Cuprins introducere 5 Capitolul I scurt rezumat asupra istoriei transilvaniei 7
Situaţia evoluţiei demografice a populaţiei din Poşolaca
Yüklə 3,56 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- La Recensământul din 29 decembrie 1930
- La Recensământul din 25 ianuarie 1948
- La Recensământul din luna ianuarie 1977
- Aspectul vieţii spirituale
- I nvăţământul
- SATUL TILECUS a) Aşezarea geografică şi pedoclimatică
- E 15 Oradea-Cluj-Napoca-Bucureşti şi cu oraşul Beiuş prin comuna Vârciorog. Hotarul Tilecuşuli este aşezat într-o zonă de interferenţă a mai multor trepte geografice;
Situaţia evoluţiei demografice a populaţiei din Poşolaca Conform Registrelor de Stare Civilă aflate în păstrare la Arhivele Statului Filiala Oradea, rezultă că în perioada anilor 1780-1890, în Poşolaca s-a născut 1588 copii, s-au căsătorit 495 de perechi şi au decedat 1439 persoaane. Religia fiind preponderent reformată. Poşolaca apare în evidenţele Statistice începând cu anii 1755-1784 când împărăteasa măria Tereza şi fiul său Iosif al H-lea au dispus înfiinţarea şcolilor populare la sate şi organizarea primului Recensământ al producţiei în ţara Ungurească. In urma acestor Decrete, Poşolaca apare în Evidenţe cu 66 de case în care au locuit 83 de familii cu 399 persoane. Populaţia lor 50 de familii au fost de religie Reformată, iar în 9 case au trăit români ortodoxi. în anii 1820-1830, s-au înregistrat 445 de persoane, în 1850=418 persoane, în 1857=330 de persoane, în 1870=467 persoane, în 1880=379 persoane, în 1890=490 persoane, în 1910=588 persoane. Scăderea numărului populaţiei la recensământul din 1857 faţă de 1850 şi la recensământul din anul 1880 faţă de 1870, se explică prin faptul că în anul 1851 au fost mari inundaţii devastatoare pe Crişul Repede iar în anul 1870 a avut loc o epidemie de holeră. Aceste evenimente au cauzat moartea a 88 de persoane din satul Poşolaca. Preotul satului Pal Lajos existent în acel timp, nu reuşea să facă faţă ritualului slujbelor religioase de îngropăciune. Incepând cu recensămintele popolaţiei din anul 1880 şi până în anul 2003, vom prezenta sub formă de grafic evoluţia demografică a localităţii Poşolaca după cum urmează:  Recensământul populaţiei din 1880 - Editura Staft - 1997 Coordonator: Traian Rotariu; Statisticieni: Măria Seminciuc, C. Mureşan Recensământul din anul 1910
La Recensământul din 29 decembrie 1930
La Recensământul din 25 ianuarie 1948
La Recensământul din luna ianuarie 1977
începând cu anul 1956, numărul demografic, a scăzut mereu în Poşolaca, datorită regimului comunist la care mulţi nu s-au putut adapta plecând o parte din ei în Ungaria. Recensământul din 20 ianuarie 2003 prezintă următoarele date
Aspectul vieţii spirituale Aşa cum am mai semnalat şi în temele evenimentelor istorice, încă din anul 1336, Poşolaca a fost luată în evidenţa Papală pentru plata dijmelor ceea ce înseamnă că din vremea respectivă au avut o viaţă spirituală, aparţinând unei religii bine definite. Din unele documente de arhivă rezultă că în anul 1675 a fost construită Biserica din Poşolaca, pe locul unei foste case de rugăciune, preot fiind Huszti Istvân iar din anul 1686 l-au avut ca preot pe Szalontai Jânos. Construcţiile se mai degradează dealungul anilor. Din alte documente de arhivă a reieşit că în anul 1797 biserica din Poşolaca a fost renovată şi mărită ca spaţiu, costând reparaţia 525 de rupii şi zece măji de grâu. După 87 de ani, în 1884 a fost din nou renovată, dar lucrarea a fost de proastă calitate şi în scurt timp de la renovare, i-a căzut o parte din tencuială. Preoţii la această biserică, dealungul anilor au fost următorii: Molnâr Andrâs 1779, Szilâgyi Istvân 1792, Munkâcsi Mihâly 1793, Baranyi Gyorgy 