Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Fructuosus de Braga
- Fulgentius de Astiges
- Fulgentius de Ruspe
- Gaius sau Caius
- Galicană, Psaltirea
- Gaudenţiu (donatist)
FULBERT în CE, 11, p. 326-329; D.S. White, Patriarch Photius, Brookline/Mass., 1981; C. Theo-doridis (ed.), Ph. Patriarchae Lexicon, Berlin, 1982; E. Amman, DTC, XII, pt. 2, 1935, col. 1536-1604; Cross, Photius, în ODCC, p. 1087-1088; A. DeNicoIa, Photius, în DECA, II, p. 2026-2027. Articolul cuprinde şi o listă a autorilor prezentaţi în Bibliotheca. F.R. Gahbauer, OSB, Photius, în LACL, p. 507. Fravitta Fravitta (Flavita, Flavianus, Phravittas sau Phraitas), după moartea lui Acaciu, timp de patru luni de zile (între 489-490), arhiepiscop de Constantinopol. După relatările lui Nichifor Calist, Fravitta a obţinut scaunul arhiepiscopal de Constantinopol prin fraudă. Ajuns arhiepiscop, Fravitta îi scrie lui Petru* Mongul de Alexandria, pentru a-i solicita acestuia comuniunea (scrisoarea se păstrează în siriacă între lucrările lui Zaharia* Retorul), dar şi papii Felix III, pentru a obţine recunoaşterea şi cooperarea sa, întrucât acesta îl excomunicase şi îl depusese, în 484, pe Acaciu, pentru că îl recunoscuse pe Petru Mongul ca patriarh de Alexandria. Delegaţia pe care Fravitta o trimite la Roma, din care făceau parte şi călugări apuseni prezenţi la Constantinopol care nu au păstrat relaţii cu Acaciu şi cu Petru Mongul, ducea cu sine şi o scrisoare din partea împăratului, cu scopul de a arăta bunele sale intenţii. Ajunsă la Roma, delegaţia este primită cu fast, iar scrisoarea împăratului a fost citită în public. Când li s-a cerut delegaţilor să purceadă la scoaterea din diptice a lui Acaciu şi Petru Mongul, aceştia şi-au declinat competenţa. Nedumerit, papa îi scrie împăratului şi lui Fravitta. Scrisoarea ajunge însă după moartea acestuia din urmă. Totodată, Felix îi scrie lui Thalassius şi altor stareţi din Constantinopol, interzicându-le orice comuniune cu episcopul lor până când vor primi autorizaţie în acest sens de la Roma. Lucrurile se complică, deoarece papa Felix primeşte şi o copie a scrisorii pe care Fravitta a trimis-o lui Petru Mongul în care acesta nega orice comuniune cu Roma. în acest fel, atitudinea conciliatoare a lui Fravitta nu a avut nici un rezultat. Nichifor Calist, XVI, 19; Migne, PG, 147; CPG, 5996;E.W. Brooks, CSCO, 84, p. 9-11 (text); CSCO, 88, p. 6-7 (traducere); W.M. Sinclair, Fravitta, art. în Smith-Wace, II, p. 559-560; DHGE, 18, 1128-1129; F. Scorza Barcellona, Fravittas, în DECA, I, p. 992; S. Miiller-Abels, Fravitas von Konstantinopel, în LACL, p. 239-240. Fredegarius Nume dat unui cronicar care a scris cronica Franţei de la anul 584, dată la care se întrerupe relatarea cronicii lui Gri-gorie* de Tours, şi până la 652. Lucrarea cuprinde şi câteva capitole de istorie generală, până la anul 660. Cronica lui Fredegarius a fost tipărită ca apendice la lucrările lui Grigorie de Tours: Fre-degarii scholastici Chronicon, quod iile. jubente Childebrando comite, Pipini regis patruo, scripsit. Textul cronicii este sistematizat în cinci cărţi. Primele trei reprezintă mai degrabă o compilaţie din lucrările lui JuIius*Africanul, Ieronim* şi Idatius* (Hidatius), cronicar