Cuprins introducere 5 Capitolul I scurt rezumat asupra istoriei transilvaniei 7
Yüklə 3,56 Mb.
|
Familiile care au fost invitate la nuntă, duceau părinţilor mirelui şi al miresei din timp, alimente ca: făină, ouă, găini, cocoşi, brânză de vaci, smântână, şuncă de porc afumată, varză murată pentru sarmale. Când veneau mirii de la Biserică, la intrarea în curtea casei mirelui, se aruncau peste ei o ploaie de boabe de grâu şi de orez, ca să le fie traiul şi viaţa înbelşugată. Imediat lângă poarta de intrare în curte, era aşezat un scăunel mic pe care se găsea o găleată zincată plină cu apă. Mireasa trebuia ca să lovească zdravăn scaunul cu piciorul, ca să răstoarne găleata cu apă, simbolizând că de aici înainte ea va fi stăpâna casei. Mesele erau întinse în curte, pline cu fel de fel de bunătăţi iar muzicanţii încântau aparatele auditive ale nuntaşilor. Grăitorul avea de aici înainte sarcinile cele mai deosebite; supravegherea ca toţi invitaţii să fie bine seiviţi la mese şi întreaga petrecere să se desfăşoare în condiţii optime. Când se considera că ospăţul se apropie de sfârşit, grăitorul, în cuvinte bine potrivite, făcea apel la nuntaşi ca fiecare, după posibilităţile lor, să cinstească mirii cu sume de bani care să-i ajute ca să păşească cu dreptul în căsnicia lor. Obiceiul era bine cunoscut de nuntaşi, aducându-şi fiecare contribuţia. Grăitorul primea donaţiile, anunţa asistenţa cine cu cât a contribuit şi ţinea contabilitatea banilor încasaţi, pe o bucată de hârtie. După încheierea acestei operaţiuni, începea „Dansul Miresei", coordonat tot de către grăitor, cu ceasornicul în mână. Dansul miresei era scump plătit de către acei care-şi manifestau dorinţa pentru acest privilegiu. Cu acest capitol se încheia petrecerea de nuntă, când mireasa era aproape leşinată de oboseală. în final, grăitorul prezenta evidenţa contabilă a sumelor încasate din cinstea şi dansul miresei, apoi preda banii noilor căsătoriţi, cu recomandarea să-i cheltuiască în mod chibzuit, precizând că mireasa a muncit pentru ei şi să nu se uite niciodată că, în căsnicie „FEMEIA ESTE CHEIA CĂMĂRII"!  Dacă tot ne găsim la capitolul obiceiurilor din bătrâni, merită ca să vorbim şi despre „ŞEZĂTORI". începând cu Secolul alXIX-lea, fiecare gospodar din satele aparţinătoare comunei Tileagd, cultivau câte un mic lot de pământ cu cânepă, care constituia baza industriei casnice. Această plantă, despre care am relatat pe larg în paginile 71-73 din lucrare privind trecutul istoric al Comunei Tileagd, necesita un lung proces tehnologic până când ajungea fuiorul în furcile de tors ale fetelor în şezători. Şezătorile aveau menirea pe de o parte ca fetele să-şi etaleze Vedere reprezentând violonistul, toboşarul şi dansatorii în spectacolul „Nunta la Tilecuş", aflaţi în atmosferă încinsă a evenimentului. hărnicia între ele, aflându-se în competiţie nedeclarată, urmărindu-se care torcea mai repede şi care producea fire mai susbţiri. Pe de altă parte, în şezători mergeau şi flăcăii din localitate, bineînţeles nu ca să toarcă fuiorul ci să observe hărnicia fetelor, trăsăturile lor de caracter, seriozitate, inteligenţă şi prezenţa de spirit pentru a putea da replici adevărate unor provocări. Multe căsătorii trainice