1798, Kâpolnâsy Mihâly 1804, Kekk Antal 1827, Bîro Istvân 1829, Szinyei Mezo Istvân 1831, Kâpolnâsy Jânos 1834, Molnâr Mihâly 1838, Onodi Sândor 1845, Szabo Pâl 1855, Olâh Jânos 1857, Szabo Jozsef 1860, Pâl Lajos 1874, Szatmâri Lăszlo 1879, Jozsa Gâbor 1891, Sipos Jânos 1905, Fodor Jozsef 1919, Babicsâk Jozsef 1927, Verseny Sândor 1933. Atât în trecut cât şi în prezent, preoţii au fost foarte slab retribuiţi. în anul 1860, nu s-a ştiut de unde, a luat foc locuinţa preotului Szabo Jozsef, având mare nevoie de ajutorul enoriaţilor, iar în anul 1910 a fost un foarte mare incendiu în Poşolaca, incendiu care a mistuit în flăcări jumătate din locuinţele aşezării. Enoriaşii din Poşolaca au ajutat mult biserica dealungul anilor. în anul 1794 locuitorii Farkas Sâra şi Molnâr Andrâs au donat bisericii un Eclisiast, în anul 1849 Gâbor Istvân a donat un clopot şi o bucată de pământ pentru grădina de zarzavat. în anul 1862 groful Heller Sândor a donat bisericii un jugăr de pământ, Hunyadi Andrâs în anul 1835 a donat bisericii o treime din averea sa, Hajdu Lajos şi familia sa au donat bisericii un loc mare pentru grădină. începând cu anul 1923, Biserica din Poşolaca are două clopote. Cel mai vechi are 45 kg şi a fost donat de către enioriaşul Daika Ferencz împreună cu familia sa. Invăţământul Localitatea Poşolaca are şcoală elementară cu limba de predare maghiară începând cu anul 1755 când au fost înscrişi 12 elevi, având ca materie de studiu scrisul şi religia. Primul învăţător a fost Kozâri Jânos. După aplicare hotărâri împărătesei Măria Tereza din anul 1769, în Poşolaca s-a construit o şcoală care a început să funcţioneze din anul 1797, în limba maghiară, învăţători fiind următorii: Nagy Ferencz 1779, Militcsei Jănos 1796, Papp Jozsef 1835, Balogh Lâszlo 1841, Meszel Lajos 1854, Gyongyosi Mihăly 1875, Szatmâri Lăszlo - învăţător de religie 1877. După acestea au urmat până în prezent: Lacza Jozsef, Bor Geza, Bulbuc Ileana şi Marc Ileana. Ocupaţia de bază a populaţiei din Poşolaca este agricultura, creşterea vitelor şi în mică măsură horticultura, aplicând o agricultură de subexistenţă individuală. Până când au avut activitate Fabrica de cherestea şi Uzina de Impregnat CFR, Tileagd, o bună parte din populaţie şi-au completat necesarul de existenţă în aceste fabrici. Poşolaca găsindu-se foarte aproape de comuna Tileagd, tineretul în timpul liber îşi găsesc loc de recreiaţie în comuna de reşedinţă. SATUL TILECUS a) Aşezarea geografică şi pedoclimatică Localitatea Tilecuş este situată în partea de Nord-Vest a României la poalele munţilor Pădurea Craiului, spre depresiunea Vadu Crişului - Borod, la distanţă de 26 km est de reşedinţa de judeţ Oradea şi la 4 km Sud de comuna de reşedinţă Tileagd. Are o suprafaţă de 1368Ha pământ, slab productiv, pe terminaţiile colinelor munţilor Pădurea Craiului. 917 Ha este arabil, 54 Ha fâneţe şi păduri proprietate particulară, 55 ha şi 342 ha păşune obştească, în parcelele Rovina şi Mezărători. Are ca vecini la Nord Staţia CFR 2 km distanţă şi comuna de reşedinţă Tileagd la 4 km distanţă. La Nord-Est se află satul Poşoloaca 3 km distanţă, la Sud se află comuna Vârciorog şi satul Şerghiş, ambele la 8 km distanţă iar la Est se află comuna Ţeţchea şi satul Hotar, distanţă 8-10 km, la Vest satul Borşea, Cătunul Călătani, 2 km distanţă, respectiv comuna Sacadat la 7 km distanţă. Ca posibilităţi de comunicaţie are drumul asfaltat în întregime, legătură cu Soseau E 15 Oradea-Cluj-Napoca-Bucureşti şi cu oraşul Beiuş prin comuna Vârciorog. Hotarul Tilecuşuli este aşezat într-o zonă de interferenţă a mai multor trepte geografice; 1. Terasa inferioară a Crişului Repede, cu apă freatică la 3-5 m adâncime; 2. Terasa superioară a Crişului