spaniol. Cartea a patra este un rezumat al primelor şase cărţi ale istoriei lui Grigorie de Tours. Cea de a cincea carte este mai valoroasă, mai ales pentru istoria mero-vingiană (Loi). Migne, PL, 71, 573; 605; CPL, 1314; MGH Script, rer. merov., I, 18-193; Adrien de Valois, Gesta Francorum, lib. XV, Paris, 1646; J.G. Cazenove, Fredegarius, art. în Smith-Wace, II, p. 560-561; M. Baudot, La question du pseudo-Fredegaire, MĂ, 29, 1928, p. 120-170; V. Loi, Fredegaire (Pseudo-), în DECA, I, p. 992; R. Schieffer, Fredegarius, în LACL, p. 240. Fretela Fretela, erudit creştin, trăitor în Getica, în sec. III. Despre Fretela nu avem nici un fel de informaţii. Ştim doar că el, împreună cu prietenul său Sunniss, i-au adresat o scrisoare lui Ieronim* în anul 403, când acesta se afla la Betleem, ce-rându-i lămuriri cu privire la discrepanţele pe care le-au întâlnit în Psaltire între versiunea lui Ieronim din 383 şi Septuaginta (LXX). Ieronim le răspunde în detaliu, analizând fiecare text menţionat de cei doi. El îi informează că ediţia Septuagintei, numită kxhvti, folosită nu numai de ei, dar şi de multe alte persoane, conţinea diverse erori şi se deosebea în multe privinţe de celelalte versiuni date de Origen în Hexapla. Totodată, le atrage atenţia că, atunci când în versiunile greceşti ale Vechiului Testament se întâlnesc inconsecvenţe, trebuie să se recurgă la originalul ebraic, în răspunsul său către cei doi, Ieronim îşi exprimă bucuria de a afla că între geţi se aflau cercetători serioşi ai Scripturilor, pe când grecii preferau să trăiască în ignoranţă. Ieronim, Ep. 106; W.H. Fremantle, Fretela, art. în Smith-Wace, II, p. 562-563.
Fructuosus, abate de Dumio şi apoi episcop de Braga, de origine regală gotică, înrudit cu regele Sisenand şi episcopii Petru de Beziers şi Se lua de Narbonne. A fost educat la Palencia sub îndrumarea lui Conantius. După terminarea studiilor se dedică vieţii monahale anahoretice. a întemeiază o serie de mănăstiri în provincia Leon, în provincia Pontevedra şi în Andaluzia, pentru care redactează reguli monahale speciale: Regula monachorum şi Regula communis. Reputaţia sa de ascet îl determină pe Valeriu de Bierzo să scrie Vita Fructuoşi. De la el s-a păstrat o intervenţie pe lângă regele Receswinthe în favoarea unor prizonieri politici şi o scrisoare către Braulio de Saragossa. Migne, PL 80, 690-692; 87, 1099-1130; CPL 1869-1871; J. Madoz, Epistolario de S. Braulio, Madrid, 1941, p. 186-189; MGH Ep. 3, 688 şi urm.; A.C.do Amarai, Vida et reglas religiosas de S. fructuoso Bracarense, Lisboa, 1805; I. Herwegen, Das Pactum des hi. Frucktuosus von Braga, Stuttgart, 1907| M. Martins, Correntes da filosofta religiosă em Braga, Porto, 1950, p. 287-320; M. Dîaz y Di'az, Fructueux de Braga, în DECA, l, p. 993-994; E. Reichert, Fructuosus von Braga, în LACL, p. 240, cu bibliografie. Fulbert Fulbert (960-1028), episcop de Chartres. S-a născut în Italia, în apropiere de Roma. A studiat la Reims sub îndru- f\ marea Iui Gerbert şi apoi la Chartres. In 990 este numit cancelar al şcolii catedrale din Chartre de către Odo*, episcopul locului (968-1004). Datorită inteligenţei, culturii şi profesionalismului său, Fulbert transformă Chartres în unul dintre cele mai importante centre culturale ale vremii. Faima şcolii sale va dăinui multă vreme după moartea sa. De la el au rămas o serie de predici, imne religioase, poeme şi scrisori. El este autorul imnului Chorus Novae Jermalem. Fulbert s-a impus şi ca om de stat, deţinând funcţii de seamă la curtea imperială şi pe lângă potentaţii vremii. FULBERT FULGENTIUS DE RUSPE FULGENTIUS DE RUSPE
