nu se dăduse încă. Dobânda este plata unui consum viitor. Atunci, dacă creşte cererea de bani ar trebui să crească şi rata dobânzii. Logica însă a fost inversată, deoarece cererea de bani crescuse datorită ratei mici a dobânzii. În momentul izbucnirii crizei, profiturile erau deja mai mici decât rata dobânzii, sau foarte mici, în general. În aceste condiţii oamenii vor să depună banii în bancă şi să doarmă liniştitţi, dar banca nu are nevoie de creditori, ci de debitori, aşa că rata dobânzii e mult mai interesantă dacă este menţinută la un nivel foarte mic pentru a-i determina pe oameni să ceară bani în continuare sau, să îi convingă să accepte riscul obţinerii unui profit mai mare decât nesemnificativul câştig din depozitele bancare. Dacă cererea de bani se poate traduce şi prin scăderea preferinţei pentru consumul viitor, nu înseamnă neapărat că va creşte consumul prezent în mod deosebit. Nu se aşteaptă nici o creştere a investiţiilor, deoarece nivelul foarte mic al ratei dobânzii este un semnal că în viitor aceasta va fi sigur mai mare şi imposibil de rambursat. Prin urmare criza a avut specific şi un volum mare de investiţii întârziate, a căror cauză a fost tot rata dobânzii anormal de mică.

Pe lângă ruinare, oamenii de rând care au fost victime ale marii depresiuni şi au pierdut pe bursă banii, nu mai merită acum şi incriminări suplimentare legate de nepriceperea lor. La urma urmelor banii ieftini i-au sedus şi pe unii dintre cei mai experimentaţi oameni de afaceri. Problemele au fost agravate însă de faptul că mulţi dintre oamenii fără o pregătire corespunzătoare în domeniul pieţelor de capital se împrumutau cu 10% dobândă pentru a viza câştiguri de 5-6%, fără a mai socoti ce plăteau şi brokerului comision. De ce? Pentru că au avut prea multă încredere în viitorul apropiat. Dacă brokerii au cunoscut aceste realităţi şi au continuat să lucreze cu oamenii de rând, atunci e vina lor. Plecând totuşi de la ipoteza că brokerul are un cod deontologic şi doreşte să-şi nenorocească clientul, se poate trage concluzia că unii dintre acţionari nu au fost tocmai sinceri făţă de brokeri în legătură cu adevărul despre potenţialul lor investiţional.

Capitolul VIII. COMUNICAREA FINANCIAR-BANCARĂ ÎN MANAGEMENTUL CRIZEI
8.1 De la criză la conflict
Conflictul se desprinde ca o formă de opoziţie centrată pe adversar, bazată pe incompatibilitatea scopurilor, intenţiilor şi valorilor părţilor oponente. Astfel conceptul de stare conflictuală poate desemna în sens larg neînţelegeri, ciocniri de interese, certuri, discuţii violente, dezacorduri. Toată această enumerare este de fapt o consecinţă nefastă şi nedorită, cu siguranţă, a existenţei a cel puţin două puncte de vedere cu privire la: opinii, interese, scopuri, doleanţe, credinţe, convingeri, sentimente, valori.

Stării conflictuale îi este specifică într-o fază incipientă un dezacord. Acesta nu pare să fie grav, întrucât relaţiile interumane nu ar mai însemna nimic dacă întreaga noastră viaţă s-ar desfăşura sub auspiciile unei monotonii în care niciodată identitatea şi impresionanta diversitate umană nu ar mai avea nici un cuvânt de spus. Acest dezacord însă nu ar mai fi demn de luat în seamă ca o importantă trăsătură a conflictului dacă nu ar avea la rându-i anexată o fază superioară, proprie, de alimentare şi înteţire a dezacordului iniţial, izbucnit din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Alimentarea dezacordului va face ca relaţia existentă între cele două sau mai multe părţi să se îndrepte cu paşi siguri către o ruptură totală. Aceasta apare practic ca inevitabilă, deoarece, dacă ar fi existat cea mai mică intenţie de aplanare din partea vreunei părţi, cu siguranţă că nu ar mai fi avut loc o alimentare a dezacordului. În sfârşit, când cele din urmă canale de comunicare au fost anihilate, nu mai poate fi vorba decât de o confruntare, care va putea fi materializată activ, prin încercarea de schimbare a ordinii anterioare, sau, pasiv, prin întreruperea definitivă a oricăror relaţii pe viitor, aşa cum se poate observa în graficul 1 din anexa 1.