Repede, cu apă freatică la 5-10 m adâncime, cu soluri brune; 3. Terasa Piemontului Vârciorogului, cu apă freatică între 10-35 metri adâncime, cu soluri albe, pământ rar, foarte slab productiv. Clima este temperat-continentală de tranziţie, cu anotimpuri de vară nu prea calde şi cu ierni relativ blânde. Precipitaţiile din păcate, uneori sunt prea multe, alteori lipsesc timp îndelungat, funcţie de circulaţia factor4ilor atmosferici şi a circulaţiei vânturilor. Nu mai există de multişor o regulă ciclică ale celor patru anotimpuri. • Din punct de vedere hidrografic, întreaga localitate este dificitară. Nu există nici un pârâu cu apă permanentă de izvor. De la Sud-Est şi de la Sud-Vest, brăzdează suprafaţa agricolă a Tilecuşului patru văi care colectează apele din precipitaţii când sunt mai abundente, respectiv din topirea zăpezilor primăvara, ducându-le în albia Crişului Repede. Este vorba de valea Meghişei, Valea Veljului, Valea Rugii şi Valea Tăoiului. Acestea se unesc la Călătani, unde intră în valea Meghişei, traversează extravilanul comunei Sacadat şi intră în Criş lângă localitatea Săbolciu. b) Fauna Cconstă din căprioare, vulpi, iepuri, veveriţe, nevăstuici, dihori, cârtiţe, şoareci, fazani, prepeliţe, uliul şorecar, cucuveaua, gaiţa, mierla neagră, ciocârlia, sticleţi, piţigoi, ciocănitoare, cioara, coţofana şi multe foarte multe vrăbii. Berzele şi rândunelele sunt numai temporare. Vin primăvara, îşi depun ouăle, îşi cresc puii şi toamna pleacă în ţările calde, numai de către ele ştiute. Existau şi probabil că mai există şi în prezent reptile. Vipera, foarte periculoasă, a cărei muşcătură este mortală dacă nu ajungi în 3-4 ore la un spital. Eu am văzut un singur exemplar în viaţa mea, la vârsta de 14 ani. Era sub o brazdă de fân cosit, în parcela numită „Tăoi" şi tocmai sub brazda unde adunam eu fânul. Am avut prezenţa de spirit să o imobilizez cu furca de lemn către pământ şi să strig disperat la taică-meu, în timp ce simţeam furnicături pe şira spinării, cum aşi fi fost cuplat la o priză de curent electric. După ce taică-meu a imobilizat-o de tot cu o lovitură de furcă de fier, am observat că avea pe cap un „V" mare foarte pronunţat, era de culoare maron-cafeniu iar pe burtă avea alternativ, inele de un alb imaculat şi de un roşu foarte aprins, de la cap până la coadă. După ce i-s-a zdrobit complet capul, când o atingeam cu furca pe spinare ridica în sus ciotul gâtului (nu mai avea cap) în semn de ameninţare. Mai era şarpele negru de uscat şi şarpele verzui de apă, care se cunoştea că sunt mai puţin periculoşi. Aceştia nu atacau şi încercau să fugă la apariţia omului. Şopârlele, de culori diferite, foarte sperioase, alergau în toate părţile la cea mai mică mişcare. Batracienii trăiau în apele stătătoare iar cârtiţele şi salamandrele numai în pământ. c) Insectele Nedoritul ţânţar anofel care răspândeşte boala de friguri, Bondarul sau albina neagră, sălbatică, de dimensiuni foarte mari comparată cu albinele obişnuite. Aceasta construia fagure de dimensiuni mici, în găurile de şoareci pe mirişti, adunând miere comestibilă. Tăunul şi viespele, otrăvitori la înţepături, îşi găseau locul prin scorburi de copaci bătrâni, sau prin găurile săpate în lemn de către ciocănitori. Ciocănitoarea îşi desăvârşea opera la copacii care aveau putregai în interior, putregai în care se găseau anumite larve, un deliciu pentru meniul ciocănitorilor. Mai sunt şi albinele lucrătoare, organizate în familii mari, cu reguli şi responsabilităţi mai benefice şi mai sănătoase decât parlamentarii noştri din ultimii 15-16 ani, care nu reuşesc să scape de „trântorii" pe care albinele ştiu să-i elimine la timpul potrivit. Să mai arătăm că Tilecuşul, prin poziţia sa