Domnul Bogdan Olteanu

Domnul Radu Mircea Berceanu (din sală):

(din sală)Dar tu pe ce liste ai intrat în Parlament?

Domnul Bogdan Olteanu:

S-a închis votarea, înţeleg, da? Mai este domnul Ruşanu, mai este domnul chestor Eserghep. Eu am votat. Dacă mai este cineva care n-a votat?

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Membrii Birourilor permanente ale celor două Camere sunt rugaţi să se întrunească la sala de şedinţe a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor pentru verificarea şi numărarea voturilor, potrivit art. 32 alin. (4) din Regulamentul şedinţelor comune.

Vă rog să ridicaţi urnele.

(După pauză.)

Domnul Bogdan Olteanu:

Mai rar!

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Doamnelor şi domnilor,

Cum niciodată nu am rămas dator nimănui, am să-i răspund din capul locului unui antevorbitor care a încercat să asmută populaţia împotriva acelor partide care nu se încolonează cuminţi în spatele lui. Şi-i voi da şi numele.

Domnule Geoană, aici, absent, dacă dumneavoastră aţi fi votat împotriva Guvernului Tăriceanu I şi a Guvernului Tăriceanu II, aşa cum a votat PRM, nici nu s-ar fi ajuns aici. Nu vă legaţi la cap fără să vă doară!

Stimaţi colegi,

În urmă cu circa 40 de ani, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, obişnuia să deschidă fereastra biroului său din sediul de pe şoseaua Kiseleff - exact unde funcţionează acum PSD-ul - şi să le arate confraţilor mai tineri – Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Titus Popovici – statuia poetului naţional, spunându-le: „Uitaţi-vă bine! Atâta timp cât statuia lui Eminescu este aici, cultura română merge înainte.”

Tot astfel voi spune şi eu astăzi, într-o parafrază adaptată la realităţile societăţii româneşti de acum: Atâta timp cât Parlamentul funcţionează, nu este totul pierdut. România mai are o şansă”. Iar Parlamentul, de bine, de rău, în ciudata acelora care vor să-l anexeze ori să-i arunce peste balustradă pe membrii săi, iată că funcţionează.

„Cârciuma este Parlamentul poporului.” spunea Honoré de Balzac. După mai bine de 150 de ani, un personaj pe care l-aş numi Dezonore de Babadag sau de Murfatlar se trezeşte precum cetăţeanul turmentat...

(Aplauze din partea grupurilor parlamentare ale PRM.)

Aplauzele şi fotografia de grup la sfârşit, ca şi darul miresei.

....Se trezeşte precum cetăţeanul turmentat că bântuie de colo-colo şi zice, printre sughiţuri: „Parlamentul este cârciuma mea.” Iar dacă noi, oameni cu scaun la cap şi cu simţul răspunderii faţă de prezentul şi viitorul acestei ţări, l-am pus la punct, răzbunătorul personaj ne-a ţinut minte, a început să ne ameninţe şi, mai nou, să ne aranjeze el în arena politică, aidoma unor soldăţei de plumb, în numele unei popularităţi mincinoase. Popularitate care s-a văzut sâmbătă, în Piaţa Universităţii, şi care s-a făcut ţăndări.

Într-o carte a mea de aforisme scriam că: „Tabla de şah este singurul loc din lume unde un nebun nu poate deveni rege.” În istorie, însă, nebunii au devenit regi sau conducători, mai mult sau mai puţin aleşi.

Problema numărul unu a noastră, a tuturor, este sau ar trebui să fie faptul că, din decembrie 1989 şi până acum, ţara merge din rău în mai rău, în toate domeniile importante. În aceşti aproape 18 ani, România a devenit oaia neagră a Europei, pe care, de altfel, o şi îngrozeşte datorită bandelor de hoţi şi a criminalilor. Am ajuns să nu mai scoatem capul în lume de ruşine. Unde te duci, unde te întorci, auzi de infractori originari din România, în special ţigani. Ne-am făcut singuri ţara praf, şi acum vrem să punem pe butuci şi Europa.

