Criminologie

Resocializarea – noṭiuni introductive

Putem spune că, resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei. Din definiţia propusă se pot evidenţia caracteristicile acestui tip special de recuperare socială: resocializarea vizează persoane care au săvârşit deja o infracţiune; resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o componentă a prevenirii speciale; resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal calificat în acest scop;

f)Metodele resocializării

Acestea sunt:

• 
  educarea,
  
• 
  reeducarea şi
  
• 
  tratamentul.
  

Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o “socializare negativă”, prin asimilarea unor norme şi valori contrare celor general acceptate de societate.

Reeducarea se adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit.

Realizată prin modalităţi diverse educarea şi reeducarea urmăreşte ca infractorii sa redobândească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea ori recalificarea profesională etc.

Resocializarea infractorului constituie domeniul de cercetare al criminologiei clinice. Astfel, tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc), urmărindu-se remodelarea personalităţii infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi animă interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural.

Criminologiei clinică este o ramură de ştiinţă aplicativă, asemănătoare cu medicina clinică, având misiunea de a efectua examene complexe ale unui singur criminal, în urma căruia pune un diagnostic privind cauza comiterii infracţiunii şi apoi face o estimare asupra conduitei viitoare a criminalului respectiv, scopul final fiind luarea unei decizii asupra tratamentului ce se va aplica infractorului, în vederea resocializării acestuia şi prevenirii recidivei. Istoria dezvoltării ulterioare a criminologiei clinice se confundă cu cea a integrării examenului individual în instituţiile penale şi penitenciare. Fundamentarea şi evoluţia teoretică a acestei criminologii specializate a influenţat în mod direct politica penală, determinând apariţia modelului curativ .

Necesitatea examenului medico-psihologic al infractorului a fost subliniată de Cesare Lombroso, Raffaele Garofalo şi mai târziu de criminologul suedez Olaf Kinberg^{111 112} (care susţinea necesitatea unui examen medico-psihologic şi social obligatoriu pentru anumite categorii de acuzaţi: cei care comit infracţiuni grave, recidivişti, infractori juvenili, incapabili social).

După ce s-a integrat sistemului execuţional penal, criminologia clinică s-a infiltrat în domeniul judiciar, exprimându-se ideea conform căreia criminologia preventivă trebuie utilizată pentru organizarea observării prejudiciare a învinuiţilor. Practic, anexele psihiatrice au devenit progresiv o prefigurare a centrelor de observare.

Examenul medico-psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ, în Franţa, în anul 1959, în cadrul art. 81 alin.4 Cod procedură penală. Acest aspect a fost analizat de George Levasseur¹¹³ care, ocupându-se pe larg de examenul de personalitate arăta că acesta are un conţinut complex, care cuprinde: un examen cu privire la personalitatea inculpatului şi o anchetă referitoare la situaţia socială materială şi familială a acestuia, un examen medical, un examen medico-psihologic, precum şi orice alte măsuri utile.

De remarcat este faptul că examenul de personalitate şi ancheta socială sunt obligatorii în materie criminală şi facultativă în materie corecţională. Examenul medico-psihologic este facultativ în ambele situaţii. Competenţa în vederea dispunerii examenului de personalitate o are judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată. Dosarul de personalitate al infractorului serveşte la individualizarea sancţiunii. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dosarul se transmite administraţiei penitenciare, iar ulterior, comitetului de reinserţie post-penală.

Pierre Bouzat, subliniind importanţa generalizării examenului de personalitate în legislaţia franceză¹¹⁴, arăta că această măsură a fost salutată de către criminologi ca o cucerire de prim ordin, esenţială într-un stat de drept modem, întrucât permite să se cunoască personalitatea infractorului şi să se prepare măsurile în scopul facilitării readaptării sociale a acestuia.

Aprecierea criminologică a stării periculoase presupune evaluarea capacităţii infracţionale şi a posibilităţii de adaptare la mediul social a delincventului¹¹⁵. Conceptul de stare periculoasă nu este o noţiune juridică, ci o realitate clinică observabilă.

Clinic, starea periculoasă se poate manifesta atât sub forma cronică (permanentă), cât şi sub forma iminentă; forma cronică a stării periculoase poate fi definită ca o “modalitate psihologică şi morală care caracterizează individul antisocial', poate fi sesizată mai ales la recidivişti;

Etienne de Greef a constatat faptul că, înainte de trecerea la săvârşirea actului infracţional, toţi delincvenţii parcurg o stare periculoasă iminentă care poate fi caracterizată ca o stare de criză, de frământări, a individului care şi-a propus să comită o faptă pedepsită de lege. Aprecierea stării periculoase conduce la formularea unui diagnostic, a prognosticului şi a tratamentului.

Aceasta apreciere se bazează pe metodele şi tehnicile utilizate frecvent în criminologie:

• 
  observarea,
  
• 
  interpretarea şi
  
• 
  experimentarea.
  

În faza observării sunt puse în evidenţă elementele de personalitate ale individului studiat, precum şi factorii sociali care au contribuit la orientarea antisocială a personalităţii. Observarea este realizată de o echipă interdisciplinară (psiholog, psihiatru, medic, asistent social etc).

În timpul experimentelor efectuate vor fi identificate trăsăturile patologice care constituie nucleul personalităţii orientate antisocial, variabilitatea acestora sugerând nivelul de adaptabilitate sociala a persoanei In cauză.

Faza interpretării cuprinde trei etape:

• 
  aprecierea asupra personalităţii delincventului (formularea diagnosticului criminologie),
  
• 
  exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, (ipoteză care poartă numele de prognostic criminologie) şi
  
• 
  formularea unui program de tratament bio-psiho-social.
  

Criminologia clinică abordează personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica acesteia⁷; astfel, criminologii clinicieni utilizează un evantai larg de tehnici de investigare cum sunt: ancheta socială, observarea directă, examenul medical, psihiatric şi psihologic, interviul clinic aprofundat, testele psihologice, proiective şi de sinceritate, studierea documentelor referitoare la delincventul respectiv. Cu ajutorul acestor tehnici se urmăreşte o recompunere a realităţii care a precedat săvârşirea actului infracţional, implicând studierea parcursului social al individului, a experienţelor sale succesive, a integrării sale în circuitul social. Se analizează, de asemenea, rolul pe care diverşi factori sociali (anturajul, organele statului etc.) l-au jucat în procesul prin care persoana în cauza a ales calea infracţională . Altfel spus, se încearcă identificarea complexului de factori care au contribuit la formarea personalităţii infractorului, iar pe de altă parte, clarificarea situaţiei concrete de viaţă care a favorizat săvârşirea faptei penale.

1.