Documente strategice

Construcția regionala actuală

Odată cu pregătirea și punerea în aplicare a unei politici de dezvoltare regională în România, și începând cu conturarea regiunilor de dezvoltare, au fost create instituțiile necesare pentru gestionarea acestor politici. Rolul lor principal, în afară de proiectarea și punerea în aplicare a

unei strategii de dezvoltare regională a devenit gestionarea fondurilor nerambursabile europene. De aceea, Uniunea Europeană acordă o importanță deosebită acestor instituții.

România este astfel împărțită, din momentul apariției "Cartei verde pentru Dezvoltare Regională" (1997), în 8 regiuni de dezvoltare, formate prin încheierea de acorduri de asociere, între 4 și 6 județe. O regiune de dezvoltare nu este nici o comunitate distinctă teritorială și nici nu o instituție deconcentrată a administrației de stat. În același timp, aceasta nu are personalitate juridică. Criteriile care au fost luate în considerare atunci când s-au delimitat regiuni au fost referitoare la vecinătatea geografică și existența unor disparități economice și sociale între județe care ar putea fi rezolvate prin punerea în aplicare a unei politici regionale. În fiecare regiune există două instituții implicate - Agenția de Dezvoltare Regională (autoritate executivă) și Consiliul de Dezvoltare Regională (autoritate deliberativă).

Politica de dezvoltare regională este gestionată la nivel național de către Consiliul National de Dezvoltare Regionala (CNDR), cu funcție deliberativă și Ministerul Dezvoltării și Prognozei (MDP), cu puteri executive. Legea Dezvoltării Regionale (Legea nr. 151/1998) stabilește cadrul instituțional, principiile, scopul, jurisdicția și instrumentele specifice necesare pentru punerea în aplicare a politicii de dezvoltare regională.

.

2. 
   Puncte critice cu privire la statutul instituțiilor regionale
   

Statutul juridic și modul de constituire a actualelor regiuni de dezvoltare sunt, în general, contestate de către toate părțile implicate, acesta fiind un motiv care conduce la lipsa de eficiență în diferite moduri. Agențiile Regionale de Dezvoltare sunt ONG-uri de utilitate publică. Organizarea lor instituțională tinde mai mult spre o structură de organizare aparte. ADR-urile sunt practic între două tendințe contradictorii. Pe de o parte, instituțiile publice cu care sunt obligate să lucreze la nivel județean și local, nu le tratează cu seriozitatea cerută, precum și e Ministerul Dezvoltării și Prognozei care manifestă tendințe centraliste, și care consideră că activitatea prestată ar fi eficientă dacă aceste instituții ar deveni instituții descentralizate ale Ministerului. Pe de altă parte, se înscriu eforturile ADR-urilor pentru a obține independența de care au nevoie pentru a gestiona fondurile în mod eficient, dincolo de constrângerile birocratice ale unei instituții publice reale. Nu există nici o indicație care dintre aceste două tendințe va prevala, dar modele diferite de organizare din Uniunea Europeană demonstrează că eficiența acestor instituții este asigurată de gradul înalt de autonomie sau chiar de independența totală. Alt organism regional, Consiliul de Dezvoltare Regională, are, de asemenea, un statut contestat, deoarece aceasta permite o imixtiune accentuată a influențelor politice în distribuirea europene fonduri nerambursabile ", la județe. Deși este un comitet independent (compus din experți independenți), deciziile importante, cele legate de finanțarea investițiilor mari în județe, sunt rezultatul negocierii sau impunerii autorităților publice județene care alcătuiesc consiliul.

Oricare ar fi rezultatul dezbaterii privind statutul acestor instituții, este evident că această formă de organizare/ construcție curentă internă este tranzitorie. Deciziile care urmează să fie luate în această privință ar trebui să contribuie, pe de o parte, la eficientizarea activităților, și pe de altă parte, să consolideze rolul de reprezentare a intereselor regionale care depășesc momentul focalizare la nivel național (ADR) sau local (CDR).

3. 
   Nevoia de a consolida rolul instituțiilor regionale
   

Reprezentarea intereselor regionale este un fapt necesar în condițiile privind teritoriul și populația din România. Instituțiile regionale ar trebui să fie stabilite ca vocea care, nu numai că reprezintă interesele locale în fața autorităților centrale, județele au o putere dispersata din acest punct de vedere, dar, de asemenea, ca și autoritate care aduce împreună județele și le îndrumă să coopereze în acele domenii în care, la nivel local, sunt depașite (de exemplu în domeniile: infrastructura, mediu).

Realitatea și percepția celorlalte instituții implicate indică faptul că instituțiile regionale nu au încă o fundație solidă în sensul că, practic, nu și-au îndeplinit sarcinile stabilite de lege. Cel mai important, ei nu formează o voce unitară a județelor reprezentate, impactul proiectelor finanțate este mai degrabă unul local decât regional.

Două aspecte sunt esențiale în întărirea rolului acestor instituții. Prima se referă la faptul că autoritățile regionale au lipsă de vizibilitate pentru opinia publică. Deși mass-media a început să prezinte subiecte în această chestiune din ce în ce mai mult, cetățenii nu sunt cu adevărat informați despre existența instituțiilor regionale, cu atât mai puțin despre rolul lor. De asemenea, puțini sunt conștienți de existența regiunilor de dezvoltare. Promovarea lor este, prin urmare, esențială pentru a consolida rolul lor regional. Al doilea aspect, care ar contribui în mod substanțial la consolidarea rolului instituțiilor regionale, ar putea fi alocarea de competente suplimentare la nivel regional. Pe lângă efectele asupra încurajării parteneriatului interjudețean și formarea spiritului regional, regiunile ar oferi șansa unei reprezentări reale a intereselor locale. În cazul în care o astfel de regiune ar putea și ar dori să construiască un drum pentru a genera dezvoltarea economică a acestei regiuni, s-ar putea face acest lucru fără a fi nevoie de aprobarea autorităților de la București. Cele două aspecte sunt strâns legate, deoarece fără o informare adecvată și corectă a opiniei publice construcția administrativă din România nu poate fi regândită. Dacă acest lucru s-a realizat, rămâne încă să fie discutate care sunt cele mai mai bune formule teritoriale ce ar putea fi aplicate. Deoarece autoritățile publice au convenit asupra necesității de reforma administrativ-teritorială în România, ar trebui să se inițieze un proces de modificare a legislației actuale în domeniu. Din acest punct de vedere, voința politică este factorul esențial fără de care reforma nu poate fi realizată. Astfel, este important ca Parlamentul să aibă un rol mai pronunțat în contextul dezbaterii, deoarece acesta este chemat să adopte legislația necesară.