România a devenit ţara unde intelectualii fac foamea şi unii îşi iau lumea în cap, umilindu-se pe unde a înţărcat mutu' iapa, făcând pe căpşunarii, pe paznicii, pe servitorii, pe salahorii şi zilierii. Ni se depopulează ţara din ce în ce mai rapid şi mai devastator. Sub ochii noştri se produce un vid demografic fără precedent în istorie. Românii fug din ţara lor, a părinţilor şi a strămoşilor lor. Iar în locul rămas gol vin arabii, chinezii, israelienii, care, iată, cumpără sau capătă pe gratis pământuri, lacuri, imobile, tot felul de proprietăţi.

Ceea ce părea iniţial o dramă, s-a transformat în tragedie.

Aproape că nu este zi de la Dumnezeu să nu citim în ziare sau să nu vedem la televizor nenorociri petrecute cu românii care colindă prin lumea largă, precum şi cu familiile lor rămase acasă, în special cu copiii acestor dezrădăcinaţi, ce se sinucid pe capete.

După Cruciada Copiilor, omenirea se confruntă acum cu sinuciderea copiilor. N-aş fi crezut niciodată că şi îngerii se pot sinucide. Vă vorbesc asta şi ca om politic, şi ca tată de copii mici. E îngrozitor ce se întâmplă! Atâta insensibilitate! Ne confruntăm, deja, cu un fenomen extrem de grav, fără precedent în întreaga noastră existenţă. Şi vă spun asta şi ca istoric şi ca sociolog.

Pe timpul marilor migraţii sau al stăpânirii turceşti, românii practicau ceea ce Lucian Blaga numea „boicotul istoriei”, retrăgându-se în munţi sau în codri ori în peşteri din calea tăvălugului. Dar nu fugeau în Canada, în Australia, în Italia, Franţa, Germania ş.a.m.d.

În urmă cu câteva sute de ani, fetele ţăranilor români erau duse cu forţa ca sclave la Stanbul. Acum, ele se duc singure, de bunăvoie, fiindcă acasă mor de foame.

Acum, mai mult ca oricând, este valabil ceea ce scria cronicarul cu vreo 300 de ani în urmă: „Bună ţară, rea tocmeală!”

Este anormal să domnească o sărăcie atât de lucie în ţara asta, din moment ce, în cei aproape 18 ani de aşa-zisă democraţie transformată în anarhie, datoria externă a României a ajuns de la zero la peste 46 de miliarde de euro, aşa cum reiese dintr-un raport pe care i l-am cerut ieri, în mod special pentru această dezbatere pe care noi o abordăm cu toată seriozitatea - e o dezbatere democratică, este bine ce se întâmplă, dar haideţi să se aleagă apele -, senatorului PRM Carol Dina, preşedintele Comisiei pentru privatizare din Senat.

Dar lucrurile se pare că sunt şi mai alarmante dacă ţinem cont de ceea ce a declarat serile trecute, pe un post de televiziune, fostul ministru al finanţelor publice, domnul Mihai Tănăsescu, care, bănuiesc, ştie ce spune şi are şi argumente. „Datoria externă a ţării noastre pe termen scurt a crescut extraordinar în ultimele luni, până la aproximativ 80 de miliarde de euro.”

Cine a făcut această datorie uriaşă ce ne apropie de Brazilia, ţară care are, totuşi, de unde plăti, fiindcă dispune de bogăţii incomensurabile. Şi unde au intrat, domnilor care v-aţi perindat la Putere, toţi aceşti bani?

La Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940, după ce URSS-ul ne-a dat ultimatum, marele savant Nicolae Iorga l-a alergat, efectiv, în jurul mesei pe regele Carol al II-lea, cerându-i socoteală pentru starea jalnică a armatei şi întrebându-l obsesiv, de parcă era în transă: „Unde sunt, majestate, banii de pe timbrul aviaţiei?”