s-au întemeiat după cunoaşterea din aceste şezători. Căsătoriile erau considerate acte de mare răspundere şi nu se făceau cu uşurinţă. Nu se cunoştea în Epocă cuvântul „Divorţ". Pentru înfrumuseţarea atmosferei din şezători, fetele puneau mână de la mână şi aduceau din când în când, făină, ouă, zahăr, ulei în locuinţa unde se ţineau şezătorile şi preparau gogoşi sau cirighele, servindu-i pe flăcăi cu aceste preparate. Interesant este faptul că flăcăii care au gustat din aceste produse, afirmau cu toată convingerea că niciodată nu au mâncat aşa gustoase cirighele sau gogoşi. în tot cazul, aceste şezători decente, ţinute în casele familiilor care se bucurau de toată stima în localitate, întreţinea o stare sănătoasă de relaţii interumane. Şezătorile erau şi un fel de „Agenţi de Presă". Aici se comunicau toate ştirile bune sau mai puţin bune, care interesa tineretul. Odată cu venirea regimului comunist la putere şi în mod deosebit odată cu socializarea agriculturii, s-au desfiinţarea toate loturile de pământ pe care se cultivase anterior cânepa şi odată cu aceasta s-au desfiinţat pentru totdeauna 
Costumele populare ale Tilecuşenilor moştenite din moşi, strămoşi, purtate de protagoniştii „NUNTAŞILOR BIHORULUI" la manifestarea care a avut loc în anul 2002, printre aceştia găsindu-se şi tinerii din Tilecuş. frumoasele şi beneficele Şezători ale fetelor. Ce uşor este să demolezi ceia ce a fost frumos şi bun, şi ce greu este să reconstruieşti ceea ce s-a demolat. Dacă din întâmplare au crescut în grădina cuiva două-trei fire de cânepă, gazdele au fost acuzate că au cultiva Canabis, creînduli-se mari neplăceri. Au mai fost şi alte multe obiceiuri, mai puţin semnificative, aşa că ne vom opri aici cu aceste povestiri. Să vorbim acum câte ceva şi despre satele aparţinătoare comunei Tileagd şi le vom prezenta în ordinea anilor de atestare documentară. SATUL UILACUL DE CRIS Uilacul de Criş este o aşezare mică pe care o desparte de comuna Tileagd numai podul de peste Crişul Repede, se întinde pe o singură stradă spre oraşul Aleşd, pe lângă malul drept al Crişului Repede şi este străbătut de Şoseaua internaţională E.15. Conform Evidenţei Serviciului de Cadastru are o suprafaţă de 1295 ha pământ din care: 449 ha arabil, 35 ha fâneţe, 145 ha păşuni, 10 ha de livezi cu pomi fructiferi, 54 ha cu viţă de vie, 445 ha cu pădure şi 157 ha neproductiv, cu pietriş şi mereu umed din cauza apelor Crişului Repede. în pădurea Uilacului de Criş, vegetează circa 200 cuiburi de ghimpe (Ruscus hipodosum), arbuşti care sunt ocrotiţi de Lege. Câteva repere istorice Uilacul de Criş a fost atestat documentar în anul 1282 cu denumirea de „Pastă", fiind aşezat pe moşia grofului Ratold din Putnok şi timp de secole a fost un măr al discordiei, începând cu anul 1336, între descendenţii familiei Ratold din Putnok şi a familiei Csanăd din Tileagd. Se cunoştea faptul că pentru încetarea acestor frecuşuri, familia Ratold din Putnok, încă din anul 1336 au încercat să facă un schimb de pământ cu familia Csanâd. S-au pregătit şi actele oficiale în acest scop, dar schimburile de moşii nu s-au efectuat, continuând disensiunile între cele două familii. Cazul acestor neînţelegeri au ajuns până la Curtea împăratului