O prima schimbare legislativă are în vedere revizuirea articolului 3 al Constituției, destul de restrictivă în prevederile sale privind organizarea administrativ-teritorială. Astfel, articolul 3 este o revizuire a tuturor nivelurilor administrative existente, nu oferă posibilitatea de a crea altele noi, bazate pe lege. Pentru a modifica acest articol ar fi necesară adăugarea următoarei fraze la textului existent: "... alte forme de organizare teritorial-administrativă, pot fi stabilite în temeiul legii" . În timp ce este adevărat că administrația teritorială și organizarea sunt zone mai puțin dinamice, mai puțin predispuse la schimbare, este important ca reorganizarea să fie posibilă fără revizuirea Constituției.

Legile cu privire la administrația publică si dezvoltarea regională sunt regulamente a căror schimbare ar trebui să fie luată în considerare atunci când se inițieză programul de reformei. După ce a fost modificată de mai multe ori de la momentul adoptării primului său în 1991, Legea cu privire la administrația publică locală (nr. 215/2001) nu conține încă cele mai bune soluții de organizare administrativă și asupra instituțiilor legate de nivelurile de guvernare. Revizuirea trebuie să se bazeze pe un proces complex de analiză aplicat tuturor aspectelor ce necesită modificări. Configurarea unui nou nivel de guvernare și revizuirea actelor normative existente necesită atenție mai mare pentru această lege. În afară de acest act normativ menționat, reforma administrativ-teritorială presupune existența unui cadru coerent și complet în domeniul serviciilor publice. De modul în care acestea sunt împărțite între diferite niveluri de guvernare și de modul în care este concepută administrarea lor depinde eficiența guvernării locale. În prezent, nu există un cadru juridic coerent în acest domeniu, există mai multe legi care reglementează aspecte ale serviciilor publice într-un mod fragmentar. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu există în prezent nici o delimitare clară cu privire la serviciile administrate la nivel județean și cele administrate la nivel local. Pentru ca reforma să aibă impactul scontat, este esențial să avem reglementări precise în acest sens.

Legile care reglementează finanțele publice locale, trebuie să fie, de asemenea, revizuite în contextul procesului de reformă. Dacă soluția adoptată în perioada următoare prevede o creștere a procesul de descentralizare sau regândirea structurii teritoriale, două direcții ar trebui să fie luate în considerare. Pe de o parte, descentralizarea fiscală ar trebui să continue și să fie corelată cu procesul de descentralizare a serviciilor publice; pe de altă parte, este nevoie de o revizuire privind echilibrarea financiară.

La nivel regional, pentru a deveni eficientă în coordonarea și încurajarea dezvoltării economice locale în contextul menținerii regiunilor de dezvoltare, Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România va avea nevoie, de asemenea, să fie modificată pentru a consolida competențele structurilor existente și pentru a schimba starea instituțiilor regionale, care, astfel, devin mai eficiente, astfel încât politica de dezvoltare regională va avea un impact real. Unul dintre obiectivele acestor modificări ar trebui să fie un circuit mai bun al fondurilor nerambursabile europene alocate administrației și agenților economici locali.
În contextul necesității de revizuire a legislației, principalele acte normative prevăzute în cadrul reformei, s-au conturat. Dar, este la fel de important pe de o parte, de a ține seama de armonizarea acestei legislații cu alte acte normative adiacente, și pe de altă de recomandările organizațiilor internaționale care activează în domeniu.

Recomandări pentru consolidarea guvernării regionale în Bulgaria

Prof. Dr. Vladimir Chukov

Gradul de descentralizare într-o țară afectează în mare măsură nivelul și natura democrației locale. Chiar și în țările nedemocratice (totalitare şi autoritare), se foloseşte un model de guvernare care "distribuie" puterea între administrația centrală și locală. Deci, practic este imposibil proiectarea unei matrice universale a descentralizării, deoarece mulți factori de natură obiectivă și subiectivă afectează varianta care funcționează a balanţei distribuţiei puterii între centrul și periferie.

Nu întâmplător anume cu formalizarea statului democratic prin legitimarea teoriei separației puterilor în secolul XVIII se notează "explozia", în prezența autorităților locale ca participant la paradigmele iniţiale unui stat constituţional. Acest lucru a devenit posibil după triumful ideologic al doctrinelor despre "dreptului natural" și "contractul social" în Europa. Înaintea impunerii variantei clasice a puterii legislative, executive și judecătoreşti prin ideile juristului francez Charles-Louis Montesquieu, au existat nuanțe diferite de separare a puterilor. De exemplu, unul dintre ideologii de frunte ai Revoluției franceze Seyes Emanuel a vorbit despre "puterea locală", care este egală cu celelalte puteri, printre care sunt legislativă, executivă și judecătorească.⁵³ Marele filozof englez John Locke vorbeşte despre "puterea federală" , deși implica sens, care este în contradicție cu puterea locală.⁵⁴ Cu toate acestea, în această perioadă, când cade absolutismul european, apare federalismul ca o mişcare social-politică legitimă cu linii administrative specifice. Acesta dobândește profilul său în diversitatea ideii democratice europene și se materializează pe Continentul veche în sistemele politice, variind de la o confederație "flexibilă" la state unitare descentralizate "strânse" .