Migne, 141, 163-374; C. Pfister, De Pulberii Carnotensis Vita et Operibus, Paris teză, Nancy, 1885; L.C. MacKinney, Bishop Fulbert andEducat ion at the School ofChartres, Texts and Studies in the History of Medieval Education, VI, Notre Dame, Indiana, 1957; R Viard, OP, în DSp. V, 1964, col. 1605-1611; Cross, ODCC, p. 541, cu bibliografie. Fulgentius Fulgentius, scriitor şi preot donatist, autor al unui tratat, intitulat: Libellus de Baptismo (412-420), cunoscut din citatele păstrate în tratatul unui scriitor anonim, probabil ucenic al lui Augustin*. După Fulgentius, nu există decât un singur botez, iar 'Samarineanca', adică Biserica catolică, nu îl posedă. Există o singură 'grădină închisă', care este Biserica. O fântână pecetluită, interzisă tuturor persoanelor nedemne; un singur untdelemn care este ungerea cea prea sfântă şi care a fost corupt de muşte moarte, în nici un caz acest untdelemn nu poate fi dat păcătoşilor. El mai vorbeşte despre lipsa de demnitate a catolicilor care, traditores fiind, nu pot săvârşi taine valide. Fragmentele citate din tratatul lui Fulgentius sunt interesante pentru atmosfera care a dominat în Biserica apuseană în perioada controversei donatiste. Migne, PL, 43, 763-774: Anonim: Contra Fulgentium Donatistam; Monceaux, VI, cap. 6, Fulgentius le Donatiste; W.H.C.Frend, Fulgentius le Donatiste, în DEC A, I, p. 1000; G. Rb'wekamp, Fulgentius, Donatist, în LACL, p. 240.
Fulgentius de Astiges (540/50-c. 625), episcop de Astigis (Ecija). S-a născut la Cartagina, pe la mijlocul sec. V. Tatăl său, Severian, a fost cetăţean roman de origine spaniolă, reprezentant al regatului Toledo la Cartagina. După ocupaţia bizantină, familia sa se retrage la Sevilla. Revine la Cartagina împreună cu tatăl său pentru a recupera proprietăţile familiei, în jurul anului 600 este numit episcop, în 610 iscăleşte decretul lui Gon-demar (610-612), prin care Toledo este ridicat la rang de mitropolie. La cel de al doilea conciliu de la Sevilla, episcopul de Malaga îi cere înapoi câteva parohii, puse sub jurisdicţia episcopului din Astigis, după ocupaţia bizantină. La rândul iui, Fulgenţiu îi cere episcopului de Cordova o bazilică, care se afla la graniţa dintre cele două episcopii, în 620, Isidor* îi dedică lucrarea, De origine officiorum ecclesiasticorum, începând cu sec. XVI şi XVII, a fost confundat cu Fulgentius* de Ruspe, atribuindu-i-se un tratat, De Fide, şi un altul despre mitologie. A decedat înainte de anul 625. Cultul lui se răspândeşte după 1330. M.A. Ward, Fulgentius (6), art. în Smith-Wace, II, p. 584-585; DHGE, 19, 371-374; E. Romero Pose, Fulgence d'Astigis, în DECA, I, p. 997-998. Fulgentius de Ruspe Fulgentius de Ruspe sau Fulgentius, Fabius Claudius Gorbianus (462-527 sau 468-533), episcop de Ruspe în Africa de Nord. Episcopatul său se întinde în perioada cuceririi vandale şi a persecuţiilor