geografică este aşezat pe o colină care coboară în mod lin şi permanent, de la Sud spre Nord, din Piemontul Vârciorogului până la Valea Meghişei, doi km distanţă de Gara CFR Tileagd, întinzându-se pe o lungime de 8-9 km. Datorită acestei poziţii geografice, prin faţa caselor aliniate în şir indian, respectiv pe ambele părţi ale drumului de acces, sunt săpate şanţuri pentru colectarea apelor de ploaie. Această stare de fapt, îl obligă pe fiecare locatar să-şi facă un podeţ în faţa porţii, de o dimensiune care să-i permită scoaterea şi introducerea căruţei în curtea casei. d) Repere istorice ale Tilecuşului Tilecuşul apare în trei documente oficiale ale vremii ca localitate populată începând cu anul 1280, ca făcând parte din cele 11 sate Bihorene, pe ale căror teritorii se întindea moşia familiei Csanad. Este vorba despre Birtin, Borşa, Sacadat, Săbolciu, Poşoloaca, Şuncuiuş, Dobicioneşti, Tilechiu, Ineu, Botean şi Tilecuş. Un alt document de arhivă vechi atestă existenţa Tilecuşului ca aşezare locuită de oameni din anul 1308 alături de Tileagd, Săbolciu, Poşoloaca, Tilechiu, Petrileni, Şuncuiuş, Birtin, document care se găseşte în Istoria Românilor, pagina 169. Pe de altă parte, Capitoliul Bisericii Latine din Oradea, la data de 6 octombrie 1308, adevereşte că membrii familiei Csanad, au împărţit între ei moşiile lor din tileagd, Tilecuş, Săbolciu, Momlomszeg, Poşoloaka, Tilechiu, Petrileni, Şuncuiuş şi Birtin. Mai există o dovadă incontestabilă din care se poate vedea că tilecuşul nu numai că a existat cu mult timp înainte de Atestarea documentară de către Cancelariile maghiare, dar că avea un grad ridicat de civilizaţie, inventând unelte de lucru care au revoluţionat Industria casnică. Documentul constă într-o unealtă de lucru denumită SOCALA, pe roata căreia este gravat artistic anul 1498, respectiv data realizării obiectului de lucru. Această socală a deţinut-o familia lui Indrieş Petru a Lichi din Tilecuş, moştenită din generaţie în generaţie deelungul veacurilor, înegrită de timp şi de fumul de la opaiţa cu care se făcea iluminatul în trecutul îndepărtat. Această socală, pentru ca să-şi justifice utilitatea, trebuia să facă parte dintr-un set de unelte care concurau la ţesutul pânzei. Având în vedere documentele mai sus enumerate, putem afirma că Onoratele Cancelarii maghiare ale vremii, au „ciupit" 272 de ani din existenţa Tilecuşului ca localitate locuită de oameni, făcându-i atestarea documentară numai în anul 1552. Să prezentăm setul de unelte din care făcea parte şi socala, cu care se forma o adevărată industrie casnică: Războiul pentru ţesut pânza (din cânepă, in sau lână), Urzoi, depenele mici şi mari, Răşchitor, Iţe, spată, suveică, meliţă, greabăn, pieptene pentru fuior. Toate aceste unelte le vom prezenta în formă grafică la Capitolul „Folclorul local şi obiceiuri din bătrâni". Socala cu anul de naştere 1498, a fost donată de către proprietari Muzeografilor Bihoreni în anul 1967, la solicitarea acestora. A mai rămas numai fotografia ei pe care o vom anexa în copie xerox.  Din analiza acestui set de unelte, putem să ne dăm seama că strămoşii populaţiei Tilecuşului, cu 700-800 de ani în urmă, au inventat şi au folosit mecanisme de lucru care au fost preluate şi perfecţionate în Epoca modernă, dând naştere la construirea marilor fabrici textile. ... Una din îndeletnicirile de bază a locuitorilor era producerea de îmbrăcăminte, dovadă socala din anul 1498. Constructorul acestui obiect de lucru, a fost un anonim din fosta populaţie a satului Tilecuş judeţul Bihor. Această socală s-a moştenit din generaţie în generaţie, aflându-se în proprietatea familiei Indrieş Petru şi Floarea a Lichi, până în anul 1967, când a fost predată