Descentralizarea este un instrument, prin care puterea este mai aproape de popor - prestarea de servicii, utilizarea mai eficientă a resurselor naturale și materiale, li cel mai important invitaţia directă de a participa în luarea deciziilor politice de zi cu zi. Practic, acesta este un fel de continuare a cei mai înalte forme de democrație într-o țară - și anume - referendumul. Cu cât o țară este mai aproape de formula sa națională de descentralizare, cu atât ea este mai aproape de matricea democratică optima. De fapt, nu este vorbă despre o "cutie de carton" mentală sau o ficțiune, ci despre o garanție reală pentru creștere economică accelerată și un înalt standard de viață. Dacă ne uităm la relația dintre țările centralizate și descentralizate în Europa, vom descoperi că anume cel de al doilea grup se bucura de o bunăstare bună a cetățeniilor săi. Nu este vorba despre țările cu structură federală sau una unitară regionalizată, ci despre o structură unitară descentralizată - Danemarca (cu excepţia Groenlandei),⁵⁵ Republica Cehă, Grecia și altele. Este vorba despre mai mult de un nivel de guvernare și fără districte cu statut autonom, obținut prin anumite caracteristici istorice, religioase sau lingvistice. Acolo se formează comunităţi administrativ-teritoriale speciale. Acesta este cazul Spaniei și Marii Britanii.

Marea întrebare este care este formula descentralizării bulgare, căutată şi experimentată pe timpul celui de al Treilea stat bulgăresc. Interesant este că de la Eliberarea până în prezent , se schimbă modelele de 2 și 3-nivele de administrație locală. Inițial guvernul temporar rus introduce provinciile după modelul rusesc, dar păstrează structurile administrativ-teritoriale mai mici, moștenite din timpurile otomane. De fapt, unitățile au fost doar redenumiți, și anume sandjaţele au devenit provincii, kazile - județele, nahiile - volosti sau raioane, beledieţii şi medjlisii - comune (urbane și rurale).Până la încheierea Tratatului de la San Stefano pe 3 martie 1878. Bulgaria are 8 provincii cu 56 judeţe. După schimbările, intervenite din Tratatului de la Berlin (13 iulie 1878) ţara are deja 7 provincii cu 47 judeţe, din care 5 provincii cu 33 judeţe în nordul Bulgariei (inclusiv judeţul Djumaiski, care ulterior a fost predat Imperiului Otoman) și 2 provincii cu 14 judeţe în sudul Bulgariei.

Pe parcursul perioadei 1879-1885, în Bulgaria au fost introduse districtele și departamentele. Conform Statutului Organic al Rumeliei de Est, districtul este împărțit administrativ în 6 departamente și 28 de cantoane (raioane). În acelaşi timp, în principatul Bulgaria au fost înfiinţaţi 21 de districte .Cu relevante modificări legislative, departamentele au fost scoşi în anul 1901 rămânând doar districtele. Acestea au fost 23 la număr.

Următoarea reformă radicală administrativ-teritorială în țară a avut loc în anul 1901. Atunci, prin Decret № 236 din 16 mai 1901 a fost promulgată Legea privind diviziunea administrativă a teritoriului statului (adoptată de cea de a XI-a Adunare populară ordinară, pe 4 mai 1901), care a abrogat Legea privind diviziunea administrativă a teritoriului Principatului din 28 iulie 1882 .Conform noii legi Bulgaria, este structurată în 12 regiuni, 71 districte și comuni. De fapt, în acest timp regiunea s-a impus ca o unitate administrativ-teritorială principală.

În următorii treizeci de ani 1919-1949, regiunea continuă să fie structura teritorial-administrativă principală. Liderii loviturii militare din 1934 au desfăşurat o reformă completă administrativ-teritorială, unind judeţele existente în șapte regiuni noi. Această perioadă este considerată una dintre culminațiile statului bulgar centralizat. Atunci au fost redenumiți numeroase localităţi și toponime. Doar un an mai târziu regiunile sunt 10, iar în 1941 sunt deja 11. Acest lucru se întâmplă după aderarea Macedoniei și Traciei la Principatul Bulgariei.

În timpul perioadei 1949 - 1950 Bulgaria a introdus județele. Prin Decretul Nr. 794 din 24 septembrie 1949, țara este împărțită în 14 districte care acoperă 101 comune. În 1959 s-a desfăşurat o nouă reformă administrativă și Bulgaria a fost împărțită în 28 districte. În anul 1987, Partidul Comunist din nou consolidează comunităţile administrativ-teritoriale judeţele au fost înlocuite cu 9 regiuni. Lucru interesant aici este faptul că pentru centre regionale au fost aleși localităţi relativ mici și mai puțin dezvoltate ca Razgrad, Mihailovgrad, Loveci, Haskovo, şi nu localităţi mai populate cum ar fi de exemplu Plevna, Ruse și Vratsa. În 1990, cu toate acestea, Razgrad nu a "rezistat" concurenței oraşului Ruse şi centrul regional a fost mutat în orașul dunărean. Sofia - oraș rămâne structură independentă regională.

În 1998, guvernul lui Ivan Kostov reface structura administrativă veche, care urma modelul celor 28 districte. Prin Decretul Nr 1 din 5.01.1999 au fost aprobate frontierele districtelor, municipiilor li comunelor. Legea actuală privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Bulgaria a fost adoptată pe14 iulie 1995, dar a fost modificată de mai multe ori. Ultima modificare a fost adoptată pe 02 decembrie 2011.  Mulţi sunt factorii care au pus guvernul acestui prim-ministru să revine la modelul similar de guvernare locală. De fapt, anume acesta stă în baza centralizării puternice şi structurii administrative actuale a R. Bulgaria. În timp, devin mai puțin comunităţile teritorial-administrative, care îşi aleg singuri guvernator. În 2012, partidul de guvernământ GERB a scos alegerea directă a primarilor pentru sectoare în orașele mari (Sofia, Plovdiv, Varna și Burgas) și a înlocuit procedura cu numire.