ariene împotriva credinţei ortodoxe. S-a născut la Leptis în Africa, intr-o familie cu tradiţii deosebite. Mama sa, rămasă văduvă, i-a dat o educaţie aleasă. Se pare că mama sa l-a constrâns să studieze temeinic limba şi literatura greacă, obli-gându-1 să înveţe pe de rost o parte din poemele lui Homer şi piesele lui Me-nandru. Abia după însuşirea limbii greceşti, i s-a permis să aprofundeze şi alte discipline. După terminarea studiilor, este numit procurator fiscal al provinciei, timp în care se dedică şi admi- nistrării patrimoniului familial, împotriva voinţei mamei sale, îmbrăţişează viaţa monahală. Datorită persecuţiilor ariene, este silit să părăsească ţinutul natal. Se hotărăşte să plece în Egipt, pentru a se alătura călugărilor de acolo, însă în cele din urmă, din Sicilia, se îndreaptă spre Roma (500). Revine în Africa, unde este ales episcop de Ruspe. Alegerea ca episcop nu a diminuat, ci a înteţit persecuţiile îndreptate împotriva lui de către regele vandal Thrasamund, care îl trimite în exil in Sardinia (502 sau 507), împreună cu alţi 60 de episcopi ortodocşi. I se permite să revină în Africa pentru a participa la o dispută cu clerici arieni. Datorită faptului că a stârnit în sânul poporului sentimente anti-ariene, regele Thrasamund îl trimite din nou în exil, unde rămâne până la anul 523, când urmaşul acestuia, regele Hil-deric, îi permite să se întoarcă în dioceză. Ultimii ani din viaţă sunt dedicaţi activităţii pastorale şi scrisului. A decedat la vârsta de 65 de ani. Cronografia vieţii sale este încă obiect de dispute. Detalii despre viaţa lui Fulgentius de Ruspe găsim în lucrarea despre Viaţa sa, scrisă de ucenicul său, Ferrand*. Ferrand menţionează mai multe lucrări scrise de Fulgenţiu, dar care nu s-au păstrat în totalitate. Din ceea ce s-a păstrat, deducem că el a fost preocupat de două teme doctrinare: Treimea şi hristologia, împotriva arienilor, şi soteriologia, mai exact, har şi libertate, împotriva semi-pelagienilor. în prima categorie, se înscriu următoarele tratate: Contra arianos liber unus; Ad Trasa-mimdum libri III, în care abordează şi tema natură şi persoană, pentru a respinge erorile nestoriene şi monofizite. Ad Fabianum, în zece cărţi; Contra ser-monem Fastidiosi ariani; De fide ad Petrum; De Trinitate ad Felicem; Ad Monimum, cărţile II şi III; lucrarea Ad Pintam s-a pierdut. Din a doua categorie de preocupări fac parte: Ad Monimwn Libri III; Contra Faustum Reiensem libri VII, care nu s-au păstrat, De veritate praedestinationis et gratiae. în problema harului şi libertăţii, Fulgentius îi urmează Iui Augustin*, însă mult mai radical. El tratează această problemă şi la cererea insistentă a călugărilor sciţi. Natura umană, distrusă prin păcatul lui Adam şi transmisă tuturor urmaşilor săi, îi face pe oameni incapabili de a voi binele şi a se mântui prin propriile forţe în virtutea liberei alegeri. Ei se mântuiesc doar prin harul lui Dumnezeu, care este dat în mod gratuit şi precede meritele pe care, de altfel, el le determină. De aceea, mântuirea omului îi revine numai harului divin. Dumnezeu nu împărtăşeşte tuturor harul Său, ci numai unor anumite persoane predestinate, alese în temeiul judecăţii de nepătruns a lui Dumnezeu. Fulgentius a