Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo

Implementarea acordului Oslo I

În octombrie 1993 au fost înfiinţate două comisii care să negocieze implementarea acordului. Cea dintâi comisie a fost formată din Shimon Peres şi Mahmoud Abbas, cei doi urmând să se întâlnească periodic (odat la 2-3 săptămâni) la Cairo. Cea de-a doua comisie, formată din experţi (militari şi din serviciile de informaţie israeliene) urma să se întrunească două-trei zile în fiecare săptămână, în staţiunea egipteană Taba de la Marea Moartă şi să discute probleme militare şi de transfer de autoritate.

Experţii militari au avut încă de la început o atitudine diferită de cea a politicienilor. De exemplu, Ehud Barak a consdierat că aceştia au făcut prea multe cedări palestinienilor, doar ca să-şi asigure un loc în cărţile de istorie. Experţii militari doreau un transfer gradual şi limitat al autorităţii, păstrând responsabilităţile pentru securitate în Teritorii. De asemenea, ei doreau o reaşezare a trupelor şi nu un sfârşit al ocupaţiei militare. În schimb, palestinienii doreau o retragere a armatelor israeliene cât mai rapidă, astfel ca să-şi poată constitui statul independent. Datorită acestor divergenţe, discuţiile de la Taba au durat 4 luni (în loc 2 luni, aşa cum fusese prevăzut prin acordul de la Oslo).

În decembrie 1993 au fost semnate la Paris aşa-numitele Acorduri de la Paris, privind relaţiile economice dintre Israel şi Autoritatea palestiniană. Termenii acordului au fost dictaţi practic de israelieni (Ministrul de Externe Shimon Peres s-a exprimat că „într-un anumit fel, noi negociem cu noi înşine”). A fost constituită o uniune vamală între Israel şi Teritoriile palestiniene, astfel ca cele două economii să poată fi unificate. Palestinienii au fost nevoiţi să-şi armonizeze impozitele şi regimul vamal la nivelul ridicat al celor existente în Israel. În timp ce în produselor palestiniene li s-a aplicat TVA, statul israelian a continuat să subvenţioneze producţia agricolă şi industrială. Drept urmare, produsele israeliene au putut pătrunde nestingherit pe piaţa palestiniană, însă, pe de o parte, produsele agricole din Teritorii au devenit prea scumpe pentru consumul intern şi pentru export, iar pe de altă parte, producţiei palestiniene i s-au impus cote (datorită existenţei unor monopoluri ale kibbutzurilor din Israel). De asemenea, israelienii nu le-au mai permis palestinienilor să importe produse ieftine din alte ţări (cu excepţia Egiptului şi Iordaniei) decât în limita „necesităţilor consumului intern”.⁷

La 9 februarie 1994 au fost semnate două documente, unul conţinând principii generale, celălalt despre trecerile de frontieră. IDF (armata israeliană) şi-a impus punctul de vedere pentru întreaga perioadă intermediară: transferarea limitată a autorităţii, israelienii păstrând întreaga responsabilitate pentru menţinerea securităţii.

Apoi, la 4 mai 1994 a fost semnat un nou acord, tot la Cairo (Acordul Gaza-Ierihon). Acesta cuprinde în principal trei prevederi: a) Autoritatea Naţională Palestiniană preia responsabilităţile în ceea ce priveşte turismul, educaţia, cultura, sănătatea, asistenţa socială şi impozitarea directă; b) Israelul îşi va retrage trupele din „centrele populaţiei palestiniene” (mai întâi din Ierihon şi din 62% din Fâşia Gaza⁸); c) se vor organiza alegeri în Cisiordania şi Gaza pentru constituirea unei noi autorităţi palestiniene.

Acest acord a fost considerat ca un început al înlăturării regimului de ocupaţie în Teritorii, care durase deja de 27 de ani şi în care israelienii creaseră două sisteme paralele în ceea ce priveşte legislaţia, aprovizonarea cu apă, electricitate şi căile rutiere (aşadar, coloniile evreieşti trăiau cu totul izolat de populaţia palestiniană din jur). Totuşi, legislaţia israeliană din timpul ocupaţiei nu a fost abrogată.

La o săptămână de la semnarea Acordului Gaza-Ierihon, un contingent de 30 de poliţişti palestinieni a intrat din Egipt în Gaza, preluând de la armata israeliană menţinerea securităţii interne. IDF şi-a retras amratele şi din Ierihon.

La 29 august 1994 a fost semnat Acordul pentru transferul pregătitor de putere şi responsabilităţi, prin care s-a predat Autorităţii Naţionale Palestiniene responsabilităţile în cele cinci domenii stabilite încă în Declaraţia de principii: educaţie şi cultură, sănătate, asistenţă socială, impozitare directă, turism.