Problema mare a Bulgariei este că ea întotdeauna a fost un stat centralizat, cu anumite nuanțe în diferite perioade. Principalul motiv este acela că, în urma mai multor războaie și câteva dezastre naționale, multe teritorii, locuite cu multe bulgari etnicii au rămas în afara teritoriului național și instinct de auto-conservare națională este foarte dezvoltat. Împărţirea Principatului Bulgariei şi Rumeliei Orientale și teritoriile numeroase desprinse din Bulgaria, au contribuit statul să transforme structura administrativă foarte centralizată într-o auto-imunizare specială, adică un obstacol pentru degradarea ulterioară a teritoriilor bulgare etnice. Nu întâmplător motto-ul Bulgariei este "Unitatea face forţa".Cu toate acestea, este necesar să se facă referire la o anumită perioadă istorică. Ideea este că acest motto generează o anumită inerţie care formează statul, care în condiţiile aderării țării noastre la Uniunea Europeană trebuie să obțină o interpretare adecvată. Se formează un complex național, care este dovedit şi de afirmarea constantă a conștientizării sociale, că Bulgaria este o "țară mică".Acesta este un argument care este adesea subliniat în stoparea unor proiecte ambițioase, sau chiar pentru justificarea rezultatelor negative socio-economice. De fapt, Bulgaria are rangul unei țări mijlocii în ceea ce privește teritoriul său. Aşa de exemplu, ea este a unsprezecea din 27 la acest indicator printre țările - membre ale Uniunii Europene. Odată cu aceasta este a 105 dintre cele 193 state membre ale Națiunilor Unite.⁵⁶ Acest lucru arată că R. Bulgaria se află în "aurita cale de mijloc", și este mediu la acest indicator.

Potrivit unuia dintre experții de frunte din domeniul descentralizării la noi ing. Aleko Dzhildov saga cu descentralizarea la nivel regional a început încă în 1991, odată cu adoptarea noii Constituții a Republicii Bulgaria și a Legii privind administrația autonomă locală și administraţia locală / LAALAL/.Constituția stabilește un model pe două niveluri și definește municipalitățile ca niveluri de bază de auto guvernare și capacitatea prin lege să fie create alte niveluri de autoguvernare.⁵⁷ Aceasta este prima norma de bază bulgară, la care nivelul doi de administrație locală nu este obligatoriu. Acest lucru este categoric o "dezertarea" de la realitățile în Europa și întreagă lume. Constituția actuală este o celebrare a anti descentralizării și, în consecință, este principalul obstacol în calea extinderii democrației anume în acest sector al reformei. Cu toate acestea, în anul 2007, a fost elaborat un raportul strategic pentru introducerea nivelului doi de administrație locală în Bulgaria. Acesta este rezultatul a zeci de ani de eforturi a Consiliul Reformei Administrative de pe lângă Consiliul de miniştri.⁵⁸ Din păcate, în acest stadiu, totul depinde de dorinţele şi voluntarismul partidului de guvernământ. Câteva acte sunt necesare pentru a introduce nivelul doi de administrație locală. Toate acestea sunt dezvoltate în detaliu de către organismul respectiv.

1. Desfăşurarea reformei administrative în direcția consolidării districtelor. Sunt elaborate câteva opțiuni, dar două dintre ele au avantaje în realizarea celor mai bune rezultate socio-economice. Pe primul loc este coincidență districtelor viitoare cu cele şase regiuni de planificare. Acestea sunt: Sud-vest, Nord-vest, Nord Central, Nord-est, Sud-est și Sud Central. Dacă acestea devin regiuni real funcționale, centrele lor ar trebui să fie Sofia, Vidin, Plovdiv, Burgas, Varna și Ruse. De notat este faptul că UE percepe diviziunea administrativă bulgară anume prin zonele respective de planificare. Mai târziu, frontierele unor dintre ei au fost modificate în conformitate cu cerințele Eurostat, deoarece acestea trebuie să fie populate cu între 800.000 si 3 milioane de locuitori.. A doua opțiune este regiunile să devină 12, cei dinainte să fie împărțit în două. În unele analize această structură administrativă arată a fi mai potrivită, din cauza posibilității de a construi o administrare mai flexibilă și mai ales din cauza posibililor neînţelegeri între centrele raionale anterioare.

2. Alegerea prefectului și consiliul regional Este vorbă despre descentralizare politică. Acesta este un punct-cheie în punerea în aplicare nivelului al doilea de administrație locală. Practic, aceasta este modalitatea pentru extinderea democrației în țară. Ideea este partidele politice să se concureze pentru formarea majorităţii în parlamentul regional, numit Consiliul. Astfel, multe dintre competențele parlamentului național se vor transfera celui regional. Mai mult decât atât, ciocnirile puternice și confruntări în legiuitorul național va scădea, deoarece o parte a problemelor se vor redirecționa către un alt plan instituțional. Astfel se va promova reducerea polarizării și politizării în societate, procese care împiedică luarea unor decizii politice adecvate și eficiente. Dacă aplicăm teoria jocului pe plan politic intern, atunci soluția politică internă în Bulgaria est un derivat al unui organ legislativ construit complex, în virtutea faptului, că țara noastră este o republică parlamentară. Parlamentele regionale vor oferi combinații de conducere jucătorilor politici, care greu s-ar experimenta în condiţiile corpului legislativ mare. Toate acestea vor extinde și vor contribui la îmbogățirea managementului politic în țară.

3. Un moment cheie foarte important este rafinamentul funcțiilor guvernatorului regional /prefectului/. Aceasta este descentralizarea administrativă. Este vorbă despre definiția serviciilor, care urmează să fie delegate pe al doilea nivel de administraţie, care vor primi același grad de legitimitate ca şi cea a parlamentului național. În acest scop, Centrul pentru Administrație Publica pe lângă New Bulgarian University a studiat experiențele a cinci țări europene, cu planificare administrativ-teritorială similară: Olanda, Grecia, Republica Cehă și Slovacia.⁵⁹ Experții oferă variante de soluţie pentru competențele de furnizare şi gestionare a serviciilor, care pot fi acordate viitorului al doilea nivel de autoguvernare în Bulgaria, în următoarele domenii:

- Ordine și securitate internă;

- Educație;

- Sănătate;

- Politica socială;

- Locuințe;

- Mediului și Amenajarea Teritoriului;

- Sport și Cultură;

- Servicii economice.