scris mai multe epistole, din care s-au transmis doar 29 şî o serie de predici şi omilii. Recent a fost descoperit unAbecedarium, cunoscut sub titlul Psalmw contra Wandalos arianoS., pe care l-a compus imitând lucrarea antidonatistă a lui Augustin: Psalmus. Fulgentius nu a fost un teolog original, în controversa sa anti-ariană, el urmează liniile generale ale teologiei ortodoxe din sec. IV şi V, iar în problema harului şi a libertăţii este tributar lui Augustin. Migne, PL, 65, 103-1020; CPL, 814-846; CCL, 91, 91 A; M.G. Bianco, Abecedarium Fulgentii episcopi, Orpheus NS, l, 1980, p. 152-171; G. Lapeyre, Fulgence de Ruspe, Paris, 1929; B. Nisters, Die Christologie des Fulgentius von Ruspe, Roma, 1930; H. -J. Diesner, Fulgentius von Ruspe als Theologe und Kirchenpolitiker, Stuttgart, 1966; Tixeront, Patrologie, p. 460-463; H. R. Reynolds, Fulgentius of Ruspe, art. în Smith-Wace, II, p. 576-583; Bardenhewer, V, 1932, p. 303-316; Cayre, H, p. 186-195; Altaner-Stuiber, 1980, p. 489 şi urm.; M. Jourjon, Dict. Sp., V, 1964, col. 1612-1615, bibliografie; Cross, Fulgentius, în ODCC, p. 541; M. Simonetti, Fulgence de Ruspe, în DECA, I, p. 998-1000; H. Schneider, Fulgentius von Ruspe, 241-244, cu bibliografie. GAIUS G
Gaius sau Caius, scriitor creştin de la sfârşitul sec. II, preot roman în timpul papii Zefirin (199-217), autor al unei lucrări, sub formă de dialog, împotriva montanistului Proclus (Adversus Pro-clum). Informaţiile despre el le avem de la Eusebiu* şi Dionisie bar Salibi (sec. XII). Eusebiu consideră că a fost creştin ortodox, iar Dionisie că a fost eretic. Fo-tie* îl descrie ca 'episcop al neamurilor' şi aceasta datorită faptului că îl confundă cu Ipolit* cu care, Dionisie bar Salibi ne informează, ar fi avut o dispută. La Dionisie avem păstrate câteva fragmente din scrierea lui Ipolit împotriva lui Gaius/Ca-ius: Capitula adversus Caium şi lucrarea pierdută, Apologia pro apocalypsi et evangelio loannis apostoli evangelista. Gaius a susţinut că Evanghelia a IV-a şi Apocalipsa nu sunt scrise de Sf. loan şi că îi aparţin lui Cerint* şi aceasta pe motiv că ar exista contradicţii între Apocalipsa şi epistolele Sf. Pavel. Numele lui Gaius este legat şi de secta alogilor* sau alogienilor, care promova idei asemănătoare cu ale sale, deşi acest lucru trebuie văzut mal ales în contextul neîncrederii ierarhilor din sec. II de la Roma fată de o parte din ierarhie, datorită problemelor ridicate de gnostici, montanişti şi quar-todecimani, care pretindeau fiecare în parte că se trag din Sf. loan (Prinzivalli). Fragmente din Adv. Proclum în Eusebiu, Ist. bis., II, 25, 6-7; III, 28, 1-2; VI, 20, 3; fragmente din Capitula adv. Caium în I. GALL l /*.-,.» • Sedlacek, Dionysius bar Salibi. In Apo-calypsum, Actus et Epistulas catholicae, în CSCO, 56, 60; şir. 18, 20, Paris, 1909-1910; G. Salmon, Caius (2), în Smith-Wace, I, p. 384-386; G. Bareille, în DTC, II, 1905, col. 1309-1311, cu bibliografie; Tixeront, Patro-logie, p. 102; G. Bardy, Gaius, în DHGE 11, 236 şi urm.; Cross, Gaius, în ODCC, p. 544; E. Prinzivalli, Gaio egliAlogi, SSR, 5,1981, 53-68; Idem, Gaius et Aloges, în DECA, I, p. 1004; C. Schmidt, E. Schulz-Flugel, Gaius, Antimontanist (von Rom), în LACL, p. 245, cu bibliografie.
