Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo

Reacţiile la Oslo I

Acordurile Oslo I au modificat într-adevăr istoria şi realităţile politice din Orientul Mijlociu. Disputa dintre evrei şi palestinieni s-a aflat timp de un secol în centrul conflictului israeliano-arab. Ambele părţi refuzau dreptul celeilalte la existenţă. Acordurile au constituit un adevărat compromis, aprobând împărţirea teritorială a ceea ce constituie Ţara Sfântă a trei religii. Ca urmare a semnării acordurilor Oslo I, Liga Arabă, creată în 1945 şi devenită forul central arab în lupta împotriva sionismului, a fost lipsită de unul din ţelurile sale. Unele state arabe şi-au chiar pus problema de a recunoaşte Israelul (Tunisia şi Arabia Saudită). În Iordania s-a permis intrarea în ţară pentru prima oară a unei echipe a televiziunii israeliene. Iar când Arafat a sosit la Rabat (Maroc), în drumul de la Washingon (de la ceremonia de semnare a acordului) spre Palestina, a fost primit de regele Hassan II ca un adevărat şef de stat. Pe de altă parte, şi Israelul a reuşit, datorită semnării acordurilor, să iasă din izolarea economică la care fusese supus de lumea arabă.

O mare parte din cetăţenii israelieni nu au acceptat acordurile. În Knesset, acordurile au fost acceptate cu doar un vot peste pragul necesar (61 de deputaţi au votat pentru, 50 contra şi 8 s-au abţinut).

În special coloniştii s-au opus acordului de la Oslo. La 25 februarie 1994 a avut loc masacrul de la Hebron. În acest oraş se află Mormântul Patriarhilor, evreii, creştinii şi musulmanii considerând că aici au fost îngropaţi, pe lângă Adam şi Eva, şi cei trei patriarhi evrei biblici cu soţiile lor: Avraam şi Sarah, Isaac şi Rabecca, Iacob şi Leah. Irod cel Mare (regele iudeu din timpul naşterii lui Iisus Hristos) a construit în jurul mormântului o clădire rectangulară fără acoperiş (singura clădire păstrată din vremea acestui mare rege iudaic din antichitate). În epoca bizantină aici a fost construită o biserică, distrusă de ivazia persană din 614. Musulmanii au construit o moscheie, devenită biserică în era cruciadelor. După 1967, când Hebronul a fost ocupat de armata israeliană, monumentul a fost împărţit în două: moscheie şi sinagogă.

La 25 februarie 1994, evreul extremist Baruch Goldstein, din colonia Kiryat Arba (situată la est de Hebron şi înfiinţată după 1968), a intrat, îmbrăcat în uniformă de ofiţer, în moscheia în care se rugau 700 de musulmani şi a tras la întâmplare, ucigând 29 de palestinieni şi rănind 125. Partidul Kach, al cărui membru a fost Goldstein, a fost scos în afara legii pe motiv de terorism.

În ziua următoare, în Hebron a avut loc o demonstraţie de protest a palestinienilor. Armata israeliană a ucis 6 palestinieni şi a rănit alţi 50. Iar la 4 martie, în cursul unor demonstraţii şi ciocniri cu armata israeliană, au mai fost ucişi 18 palestinieni şi răniţi 37. Însă datorită implicării şefilor de stat arabi, procesul de pace nu a fost periclitat. Rudele victimelor au primit despăgubiri de la Guvernul israelian. Cu toate acestea, autorităţile statului Israel nu au întreprins acţiuni împotriva coloniştilor din Hebron şi Kiryat Arba.

*

Dar nu numai dintre evrei s-au opus acordului de la Oslo, ci şi dintre palestinieni şi arabi.

În primul rând, chiar şi şefii de stat arabi (mai ales iordanieni, sirieni şi libanezi), care se considerau avocaţi ai cauzei palestiniene, au fost indignaţi de modul secret în care s-au dus tratativele (ei nefiind deloc consultaţi). Drept urmare, Arafat a fost primit cu politeţe, dar şi cu răceală, de cei 19 miniştri de externe arabi prezenţi la summitul Ligii Arabe de la Cairo, la o săptămână de la semnarea acordurilor la Washington.

În ceea ce-i priveşte pe palestinienii înşişi, o mare parte din populaţie au privit acordurile cu circumspecţie. Cauzele au fost următoarele:

• 
  Inexistenţa unei dezbateri publice şi a unei ratificări a prevederilor acordurilor de către oficialităţile palestiniene din Cisiordania şi Gaza, apărute şi legitimate în ochii populaţiei în timpul Intifadei;
  
• 
  S-a considerat că Arafat şi conducerea OEP din Tunisia au sacrificat drepturile fundamentale ale palestinienilor în schimbul recunoaşterii internaţionale a OEP şi a lui Arafat. Cu alte cuvinte, pentru a fi recunoscut ca lider pe plan internaţional, Arafat ar fi sacrificat interesele poporului palestinian;
  
• 
  Arafat ar fi trădat următoarele drepturi fundamentale ale poporului palestinian: a) dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat palestinian cu adevărat independent şi suveran; b) repatrierea refugiaţilor palestinieni din 1948 şi 1967; c) restituirea pământurilor confiscate de israelieni şi a resurselor de apă; d) acordarea de despăgubiri tuturor palestinienilor care au avut de suferit:
  
• 
  Nu s-au specificat problemele care ar fi trebuit să urmeze să fie negociate între autorităţile palestiniene şi israeliene: a) modalitatea retragerii armatelor israeliene din Teritorii; b) retrocedarea pământurilor confiscate; c) plata de despăgubiri pentru resursele de pământ şi apă confiscate; d) recunoaşterea culpabilităţii israeliene pentru violarea drepturilor civile şi a proprietăţii palestinienilor; e) retragerea coloniilor evreieşti; f) stabilirea unui aranjament de securitate între ambele părţi.
  

Conform unei părţi a palestinienilor, acordurile se află în afara limitelor şi împotriva dreptului internaţional. Ele nu făceau amintire de mai multe rezoluţii ale Consiliului de Securitate: nr. 194 (care confirmă dreptul colectiv al refugiaţilor palestinieni de a se reîntoarce la casele lor). Deşi la refugiaţii din 1967 s-a făcut referire în acorduri (ca „diplaced persons”), despre cei din 1948 nu s-a prevăzut nimic.