Practic toate sectoarele politicii interne pot fi "scoase" de guvernul central și încredințate guvernului regional ales în mod legitim. Astfel se va obţine un guvern regional, care este destul de legitim după difuzarea sa de alegătorii din regiunea respectivă.

4.O condiție prealabilă importantă pentru realizarea descentralizării pe nivelul doi de guvernare este finanţarea activităţilor guvernului regional. Practic, este vorbă de o descentralizare fiscală obligatorie. Aceasta este o componenta foarte importanta a procesului de descentralizare în țară. Mai mult decât atât, expertul dr. Rumen Brusarski din UNWE le leagă într-un fel de "triunghi de fier", lansând propria sa opinie pe baza experienței altor țări și efectul acesteia.⁶⁰ În cadrul Constituției adoptate în anul 1991 acest act este imposibil. Cu toate acestea, nu este necesar să fie luată o norma de bază cu totul nouă. Este suficient să se adauge un text relevant. care să permite autorităților locale să colecteze o parte din impozitele de la persoanele fizice și juridice. Întrebarea de rafinament este ce proporție din veniturile totale vor fi direcționate de la bugetul de stat către regiunile. Mulţi experți sugerează că pentru Bulgaria este bine cota să fie în jur de 60-80%.În cazul în care se întâmplă acest lucru, în țara noastră se va evita "dictatura ministrului finanțelor," care la această etapă, folosind instrumentarium bugetar încearcă să se amestece în politici sectoriale, care nu-i revin. Mai mult de un exemplu evident în acest sens este actualul ministru de finanțe, care în mod nejustificat şi direct intervine în domeniul educației, sănătăţii, culturii și etc. El susține că sectorul respectiv nu este reformat, şi de aceea, la discreția sa, suspendă finanțarea de către stat.

Descentralizarea reală va avea consecințe politice și economice pozitive pentru țara noastră. Este vorba despre pașii susmenţionaţi, şi despre desconcentrare care este implementată de către actualul guvern. Externalizarea unităților structurale individuale (turism la Plovdiv, propunerea vamă la Pleven, etc.), în afara Sofiei, în esență, nu este descentralizare. Cel mai important rezultat va fi de oprirea suprapopulării capitalei, în care locuieşte sau lucrează aproape unu din patru cetățeni bulgari. Respectiv se va promova încetarea depopulării regiunilor periferice a căror populație, venituri fiscale și investiții străine potențiale sunt epuizate de Sofia. Statistica naţională arată că între 75 și 80 la sută din fluxul de investiții străine directe, merge anume în capitală. 183 sate din Bulgaria nu au nici un locuitor, arată datele Institutul National de Statistica pentru anul trecut. Aproximativ o șesime din satele din țară vor fi închise. Acestea nu îndeplinesc cerințele Legii privind organizarea administrativ-teritorială, potrivit cărei, ca să fie o aşezare localitate, acesta trebuie să aibă cel puțin un rezident și terenuri proprii.⁶¹

Foarte important pentru economia nativă este revitalizarea regiunilor consolidate. Iniţial descentralizarea va transforma "regiunile respiratoare" în centre politice reale, și apoi în centrele economice ale țării. Este necesar să se formeze un mediu concurențial echitabil pentru muncă, educație, sănătate și viaţa culturală în toate regiunile, prin intermediul unui program, adoptat prin consens public, privind dezvoltare prioritară a așezărilor mici și mijlocii pe seama marilor aglomerări urbane.

Consecință directă a descentralizării la nivel regional va fi transformarea așezărilor mici și mijlocii în locuri atractive pentru de trai. Acest lucru înseamnă că, pe lângă apropierii de natură și modul natural de viață, acestea ar trebui să aibă mijloacele moderne de comunicare, toate sau aproape toate bunurile socio-culturale, care au locuitorii orașelor mari. Dacă pe această etapă guvernul central nu face aceasta, transformând unele regiuni în ghetouri (de exemplu, regiunea Nord-vest, care de la aderarea Bulgariei la UE în 2007 este cea mai săracă din întreaga uniune) ⁶² guvernele regionale vor fi obligați de către alegătorii locali să creeze unele asemeni politici guvernamentale pe termen mediu și lung.

Descentralizarea în Bulgaria nu este un panaceu pentru rezolvarea problemelor economice, sociale și politice acumulate. Dar este una dintre obiectivele, care trebuie rezolvate, şi rezolvate în viitorul apropiat. Potrivit expertului german prof. Herman Correa Diaz, descentralizarea va stimula relația puternică între guvern și societatea în Bulgaria.⁶³ A trecut timpul în care factorii politici, atunci când sunt în opoziție vorbesc cu dorinţa despre descentralizare, iar când vin la putere, uită foarte repede de ea. Mult mai uşor se guvernează prin mână puternică şi reprezentanți numiţi în administraţia locală, iar mai dificil este centrul să se conforme cu politicienii locali, a căror legitimitate este aceeași ca și cea a puterii legislative și executive din Sofia. În cazul respectiv, nu mai este vorbă de o directivă a UE (aceasta trebuia aplicată în 2010), ci despre exigență îmbunătățirii standardului de viață în regiunile Bulgariei. Lansarea ideii “salariului minim regional”⁶⁴, precum și ideea numirii unui „ministru pentru Bulgaria de Nord-vest”⁶⁵ este doar un semn de frustrare și nedorinţa de a aplica descentralizarea la nivel regional.