Ce ar spune însă, astăzi, Dascălul naţional în faţa acestor două cifre copleşitoare, asupra cărora specialiştii nici măcar nu se pot pune de acord. Adică 46 şi respectiv 80 de miliarde de euro. Unde sunt toţi aceşti bani? Repet: ei nu se regăsesc nicăieri; nici în economie, nici în infrastructură, nici în nivelul de trai. Însă populaţia suportă piatra de moară a creditelor externe, plătind dobânzi şi comisioane de peste 2,3 miliarde de euro în fiecare an. Să mai amintim de povara foarte grea pe care o vor purta pe umerii lor copiii noştri şi copiii copiilor noştri? Iertaţi-mă, domnilor, dar cu asemenea datorii înrobitoare şi înjositoare, ştia să conducă până şi grăjdarul lui Petru Groza, celebrul Romulus Zăroni.

Am să mai dau un exemplu sau, mai bine zis, un motiv care a făcut ţara să ajungă aşa cum a ajuns: nu pe marginea, ci pe fundul prăpastiei, fiind că tot suntem la ora adevărului.

Este vorba de înstrăinarea patrimoniului naţional.

Ştiţi cu câţi bani a fost vândută marea companie Petrom? Cu numai 686 de milioane de dolari. Celelalte aspecte, legate de angajamente şi investiţii, la care se obligă OMV-ul austriac, ţară fără nicio tradiţie în exploatarea şi procesarea ţiţeiului, sunt doar propagandă, joc de gleznă.

Dar ştiţi cât oferă acum acelaşi OMV austriac pentru compania Mol din Ungaria? Nu mai puţin de 20 de miliarde de dolari. Însă ce surpriză! Guvernul de la Budapesta nu este de acord.

De ce, domnilor, ungurii refuză 20 de miliarde de dolari, iar noi am dat năvală la un mizilic de vreo 30-40 de ori mai mic?

Cine mă cunoaşte, ştie bine că nu mă topesc de dragul Ungariei. Dar un elementar spirit de cavalerism şi dreptate mă face să apreciez fermitatea cu care clasa politică din ţara vecină apără nişte redute economice.

Am să mă menţin în domeniul petrolului şi voi da ca exemplu Petromidia, cu atât mai mult, cu cât în anul 2004, eu am primit, am analizat şi am difuzat un raport al Administraţiei prezidenţiale din acea vreme. În mod concret, Petromidia a fost vândută, efectiv, doar cu 15 milioane de dolari. Asta-i realitatea, indiferent ce vor spune unii şi alţii.

De ce domnul Geoană nu se referă şi la aceste aspecte?

După trei ani, omul de afaceri, care a făcut în scăldătoarea norocului, avea să revândă Petromidia unei companii din Kazahstan cu nu mai puţin de 2,7 miliarde de euro. Este bine ce se întâmplă, domnilor?

Unde scrie că unii au dreptul să se facă stăpâni pe bogăţiile României şi să devină din foşti bişniţari şi chelneri de bacşişuri mici, cum îi numea Eugen Barbu, direct multimiliardari? Cine a stabilit asta? Cine a votat în Parlament astfel de pomeni şi tranzacţii neruşinate, care, în scurt timp, s-au dovedit a fi veritabile crime împotriva poporului român?

Reamintesc tuturor că PRM a votat sistematic împotriva înstrăinării patrimoniului naţional.

Dacă România este din ce în ce mai săracă, dacă nu sunt bani de pensii pentru bătrâni şi de alocaţii pentru copii, dacă sănătatea este în colaps – nu de ieri de azi, hai să ne amintim ce miniştri ai sănătăţii au fost, dacă la începutul fiecărui an şcolar se constată că şcolile cad, pur şi simplu, pe dascăli şi pe copii, iar studenţii se înghesuie ca sardelele în căminele insalubre, ca nişte ghetouri, ei bine, toate astea se datorează unui jaf sistematic, cu metodă.