Ungariei care a încercat ca să-i împace. Pacea a fost adusă în anul 1422 de către doi tineri îndrăgostiţi. O fată din Putnok, aparţinătoare familiei Ratold s-a îndrăgostit de un băiat care făcea parte din familia Csanâd, din Tileagd. Aceşti tineri s-au căsătorit iar moşia care se afla în litigiu a fost dată ca zestre fetei din Putnok, ajungând pe această cale amiabilă la întregirea familiei Csanad, care mai târziu şi-a luat numele de Telegdi. Din datele statistice oficiale rezultă că Uilacul de Criş, numit Pusta - Uilac, în anul 1712 avea 13 familii, în anul 1713 avea 22 de familii, în 1719 avea 47 de familii iar în anul 1723 avea numai 29 de familii. Se mai menţionează în aceleaşi documente ale vremii că în anul 1313 la Uilac erau 22 de iobagi, iar în anul 1719 era 45 de iobagi. Privind retrospectiv aceste date de arhivă, care au fost scrise şi date publicităţii de către Cancelariile maghiare ale vremii, se poate pune întrebarea firească câtă populaţie putea să aibă Uilacul în anul 1282 când a fost atestat documentar?!! 0 casă, două, un conac? Nu ştim fiindcă în actele de arhivă privind data atestării nu se specifică acest lucru. Locuitorii localităţii Uilacul de Criş au muncit sub formă de iobagi pe moşiile familiei Telegdi, a grofului Haller şi a grofului Kornisi până la Revoluţia burghezo-democratică din anul 1848 când a fost desfiinţată iobăgia. După revoluţie, foştii iobagi şi-au construit mici gospodării individuale, fiecare după capacitatea şi puterile lui, în cadrul comunităţii din care au făcut parte. Despre învăţământ si viata spirituală Uilacul de Criş a avut o şcoală veche a cărei dată de construcţie nu se cunoştea. Din cele mai vechi documente de arhivă rezultă că în anul 1759 aveau înscrişi la şcoală 8 elevi. învăţător fiindu-le Ilosvai Istvân. începând cu anul 1769, împărăteasa Măria Tereza a ordonat să se înfiinţeze şcoli populare în toate satele Ungariei. Ţinându-se cont de această poruncă împărătească, locuitorii Uilacului de Criş au demolat şcoala veche deteriorată. în anul 1770 au început construcţia unei noi şcoli spaţioase în locul celei vechi şi a fost dată în folosinţă pe data 8 septembrie 1773, când au început cursurile şcolare. Dealungul anilor au predat la acesta şcoală următorii învăţători: Ilosvai Istvân 1770-1778, Râkosi Mârton 1778-1787, Somogyi Jănos 1781-1785, Szentivânyi Istvân 1785-1788, Sâmfi Istvân 1788-1790, Kovâcs Jănos 1790, Perei Istvân 1792, Bekes Mihăly, Kirâly Peter, Gazdag Jânos, Enghi Jozsef, Csete Mihăly, Kiss Jânos, Balogh Zsigmond, Harmath Jănos, Lengyel Jănos, Ercsey Gyorgy, Jancso Sămuel, Nagy Jânos 1871-1873, Boros Mihăly 1873-1875, Ecsedi Antal 1875-1879, Fazekas Lajos 1879-1882, Arany Lâzâr 1882-1888, Gere Miklos 1888-1902,din februarie 1902 Szucs Kălmăn şi Bîro Kăroly, 1903, Bânyai Istvân 1903-1904, Sândor Lajos 1904 şi în continuare, fiind ultimul înscris în document. Despre viaţa - spirituală - Biserica Aşa cum am mai arătat, Uilacul de Criş a fost o comunitate mică, nesemnificativă, de etnie maghiară şi de religie Reformată. în anii 1332-1334 a avut un preot cu numele Jânos, iar în anii 1336-1337 a avut alt preot cu numele Mâtyâs, căruia li se plătea câte cinci creiţari anual, ceea ce a fost foarte puţin. 