Recommendations for

Sustainable Development of RO-BUL-NA
Prof. Hristo Beloev, DSc

Introduction

The concept of sustainable development emerged on the global stage in 1992 as a main result of the “Earth Summit” in Rio de Janeiro, Brazil. Actually, the popular Brundtland Commission has already defined the term in 1987 as a “development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs”⁶⁶. Moreover, it contains two key concepts: the concept of ‘needs’, in particular the essential needs of the world’s poor, to which overriding priority should be given; and the idea of limitations imposed by the state of technology and social organization on the environment’s ability to meet present and future needs. Five years later, in Rio, the United Nations and the World Commission on Environment and Development presented the new concept as a strategic for shaping the future actions of the World community for preserving the balance on the planet. It was then clear that the sustainable development promised to become a keyword for formulating the new policies by underlining the importance of a balance between the use and the preservation of natural resources and potentials. In fact, the report “Our Common Future” published by the Commission is viewed as a starting point for most current discussions of the concept of sustainable development. It is indeed a starting point in terms of the political debate at the highest level. The Rio Summit is, however, neither the starting, nor the ending point in the process of conceptualization the sustainable development – it is rather a stage preceded and followed by other phases.

Historical review of the evolution of the concept

Even though the definition of the Brundtland Commission (named after the Prime Minister of Norway Gro Harlem Brundtland who was in charge of the creation of a special commission on environment and development) is considered to be the first, the formation of the notion can be traced back before in the decades before the Summit. In 1972 the Club of Rome – a think-tank operating worldwide – published a report on the “Limits to growth” prepared by a group of scientists from the Massachusetts Institute of Technology. This report emphasized that the industrial society was going to exceed most of the ecological limits within a matter of decades, if it continued to promote the kind of economic growth witnessed in the 1960s and the 1970s. The authors used the term “sustainable” when trying to describe the ideal state of global balance. The members of the Club of Rome meant a system without sudden and uncontrolled collapse when referring to the sustainability.

Later on, in 1974, the term “sustainable” had become a central in a document published by another international organization. At a world conference on science and technology for human development in the Romanian capital Bucharest the “World Council for Churches” called for replacing the popular idea of “responsible society” with the term “just and sustainable society” by stating that the transition to a global welfare society based on sustainability has to be fulfilled within the next generation.

In 1980 a declaration entitled “Living resource conservation for sustainable development” was published and presented in 34 capital cities around the world at the same time. The so-called “World Conservation Strategy” was a result of an initiative of the International Union for the Conservation of Nature which was an association of nation states, NGOs and environmental agencies in partnership with the environmental programme of the United Nations (UNEP) and the World Wildlife Fund. In other words, this was a major attempt to integrate the environment and development concerns into an umbrella concept of conservation.
It is quite obvious that the connection between terms like sustainable and development was invented at the end of the last century. However, a more detailed analysis of the evolution of the terms has shown that the concept in itself has deeper roots in the field of the professional forestry. Sustainability is considered to be an extension of the traditional term “sustained yield” which described the objective of sustaining the resources at a high level and handing them to the next generations undiminished. The English term “sustained yield” has being used since the middle of the 19^th century after being literally translated from the German equivalent “nachhaltig”. In its original version the concept had appeared in a print book already in 1713 in the “Sylvicultura oeconomica” – the earliest comprehensive handbook of forestry. His author was the German aristocrat Hanns Carl von Carlowitz and he promoted the term over two centuries before Brundtland did it.
The author wanted to find an answer of the question how to achieve such conservation and cultivation of forests so that there would be a continuous, steady and sustained use. The importance of this publication can be found in the realization that this key resource for the development of the societies was getting scarce and. For that reason the book has was a center of debated among economists and authorities for quite a long time in Europe. The general idea of the author was revolutionary and can be compared to the shock facing the modern societies when thinking of the scarcity of the oil. As a result, a group of experts in different fields of knowledge and from different European countries established cooperation in the search of an adequate solution of the problem. That is why it can be argued that the concept of sustainable development has deep roots and is a result of a long process that needed several centuries to mature and to become the dominant concept in almost all areas.

A short review of the ideas of some philosophical schools is further evidence that the foundations of the concept of sustainable development have not been laid only in recent times. In fact, the scientific approach consists of three main concepts for the development in general. Firstly, the theory of the linear development considers the development as a linear and continuous process which is moving from the less developed to the more advanced forms of organization of societies. The second standpoint concentrates on the idea of a cyclic development and regards the dynamic of the evolution as a life cycle of birth, flourishing, decline and death, thus extrapolating them to the social communities and formations. The last concept practically makes a synthesis between the first and the second. In this case the development is viewed as a an evolutionary flow with beginning and ending and followed by a new cycle which, in turn, inherits some of the elements of the previous, but this time at an inevitably higher level. In its essence, the concept of sustainable development is based upon the vision of Charles Darwin and August Comte of linear development. Generally, it is the belief that the natural evolutionary process is a process of improvement, advancement and progress which aims at reaching an end point of perfection and completeness. Furthermore, the proponents of the theory believe that this evolution is not accompanied by crisis or cyclic processes.