Conflictul face parte din cotidian nu din excepţional. Viaţa niciunuia dintre noi nu poate avea o rigoare atât de mare pentru ca mai devreme sau mai târziu individul respectiv să nu fie nevoit să se confrunte cu cea mai uşoară formă posibilă a vreunui conflict. Nu se poate evita inevitabilul, dar printr-o minimă pregătire, se poate anticipa şi întâmpina aşa cum se cuvine.

După cum am observat, la baza conflictelor stă cel mai adesea o criză locală, aparent independentă de structura sistemului, care este tratată neadecvat şi degenerează datorită dezacordurilor iniţiale alimentate, după cum se poate observa în figura din Anexa 2. Uneori însă, în ciuda tuturor eforturilor, a ordinii, disciplinei şi corectitudinii conflictele vor izbucni. În permanenţă este nevoie de o nouă ordine, la a cărei trecere se vor înregistra în permanenţă tensiuni şi conflicte. În sprijinul acestor afirmaţii se poate face apel la etimologia cuvântului „criză”. În limba greacă „crisis” desemnează termenul pentru decizie. În limba chineză există două ideograme referitoare la acest cuvânt, una desemnând pericolul, cealaltă oportunitatea. Cu alte cuvinte: în caz de pericol subzistă oportunitatea de a lua o decizie, iar deciziile sunt hotărâri care au menirea să intervină în sensul stabilirii unei intervenţii, atunci când situaţia o cere¹⁷.

Crizele premergătoare conflictelor sunt de fapt imaginea transpusă în realitate a vulnerabilităţii sistemului. Apar în aceste momente multe necunoscute care ridică un număr de semne de întrebare cu privire la structura internă a organizaţiei, adică personalul angajat, precum şi din partea segmentelor externe reprezentate în principal de clienţi şi de acţionari. În această situaţie cei mai mulţi se decid să „nu comenteze”. Există deja seturi de replici, adevărate automatisme, care probabil că au fost deja învăţate pe de rost de cei care s-au mai confruntat cu stări conflictuale. Aşa de pildă probabil angajaţii s-au săturat de mult să tot audă: „Nu este momentul”, „Nu trebuie să ne afle toată lumea”, „Strict confidenţial”, „Situaţia este prea importantă pentru a fi dată publicităţii”, sau celebrul de acum „No comment”.

Această tăcere şi sustragere din faţa comunicării sunt cel puţin dezavantajoase pentru compania financiar-bancară, a cărei stări de fapt va fi în scurt timp înlocuită de haos. Comportamentul de eschivă manifestat în acest fel are aproape întotdeauna un rezultat contrar celui aşteptat: în loc să destindă situaţia făcând dovada bunei credinţe prin comunicarea cu exteriorul prin care se doreşte dovedirea faptului că nu există nimic de ascuns, tăcerea va frustra opiniile şi va răscoli curiozitatea presei, a cărei imaginaţie va da naştere la cele mai incomode speculaţii. Altfel, comunicarea ar putea fi o cheie pentru demararea negocierilor, care la rândul lor ar rezolva conflictele, toate la un loc concretizându – se în decizii eficiente, ceea ce se poate observa în figura din cadrul Anexei 3.

8.2 Tipologiaşi structura stărilor conflictuale