Galicană, Psaltirea. Psaltirea în limba latină revizuită de către Ieronim în jurul anului 392, pe baza textului grecesc al Septuagintei din Hexapla lui Origen. Sub influenţa lui Grigorie* de Tours, acest text a devenit foarte popular în Galia, de unde şi numele de Psaltirea Galicană. Această versiune a fost folosită mai ales în cult, iar sub influenţa lui Alcuin, a ajuns să înlocuiască versiunea latină făcută după textul ebraic în toate ediţiile Vulgatei. Folosirea ei s-a extins treptat în întreaga Biserică Apuseană. R. Weber, O.S.B. (ed.), Le Psautier romain et Ies autres anciens psautiers latins, Collec-tanea Biblica Latina, X, 1953; H. de Sainte-Marie, O.S.B. (ed.), Sancti Hieronymi Psalterium iuxta Hebraeos, în Collectanea Biblica Latina, XI, 1954; A. Allgeier, Die altlateinischen Psalterien. Prolegomena zur einer Textgeschichte der hieronymianischen Psalmenubersetzungen, Freiburg, 1928.
Gali (550-645), călugăr irlandez, misionar, unul din cei 12 ucenici care 1-au însoţit pe Sf. Columban de la Bangor din Irlanda la Luxeuil în Galia, stabilindu-se în cele din urmă în apropiere de lacul GALL Constanţa. A fost educat la Bangor, la vestita şcoală Sf. Comgall, unde a învăţat gramatica, poezia şi Sf. Scripturi. Datorită abilităţii sale de a învăţa limbi străine, Gali s-a dovedit a fi de mare ajutor la propovăduirea Evangheliei printre suevi, helveţi şi alte triburi învecinate. Când Sf. Columban a fost silit să fugă din faţa persecuţiei îndreptate împotriva lui de Curtea burgundiană, Gali se îmbol- _• ^ năveşte şi rămâne la Bregenz. Insănăto-şindu-se, revine în Elveţia şi se stabileşte nu departe de Steinaha sau Steinach, unde ridică o chilie şi un Ioc de rugăciune. De aici întreprinde misiuni de încreş-tinare a păgânilor allemani şi şvabi. Deşi i s-au oferit scaunul episcopal din Constanta şi cel din Luxeuil, el nu acceptă. La Constanţa el îl recomandă pe loan, propriul său diacon, la înscăunarea căruia ţine o predică în latină, care se mai păstrează. Predica sa este singurul document autentic care îi aparţine şi poartă numiri diferite: O prescurtare a Sf. Scripturi, Prescurtare a doctrinei creştine sau Discurs asupra modului de guvernare a Bisericii, în 645/6 este invitat de prietenul său, preotul Willmar din Arbona, să-i facă din nou o vizită. Deşi în vârstă, el face călătoria. Se îmbolnăveşte şi moare. Este înmormântat la Arbona. Cu timpul, umila casă de rugăciune ridicată de Gali a devenit una dintre cele mai vestite mănăstiri din Europa medievală datorită scriptoriumului şi bibliotecii ei. BHL, I, 485-487; J. Gammack, Gallus (11), art. în Smith-Wace, II, p. 601-602; M. Joynt, The Life of St. Gali, London, 1927; J. F. Kenney, The Source ofthe Early History of Ireland, New York, 1929, I, n. 50, p. 206-208; F. Blanke, Columban und Gallus, Urgeschichte des schweizerischen Christen-tums, Zurich, 1940; E.G. Rilsch, Dos Cha-rakterbild des Gallus im Wandel der Zeit, St. GAUDENŢIU Gali, 1959, cu bibliografie; Barbara şi H. Helbling, Der heilige Gallus in der Ge-schichte, în Schweizerische Zeitschrift fur Geschichte, XII, 1962, p. 1-62; Cross, Gali, St., în ODCC, p. 546; E. Malaspina, Gali, în DECA, I, p. 1007. Gaudenţiu Gaudenţiu (sec. IV-V), episcop de Bres-cia, ucenicul şi urmaşul în scaun al lui Filaster. Principalul izvor documentar pentru viaţa sa, este propria predică pe care o ţine cu ocazia hirotoniei sale întru episcop: Sermo de ordinatione sita. Vestea numirii sale în scaun a aflaft-o în timp ce era la ConstahtinopoL La