Precursors of the concept of sustainability can be found not only at the level of philosophy and sociology, but also in terms of religious beliefs and traditions⁶⁷. Here we do not take into consideration the dominant religions, but much more the variety of indigenous religions and beliefs that are spread all over the world. Although they have different contexts and backgrounds, the core of the most traditions and beliefs lies in the importance of living a life in harmony with the nature. The most important lesson to be learned from the wide range of indigenous beliefs and traditions is the holistic way of perceiving the world and the importance they attribute to the constant communication of the individual with the nature. It is exactly the harmony with nature and in society that is underlying the concept of sustainable development.
Another aspect that has to be mentioned is the role of economics in conceptualizing of the sustainability. In this regard, the name of Thomas Robert Malthus and his theory of limits should be taken into account. Malthus is considered to be the first economist who had foreseen the limits to economic growth as a result of the scarcity of resources. Malthus paid attention to the limits on the supply of good quality agricultural land and the related decrease in the agricultural production. In addition, Malthus argued that the fixed amount of land which he called the absolute scarcity limit, would lead to lower per capita food supply provided that the population grew and the agricultural returns diminished. As a result, the standard of living would decrease to the level of subsistence and the population would stop growing. In the model of another influential economist, namely David Ricardo, the economic growth is also threatened in the long term because of the scarcity of resources. He considered diminishing return not as a result of absolute scarcity, but rather of the differences in the quality of the land. The main disadvantage of both theories is that technical innovations which could increase the output per unit of input had not been taken into account. Yet, the very fact that the scarcity of resources was problematized is an argument for considering the both theories to be precursors to the concept of sustainable development.
A major step forward in the development of the concept was the United Nations’ Conference on Human Environment which took place in 1972 in Stockholm and recognized the importance of the environmental assessment in the management. Although the connection between environment and development did not appear strongly, there were some signals that the pace and objectives of economic development have to be changed. The fact that environmental and developmental issues could no longer oppose to each other became gradually clear in the years after the UN Stockholm Conference. In the UN Environment Program review in 1978 the term “eco-development” emerged⁶⁸.
As we have already mentioned, the concept entered the global politics when the Brundtland Commission’s report was published and the definition became popular. The latter was seen as too abstract and controversial, offering too much space for interpretations. According to Holmberg by 1994 there were more than 80 definitions which were based on the definition introduced by the World Commission on Environment and Development.
A step forward was the United Nations’ Conference on Environment and Development, known as the Rio Conference or the Earth Summit. Preparation for the Conference, held in June 1992, began in 1989. There were four International Preparatory Committee (PrepComs) meetings held in different parts of the world. Parallel to the PrepComs, each UN member country was expected to produce a national report covering current national environmental and developmental aspects and drawing up an action plan for promoting sustainable development within the national context. The Conference had as results important international documents such as the Rio Declaration, Agenda 21, and conventions on desertification, biodiversity, and climate change. The most important thing about the Conference, however, was the preparatory process which put the concept of sustainability on the public agenda and involved major stakeholders⁶⁹.
The concept remained too general and this was one of the main reasons to be attacked and criticized. Daly (1996) claimed, that “although there is an emerging political consensus on the desirability of something called sustainable development, this term —touted by many and even institutionalized in some places - is still dangerously vague” to be used as a guide for making the desired changes. In addition, Goldin and Winters (1995) described the concept as being “elusive”. Holmberg (1994) stated that “sustainable development as a concept has become devalued to the point where, to some, it is now just a cliche´.”
Considering the realities in the mid-1980s, the definition of sustainable development provided by WCED was a good decision aimed at achieving consensus on a vague concept with the alternative to disagree on a strictly defined one. The next decade, however, showed that this was no longer the right strategy because it was then the cause for more disagreements than agreements.
Transition from Conventional Development to Sustainable Development
The number of environmental initiatives at national level increased in the course of the 20^th century, but it was not until the United Nations Conference on Environment and Development in 1992 that a concerted effort was made by the international community to integrate environment and development issues. Until this turning point, environmental degradation was regarded as an unfortunate side effect of industrial expansion and economic growth.
According to Dernbach there are four concepts that describe the vision of the international community about the nature of the development in the recent decades⁷⁰. He argues that the so-called “conventional development” is striving for peace and security; economic development; social development and national governance that secures peace and development. It is interesting that each level of this in this interconnected structure is reflected by multilateral treaties and through the decisions made by international institutions which provide the necessary common framework for the cooperation between different states. The first three concepts are closely interdependent. In other words, social and economic development cannot be achieved without guaranteed peace and security. The interrelation between them underlines the importance of the national governance which should ensure that the process of development proceeds in the right direction.
However, Dernbach pays attention to the fact that the idea of the conventional development does not include the environmental protection. As scientific understanding of the relationship between the development process and the human environment grew during the 1960s and 1970s, national authorities slowly began to realize that a failure to protect the natural environment was likely to have an impact on their future development prospects. Similar concerns were raised in 1992, when the delegates of the United Nations’ Conference approved the Rio Declaration on Environment and Development. Principles 3 and 4 of the declaration address directly the idea of integrating environmental concerns with the development process. According to Principle 3 “the right to development must be fulfilled so as to equitably meet developmental and environmental needs of present and future generations”. Additionally, Principle 4 stipulates, that “in order to achieve sustainable development, environmental protection shall constitute an integral part of the development process and cannot be considered in isolation from it”. In this way, by achieving an international recognition of the need to protect the environment, a fifth element was added to the four-level construct of the notion of development. This new structure has formed the concept of sustainable development. The environmental objectives were incorporated in the idea of economic and social progress and the responsibility of the present generations to the future was recognized. In other words, the transition from conventional to sustainable development and the introduction of the fifth element aim at protecting the environment and the natural resources on which the development process to a great extent depends.
Description of the concept of sustainable development can be found in another major result of the Conference in Rio – the Agenda 21. Agenda 21 is an action plan that has been created in order to guide and coordinate the efforts of the United Nations, the national governments and other groups which are main actors in the process of transition to sustainable development. Agenda 21 is often described as the first blueprint for sustainable development. It focuses most on the role and responsibility of national governments for the successful implementation of the concept into practice by adopting a wide range of documents such as national strategies and action plans and by implementing plans and fostering various processes. However, the model of the regional integration and the EU as a famous example for it has shown that there is an alternative of the sovereign actions of nation states. This model can contribute to the progress towards sustainable development which will require that leading economic regions in the world act together to address global challenges like for example climate change.

Definitions and goals

Actually, the concept of sustainable development has been introduced and established within a short period of time and as a consequence it became a key word in global politics. Still, there was no unanimously accepted definition and in different subjects the notion is defined in different ways. In terms of economics sustainability is considered to be the development ensuring that the income per capita of future generations won’t be lower than that of the present generation. When it comes to sociology, it is development that preserves the community by maintaining close social relationships in communities. From ecological point of view, however, sustainable development is development that preserves the diversity of biological species, essential eco-systems and ecological processes. The difficulties that occur when trying to define the concept have shown that sustainable development is a multidimensional, interconnected and complex notion⁷¹ which has to balance between efficiency and intergenerational equity on economic, social and environmental ground. In general, sustainable development is discussed in terms of conceptual, contextual, academic and geopolitical definitions.