0 perioadă lungă de timp, credincioşii din Uilac au frecventat duminica la slujbele religioase ale Bisericii Reformate din Tileagd. în anul 1760 şi-au construit o biserică din lemn în mijlocul localităţii. Turnul a fost construit în anul 1843, fiind acoperit cu tablă galvanizată. în anul 1792, biserica a fost înzestrată cu un clopotîn greutate de 208 kg, iar în anul 1862 a fost înzestrată cu scaune noi. Pe parcursul anilor, această biserică s-a deteriorat, necesitând întrunirea conducerii parohiale, şedinţă la care s-a hotărât executarea lucrării de reparare şi aşezarea unei stele în vârful turnului. Lucrarea a fost terminată la 1 martie 1887, în acelaşi an, luna iulie ziua 4, credincioşii Szokolai Iosif şi Jakab Kăroly, au procurat şi au donat al doilea clopot pentru biserică. în anul 1913, biserica a fost reparată din nou, iar anul 1924 a fost acoperită în întregime cu tablă galvanizată. Toate cheltuielile ce s-au făcut cu renovarea bisericii, au fost achitate de către următorii enoriaşi: Duma Iuliu, Czegenyi Bălint, Sipos Jozsef, Kâdăr Miklos, Kelemen Sândor şi primarul Bernâth Istvân. Se mai cunoaşte că de alungul anilor, Biserica reformată din Uilacul de Criş a fost slujită de către următorii preoţi: Kâszony Jancsi până în anul 1741, Szentpâli Denes 1741-1788, Csalănosy Istvân 1768-1775, Bogdăny Jozsef 1775-1787, Vâradi Jozsef 1787-1789, Vetesi Istvân 1789-1794, Kobe Jozsef 1794-1796, Pap Jănos 1796-1798, Barcsa Âron 1798-1804, Cserepes Sândor 1804-1824, Imre Istvân 1824-1830, Bîro Istvân 1830-1844 Lovas Daniel 1844-1848, Szokolay Jozsef 1848-1890, Duma Gyula 1898-1920, Kâdăr Miklos 1920-1934, Facsar Gyula în continuare. Să mai amintim câ în anul 1917, armata maghiară a ridicat cele două clopote ale Bisericii din Uilacul de Criş şi le-au dus la topit pentru a face din ele muniţia necesară susţinerii primului război mondial. Nu se ştie dacă ţara şi întregul Imperiu Austro-Ungar au ajuns atât de sărace ca să ridice clopotele bisericilor, sau a fost o pură supertiţie că puterea divină îi va ajuta ca să facă cât mai multe victime omeneşti în folosul puterii. Cert este faptul că Biserica Reformată din Uilacul de Criş a rămas fără clopote din anul 1917 până în anul 1924 când a fost înzestrată din nou cu două clopote; unul în greutate de 100 kg şi al doilea de 241 kg. Situaţia Demografică a Uilacului de Cris Din documentele consultate la Arhivele Statului Sucursala Oradea, a rezultat că Uilacul de Criş, în perioada anilor 1768-1880 a avut un număr de 2425 nou născuţi, 483 de căsătorii şi 2061 decedaţi, conform Registrelor de Stare civilă, aflate în păstrare pentru perioada respectivă. Cu ocazia Recensămintelor făcute în anii 1830-1870, rezultă următoarele cifre: 1830 = 590 persoane, în anul 1850=618 persoane, în 1857=440 persoane, în 1870=620 persoane. Recensământul populaţiei din anul 1880 prezintă următoarele date
La recensământul din anul 1900 Supr. Nr. Persoane Orto- Grec. Rom.- Refor- Izra- Alte jugăre case Civil Milit. Total dox cat. catol. maţi ielit religii 2527 130 772 1 773 42 11 56 640 18 6 La recensământul din anul 1910 Scrie şi Ştie un- Băr.- . Total Necăsă- Căsă- Văduvi Divor- citeşte gureşte baţi femei pers. toriţi toriţi ţaţi  941 757 396 631 757 418 284 53 2 La recensământul din 25 ianuarie 1948