Pentru cei care nu ştiu, voi spune că tot Clanul Kennedy a agonisit o avere de circa 400 de milioane de dolari în decurs de o sută de ani, aşadar timp de trei generaţii.

La noi, unii au depăşit miliardul de dolari sau de euro în numai câţiva ani, prin nişte complicităţi sinistre, la vedere. Asta este adevărata oligarhie, cuvânt care, în greaca veche, înseamnă puterea celor puţini. Dacă mi se permite un joc de cuvinte, oligofrenii, adică cei cu minte puţină, s-au metamorfozat în oligarhi, care au toată puterea. Ei, aceşti oligarhi, şi-au înjghebat rapid sisteme de protecţie şi trusturi de presă, cu care-i ţin la respect pe curioşi, dar şi pe oamenii legii, recurgând la tot felul de diversiuni şi lansând periodic ţinte false, pentru a distrage atenţia lumii.

Unul mai cu moţ şi-a construit un imperiu mass-media, dar a pus monopol şi pe institutele de sondare a opiniei publice, intoxicând populaţia cu nişte scoruri şi clasamente scelerate. Toate sunt scoase din burtă, cu un scop limpede, care se vede din lună. Se pregătesc noi fraude electorale. Mai teribile decât cele din anii 2000 şi 2004 şi decât jaful de la referendumul din mai 2007, când au votat de mai multe ori, pe mincinoasele liste suplimentare, aproape 900 de mii de oameni. Şi asta nu o spun eu, ci Autoritatea Electorală Permanentă.

Iar cine va fura şi alegerile pentru Parlamentul European, puteţi să fiţi convinşi că şi-a creat mecanismele necesare şi pentru fraudarea miliardelor de euro, fonduri comunitare. Acesta este unul din substratele moţiunii: plecaţi voi, ca să venim noi, că vin banii foarte curând. Iar poporul român trebuie să ştie care este adevărul.

Nu mă omor după Guvernul Tăriceanu I – 22, cine a tras în noi, după 22, dar haideţi să vedem pe ce stăm.

Spuneţi, domnilor, adevărul în faţa acestei ţări, şi adevărul acesta este, că unii sunt stătuţi în opoziţie şi vor să mai fure nişte miliarde de euro, dar mai suntem şi noi în arena de joc.

Acesta este noul şi marele... Nu vorbesc de-un partid anume, Doamne fereşte! Vorbesc în principiu. Acesta este noul şi marele pericol care pândeşte România, ţară ieşită de pe orbita normalităţii şi a civilizaţiei.

Rog a se observa că nu am dat nume de oameni. N-am pus la zid pe nimeni. N-am speculat libertatea de a vorbi în direct pe atâtea posturi de radio şi de televiziune. Dar n-aş vrea ca această eleganţă care ţine de raporturile fireşti dintre oameni, ce trebuie să izvorască tocmai din aula Parlamentului, să fie înţeleasă greşit de cei care, totuşi, se fac vinovaţi de dezastrul ţării.

România n-a fost lovită de un meteorit. N-au venit extratereştrii. A fost condusă de nişte oameni fără simţul moral, fără dragoste de ţară, aceasta este realitatea.

Şi de aia suntem împiedicaţi noi să venim, într-un fel sau altul la Putere, că vom avea acces la documente, la probe, la dovezi. Şi am umple puşcăriile cu mafioţii care au jefuit şi au nenorocit această ţară.

Se poate şi mai rău? Da, din păcate se poate şi mai rău decât se întâmplă acum. Personal aş semna şi aş vota cu ambele mâini o moţiune care să acuze toată această perioadă pe care Marin Preda ar fi numit-o „Era ticăloşilor”.

Doamnelor şi domnilor,

Ne-am adunat astăzi, aici, pentru a dezbate o moţiune de cenzură. Aştept ziua când un partid va avea curajul să depună şi o moţiune de autocenzură, adică să se refere critic şi la păcatele propriei guvernări.