However, one important study has to be pointed out. It was published by the Board on Sustainable Development of the U.S. National Academy of Science under the title “Our Common Journey: A Transition toward Sustainability”. In this report the focus was on the distinction between what has to be sustained on the one hand, and what needs to be developed on the other hand. Thus under the heading “what is to be sustained,” the board identified three major categories—nature, life support systems, and community—as well as intermediate categories for each, such as Earth, environment, and cultures. The Board drew the conclusion that attention was mainly paid to life support systems. In this regard, environment was considered to be a source of services for the people. In contrast, some of the sustainable development literature valued nature for its intrinsic value rather than its utility for human beings. There were also parallel demands to sustain cultural diversity, including livelihoods, groups, and places that constitute distinctive and threatened communities. Moreover, there were three ideas about what has to be developed – people, economy and society. It is interesting to be noted that the early literature on sustainable development focused on economic development and its positive effects like employment, consumption and wealth. Gradually the emphasis has been placed much more to human development, increased life expectancy, education, equality etc. Finally, the Board on Sustainable Development also identified calls to develop society that emphasized the values of security and well-being of national states, regions, and institutions as well as the social capital of relationships and community ties.

The standard “Brundtland” definition of sustainable development was further modified after the World Summit on Sustainable Development in 2002 when the three pillars of sustainability was added to the concept: economic, social and environmental. They were adopted in the Johannesburg Declaration which defined them as interdependent and mutually reinforcing⁷². In so doing, the World Summit addressed a running concern over the limits of the framework of environment and development, wherein development was widely viewed solely as economic development.

Another approach for defining sustainable development is by analyzing the objectives it seeks to achieve. In this regard, it is helpful to research three groups of goals – the short-term goals of the Millennium Declaration of the United Nations (2015), the two-generation goals of the Sustainability Transition of the Board on Sustainable Development (2050) and finally the long-term goals of the Great Transition of the Global Scenario Group (beyond 2050).

At the beginning of the new Millennium the UN General Assembly adopted 60 goals regarding peace, development, environment, human rights, the vulnerable, hungry, and poor, Africa, and the United Nations⁷³. For eight of the major goals, progress is monitored by international agencies. In 2004, these agencies concluded that at existing rates of progress, many countries will fall short of these goals, particularly in Africa.

The Declaration was preceded by a decision made in 1995 by the Board on Sustainable Development of the U.S. National Academy of Sciences. According to it, the scope of the analysis has to extend to a two-generation time horizon. In that time period, the board suggested that a minimal sustainability transition would be one in which the world provides the energy, materials, and information to feed, nurture, house, educate, and employ the many more people of 2050—while reducing hunger and poverty and preserving the basic life support systems of the planet. To identify more specific goals the Board summarized texts and statements from recent global conferences, world summits, international environmental treaties etc.

With the assistance of the Global Scenario Group 20 the Board on Sustainable Development conducted a scenario analysis of a proposed “Sustainability Transition,” focusing specifically on hunger and the emission of greenhouse gasses. This initial analysis served as the subsequent basis of the Policy Reform Scenario of the Global Scenario Group. Finally, the Global Scenario Group also prepared a more idealistic Great Transition Scenario that not only achieved the goals of the sustainability transition outlined by the Board on Sustainable Development. It went even further by declaring the goal to achieve a better quality of life, stronger societal ties and a connection to nature for all people. The vision of such a world is based on the assumption that it would be the quality of human knowledge, creativity, and self-realization that represents development, not the quantity of goods and services. A key to such a future is the rejection of material consumption beyond what is needed for fulfillment or for a good way of life. However, these goals have been assessed as too vague and unclear because there were not described in details that can facilitate their fulfillment.


Conclusion

Even though the notion of sustainable development has gained popularity in recent decades, a brief historical review has shown that it has deep roots in the philosophical traditions and practical observations in different parts of the world. The results of this analysis have pointed out that the concept has undergone change. It was introduced at a moment when the need for crucial measures was realized and there was no time for further conceptualization. However, even though the concept has been popularized at almost all levels of governance, the process of its conceptualization continued and it was indeed influenced by the practical application of the idea of sustainability. Despite the criticisms, each attempt to clarify the concept is a step further in the debate about the sustainability. Moreover, the dynamics of the concept reflects the complexity and diversity of human societies and natural eco-systems all around the world. Paradoxically, the concept is based upon a tension between core principles on the one hand and freedom for interpretation and adaptation on the other hand. It is however clear that sustainable development requires the participation of diverse stakeholders acting at different governance levels, who have to cooperate in order to achieve synergy effects.

In conclusion, sustainable development is a concept to be related to the Bulgarian-Romanian Cross-Border Region, which is an object of study of research project BRAINS. The project aims at social construction (a dialogue to achieve consensus) of integrated identity of the region, which we call ROBULNA. The region disposes of resourceful agricultural lands, and therefore, of a potential to position agri-businesses in the core of regional economic activity. We should preserve this regional asset for the future generations. Hence, the only way forward is to focus on bio-agriculture and to encourage businesses to innovate and implement environmentally friendly technologies, to apply organic or biodynamic methods, which exclude synthetic fertilizers or agricultural chemicals. On these grounds, we believe, BRAINS should recommend to policy makers a cluster policy for bio-agriculture. This policy should bring together Bulgarian and Romanian stakeholders from the agricultural sector and should facilitate their common efforts to innovate and green their businesses.
Recomandări pentru Branding Strategy

din RO-BUL-NA

Assoc. Prof. Dr. Rada Karshakova, Assoc. Prof. Dr. Todor Todorov