început, respinge oferta, dar la presiunile lui Ambrozie* şi ale ahor episedpi, acceptă episcopatul. Face parte diri delegaţia episcop i l or italieni care, la Cererea lui Honoriu, s-a deplasat la Constan-tinopol, în 405, pentru a-i solicita lui Arcadiu reexaminarea cazului Sf. loan* Hrisostom, care fusese depus şi trimis în exil. Delegaţia nu s-a bucurat de o primire bună, membrii ei fiind întemniţaţi şi apoi trimişi acasă într-o corabie, care â fost pe punctul de a se scufunda. De la el s-au păstrat 21 de omilii la diverse ocazii şi sărbători. Omiliile pascale interpretează în sens creştin evenimente din istoria poporului ales, mai ales cele relatate în Ieşire. Hristos este mielul pascal care eliberează de păcat, iar cu trupul Sau îi hrăneşte în mod tainic pe creştinii care înviază în El prin botez. Migne, P. L., 20, 827-1006; ed. critică: A. Gluck, CSEL, 68, 1956; L. Boehrer, Gau-dentius of Brescia. Sermons and Letters, Diss. Catholic Universiry, Washington D.C., 1965; J. Wittig, Filastrius, Gaudetius und Ambrosiaster, în Ambrosiaster Studien, Breslau, 1909, p. 1-56; G. M. Bruni, Teologia della storia seconda Gaudenzio da Brescia,
GAVRIIL BAR BOKHT-ISHO GAVRIIL DE HORMIZDSHER GEMMULUS
Vicenza, 1967; C. Truzzi, Gaudenzio di Brescia; Zeno di Verona, în Dizionario di omiletica, a cura di M. Sodi-A.M. Triacca, Leumann-Gorle (ed.), Ldc-Velar, 1998, p. 601-603, 1688-1690; Bardenhewer, III, p. 485 şi urm.; Altaner-Stuiber, 1980, p. 369; Cross, Gaudentius, art. în ODCC, p. 550-551; Quasten, Patrology, IV, p. 133-135; B. Diimler, Gaudentius von Brescia, m LACL, p. 245, cu bibliografie. Gaudenţiu (donatist) Gaudenţiu (în lat. Gaudentius), episcop donatist de Thamugada (Tamogada sau Tamugadi), oraş din Numidia, şi unul din cei şapte administratori ai grupării do-natiste din Cartagina. Numele său devine cunoscut datorită controversei sale cu Fer. Augustin*. în 420, Dulcitius* îi adresează lui Gaudenţiu o scrisoare în care specifică atitudinea guvernării imperiale faţă de donatişti. Gaudenţiu îi răspunde, trimiţându-i două scrisori. In prima scrisoare, mai scurtă, el îl informează pe Dulcitius, adoptând faţă de el o atitudine reconciliantă, că cei care doreau să părăsească gruparea donaţi stă şi să se reîntoarcă în sânul Bisericii erau liberi să o facă. în cea de a doua scrisoare, mai lungă, aduce o serie de argumente scripturistice în favoarea învăţăturii donatiste şi mai ales a dreptei suferinţe în persecuţie, susţinând că persecuţia este prescrisă de Scriptură ca soartă a celor drepţi, dreptatea nefiind de partea persecutorilor, ci a celor persecutaţi (Mt.
Aceste două scrisori i-au fost înmânate Fer. Augustin de către Dulcitius, care formulează un răspuns în două cărţi Contra Gaudentium donatistarum epis-copum libri II, care este considerat ca o ultimă bătălie în controversa donatistă. Augustin analizează fiecare argument prezentat de Gaudenţiu, formulând structura de bază a atitudinii statului faţă de Biserică, dar şi a Bisericii faţă de stat. Augustin, Contra Gaudentium,donatistarum episcopum libri II, în Migne, PL, 43, 707-758; M. Persching, CSEL, 53, 1910, p. 201-274; trad. în franceză: G. Finaert, BA, p. 511-685, cu text latin; Augustin, Refract,, 2, 59; P. Monceaux, Histoire litteraire de l'Afrique chretienne 6, Bruxelles, 1966 = Paris, 1922, p. 191-219; H. W. Phillott, Gaudentius (7), art. în Smith-Wace, II, p. 611-613; B. Windau, Gaudentius, Donatist, în LACL, p. 246, cu bibliografie. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|