Reamintim tuturor că Partidul România Mare a votat aici, sub această cupolă, şi împotriva Guvernului Tăriceanu I şi împotriva Guvernului Tăriceanu II, aşa că resping încercările unor mărunţi carierişti de a minţi lumea şi de a pretinde că noi, vezi Doamne, apărăm Guvernul PNL-UDMR.

Mai mult decât atât, dar în urmă cu circa şase luni, eu am propus un guvern de uniune naţională.

Acum, domnul Traian Băsescu îmi fără iarăşi mesajul, dar cine să-l mai creadă? Vrea el guvern de uniune naţională aşa cum a vrut şi să-şi dea demisia la cinci minute după suspendarea din 19 aprilie 2007.

Unii lideri politici pretind că ţara nu traversează nicio criză, aşa că nu se impune o asemenea soluţie.

Răspunsul meu are două segmente. În primul rând, dacă nici asta nu este criză: politică, economică, socială, morală, atunci ar trebui să scoatem cuvântul respectiv din dicţionar.

În al doilea rând, în istoria modernă a României au mai existat guverne de uniune naţională, cel mai cunoscut dintre toate fiind acela condus de Alexandru Vaida Voevod şi instalat la 1 decembrie 1919, după ce Ionel I.C. Brătianu a părăsit furios lucrările Conferinţei de pace de la Paris, a venit la Bucureşti şi i-a prezent regelui Ferdinand demisia sa.

În acel guvern de largă respiraţie democratică, nu de largă concentrate – cum spune domnul Mircea Geoană eronat - fiindcă, dacă este concentrare, nu mai poate fi largă, este la mintea cocoşului -, în acel guvern, aşadar, au intrat cinci partide, care, în condiţiile date, după un război pustiilor, au gestionat bine ţara, timp de cinci luni.

Cine se teme, acum, de un astfel de guvern?

Mă întreabă unii: cine va mai fi atunci în opoziţie? O bună întrebare, într-adevăr, sper să dau un răspuns la fel de bun. Mafia va fi în opoziţie.

La 18 decembrie 2006, în această aulă, domnul Traian Băsescu a încercat să facă un proces al comunismului.

Nu are rost să insist şi să argumentez că demersul său a fost un eşec total, pentru simplul motiv că o doctrină sau o orânduire socială nu poate fi condamnată global. Care comunism? În România n-a fost niciun comunism. A fost o ocupaţie bolşevică infernală, după care s-a înregistrat ceea ce istoricii numesc „dictatura de dezvoltare”, ale cărei edificii, locuinţe, uzine le fură şi le exploatează în cârdăşie bandele mafiote, băştinaşe şi străine.

În mod sigur, domnul Traian Băsescu ar fi avut parte de un alt tratament dacă nu s-ar fi dat pe mâna odraslelor unor agenţi sovietici, pe nume Vladimir... (Râsete în sală.)

Domnule preşedinte,

Vă rog să asiguraţi liniştea.

Eu nu v-am întrerupt, domnilor. Aşa vă învaţă Traian Băsescu? Vedeţi că eu nu mă lupt cu voi, mă lupt cu el. Şi el are de pierdut.

... unor agenţi sovietici, pe nume Vladimir Tismăneanu şi Horia Roman Patapievici, care au pus la zid Biserica ortodoxă, cu patriarhul Teoctist de faţă. Acolo stătea venerabilul patriarh Teoctist. Acel atac la Biserica ortodoxă, numită de Eminescu „maica străbună a neamului românesc”, dar şi la identitatea naţională, ca şi faptul că nu ni s-a permis şi nouă în casa noastră, în Parlament, să vorbim măcar zece minute în mod democratic, ei bine, toate acestea ne-au indignat pe noi, cei de la PRM. Aceea a fost moţiunea de cenzură a noastră la adresa lui Traian Băsescu, care, pentru a-şi salva pielea şi a se eterniza la putere, a capitulat şi s-a făcut frate cu dracul, din odraslele de kominternişti şi agenţi ai Moscovei.