La recensământul din anul 1992 Nr. Total ro- ma- Slov. 0-9 10-19 20-44 45-64 65 şi gosp. pers. barbati femei mani ghiari ani ani ani ani peste 316 904 4 55 449 412 477 15 66 150 259 293 147 Recensământul din 20 ianuarie 2003 si ultimul tot P religii Români Maghiari Slov. Ortod. Rom. Gr.-cat. Reform. Pent. Adv. Evg. Alte pers 879 436 430 13 345 66 2 3 45 84 3 8 26 2003 - situaţie locativa
Uilacul de Criş mai are un obiectiv foarte important, este vorba despre Moara sistematică pentru măcinat cereale care polarizează în jurul ei gospodării din aproximativ 20 de localităţi. Ocupaţia de bază a populaţiei Uilacului de Criş este agricultura, viticultura şi creşterea animalelor domestice. Are aceliaşi condiţii pedoclimatice care au fost arătate la comuna Tileagd, separându-le numai podul de peste Crişul Repede, aşa după cum am mai arătat. SATUL POŞOLACA Poşolaca este o localitate mică, aşezată pe malul stâng al Crişului Repede, nu departe de calea ferată Oradea-Cluj, utilizând Poşta, Telegraful şi Gara CFR. Tileagd. A fost atestată documentar în anul 1291. Are un număr de 161 case şi o populaţie de 396 locuitori din care: 201 sunt maghiari, 78 români şi 109 ţigani. Din aceştia 208 aparţin religiei Reformate, 15 Rom. Catolici, 97 Ortodoxi, 1 greco-catolic, 53 baptişti, 10 penticostali, 5 alte religii şi 7 s-a declarat fără religie, aceste date statistice au fost înregistrate la data de 20 ianuarie 2003. Conform evidenţei Serviciului de cadastru, Poşolaca are 703 ha de pământ din care 494 ha arabil, 68 ha fâneţe, 62 ha păşune, 8 ha livezi de pomi şi viţă de vie, 18 ha pădure şi 53 ha neproductiv, cu pietriş pe lângă malul Crişului Repede. Din trecutul istoric al localităţii Poşolaca Satul Poşolaca a fost aşezat pe marea moşie a familiei Csanad, care cuprindea teritoriile a peste 26 de localităţi de pe valea şiterasele Crişului repede, începând cu comuna Ineu până în districtul Borodului. în anul 1336, Poşolaca a fost donată de către Regele Carol I al Ungariei grofului Păzmânok Istvăn, drept recompensă pentru a-i alina suferinţa accidentului în care şi-a pierdut 3 dinţi, la un turnir de exerciţii de luptă. Tot în 1336, poşolaca a fost luată în evidenţa Bisericii pentru contribuţie la taxele anuale. Mai târziu, aproximativ prin anul 1700, moşia folosită de către descendenţii familiei Pâzmăny, a trecut în folosinţa familiilor Ugray şi Bărâny, iar în anul 1850 a devenit moşia grofului Haller Săndor, a cărui moşie se întindea pe teritoriile a 14 sate, printre care şi Tilecuşul, a cărui populaţie i-a dat mult de furcă grofului Haller timp de 5 ani, hărţuiele, în urma cărora groful Haller şi-a vândut moşia unui mare comerciant-negustor. Poşolaca fiind o localitate mică şi având o populaţie preponderent de etnie maghiară, nu a avut nimic de suferit atât după aplicarea Dictatului de la Viena în vara anului 1940, cât şi la retragerea trupelor hortiste în toamna anului 1944 când le-a sunat ceasul istoriei. Armata şi Administraţia de Stat Română, nu i-a nedreptăţit niciodată pe unguri, cu tot răul care 1-a făcut populaţiei româneşti, la ocuparea şi la părăsirea Ardealului de Nord. Yüklə 3,56 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||