muzeografilor Bihoreni, unde se află şi în prezent, înegrită complet de secolele cărora le-a rezistat. A fost construită din lemn masiv de stejar iar axele învârtitoare din material fieros dur. Din alte surse de informare, se cunoaşte că la începuturile întemeierii localităţii tilecuş, aşezarea a fost denumită „OGRADA". Terenurile care o înconjurau, erau acoperite de o imensitate de păduri seculare, pline de animale sălbatice: lupi, urşi, vulpi, mistreţi, cerbi şi căprioare. Oaza din mijlocul acelor păduri, odată ocupată de către oameni, au îngrădit-o cu gard din trunchiuri şi crăci de copaci, denumind-o „Ograda". Aici în interiorul ogrăzii şi-au înjghebat oamenii câte un adăpost, colibe, căsuţe, bordeie, fiecare după puterile şi priceperea lui, în interiorul ţarcului pe care l-au îngrădit, unde se aflau la adăpost de furia animalelor sălbatice de pradă. Dealungul veacurilor au defrişat pădurea, fie prin tăiere fie prin ardere, lărgindu-şi mereu ograda şi curăţind suprafeţe întinse pentru cultivarea plantelor nutritive. Pădurile, în care predomina Cerul, stejarul şi ulmul, încet, încet au fost defrişate, făcând loc parcelelor agricole, iar viaţa locuitorilor -numai români - şi-a urmat cursul ei normal, inventând şi făcându-şi fel de fel de obiecte din lemn pentru uzul gospodăresc. începând cu Secolul al Xl-lea, pe fondul populaţiei autohtone româneşti din toate aşezările Bihorene, în mod treptat au început să pătrundă elemente maghiare, aşezându-se pe lângă cursurile de ape şi pe terenurile întinse, alungându-i pe băştinaşi de pe vetrele lor, ungurii fiind înarmaţi şi bine pregătiţi pentru cotropire. Pe parcursul timpului au apărut grofii acaparatori de moşii, punând stăpânire pe teritoriile aşezărilor autohtone. Pentru a le putea administra şi exploata, trebuia să le cunoască denumirile. Ajungând la denumirea „Ograda", înţelegându-i sensul în limba maghiară, aceste terenuri îngrădite se numesc „Telek", expresie care a rămas în uzul limbii maghiare până în prezent, când este vorba de o casă şi de curte îngrădită. Astfel, în evidenţele administraţiei stăpânilor, ograda a primit numele de „Telkeşd". Pornindu-se de la acest toponim, Tilechiul a primit denumirea de „Telki" iar Tileagdul numele de „Telegd". Dealungul anilor, populaţia Tilecuşului a crescut şi s-a extins mereu în aria lor de convieţuire. Din păcate, în dorcumentele vremii şi în înscrierile Cancelariilor ungare nu se semnalează nimic despre această aşezare omenească. în mod tengenţial, cronicarul Juko Zsigmond, în anul 1712 scrie despre două familii de iobagi cu numele de Baciu Ion şi Ursu Baci iar în anul 1720 se vorbeşte despre 6 familii de iobagi. în timpul despotismului împărătesei Măria Tereza şi a fiului său iosif al II-lea, s-a promulgat o lege, aşa numita „Tragere la Linie". Cu alte cuvinte, în anul 1764, se impunea ca să se alinieze casele una după alta în şiruri indiene. Atunci s-a desfiinţat ograda iar Tilecuşul şi-a luat forma pe care o are şi în prezent. Denumirea de ograda a rămas însă şi există şi în prezent a unei parcele de pământ, unde odinioară era o aşezare omenească. Precizez că în această parcelă aveau şi părinţii mei o holdă de pământ, iar când se ara pământul pentru fertilizare primăvara sau toamna, pe brazda lăsată de plug apăreau o mulţime de cioburi mărnte de ceramică smălţuită şi lucioasă, făcând dovada că acolo cu sute de ani în urmă a existat o aşezare omenească. Călătorind în timpul istoric, aflăm că în anul 1787, cancelariile maghiare au găsit că Tilecuşul are 81 de case, 90 de familii şi 416 locuitori, la un interval de 75 de ani de la primele consemnări, în care se vorbeşte numai despre 6 iobagi, explicaţiile acestui fenomen pot fi următoarele:
|