Între timp, patriarhul Teoctist, hărţuit de noua poliţie politică a ultimilor ocupanţi bolşevici ai României şi bombardat cu ouăle clocite ale unor traficanţi de dosare de la CNSAS, a trecut la cele veşnice. Dumnezeu să-l ierte!

În spiritul tradiţiei statornice de la Alexandru Ioan Cuza încoace, a fost ales patriarh Daniel. Până atunci, mitropolit al Moldovei. Cine a boicotat, prin absenţă, ceremonia de întronizare, care a fost, în fond, un moment istoric? Toţi, dar absolut toţi agitatorii autointitulatei societăţi civile, care atacaseră Biserica Ortodoxă şi în maculatura antiromânească Raportul Tismăneanu. Aici chiar că am să dau nume, ca să ştie tot românul cine n-are loc în ţara asta de Biserica lui Christos şi de slujitorii ei? Mă refer la Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Mircea Dinescu, Stelian Tănase, Gabriel Andreescu şi la alţii eiusdem farinae, din aceeaşi făină, cum ar spune strămoşii noştri romani.

Acestor profitori lipsiţi de operă le tot dă satisfacţie şi le cântă în strună domnul Traian Băsescu. Şi dacă tot suntem la acest capitol, eu îi sfătuiesc public pe ierarhii Bisericii Ortodoxe să nu cedeze presiunilor şi şantajului şi să nu se ducă la nici un CNSAS, n-are decât să se ducă CNSAS-ul la biserică, să se spovedească şi să-i ceară iertare lui Dumnezeu care, probabil, în marea milă a lui, o să-i ierte.

Şi încă ceva. Dacă au fost aşa de dizidenţi şi de curajoşi tartorii de la CNSAS, Dinescu şi Ticu Dumitrescu, de ce nu-şi publică propriile dosare de securitate? Fiindcă de avut au avut dosare, numai că ele n-au fost dosare de victime, ci de turnători.

Să mai vorbim de o altă pârghie a poliţiei politice de care se serveşte domnul Traian Băsescu, şi anume DNA.

În ceea ce priveşte moţiunea de cenzură, noi am anunţat din timp poziţia noastră: nu o vom vota. Fireşte, nu votăm nici în favoarea Guvernului, care se ţine într-un fir de păr, dar prefer firul de păr al lui Tăriceanu decât firul de păr al lui Băsescu. (Aplauze. Râsete.)

În numeroasele apariţii televizate pe care şi le comandă la ora de vârf, domnul Traian Băsescu a acuzat înţelegerile netransparente. Dar întâlnirea domniei sale cu directorul CIA, Michael Hayden, pe care cred că l-a confundat, în aburii somnolenţei, fireşte, cu Michael Jackson, oare cât de transparentă a fost? Dacă n-ar fi scormonit presa, asta nu s-ar fi aflat nici acum. Şi ce ordine a primit domnul Băsescu de la „marele Licurici” de peste ocean? A mai spus domnul Băsescu că, citez, vedeţi mi-am luat notiţe, un elev foarte sârguincios. Citez din clasici acum: „ce se întâmplă acum nu are nici o legătură cu democraţia, că avem de-a face cu un blocaj politic şi că numai PD-ul doreşte alegeri anticipate”. Numai neadevăruri, ca să nu zic minciuni.

Cine a creat acest blocaj politic, stimate domnule Băsescu? Cât de democratică e încercarea dumneavoastră de a pune mâna pe toate cele 3 puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. Şi de ce nu păstraţi imparţialitatea obligatorie, favorizând şi idealizând Partidul Democrat, făcându-vă a uita că Partidul România Mare vrea cu adevărat alegeri anticipate? Dar numai după ce maşinăriile de fraudare vor fi scoase din priză şi aruncate la lada de gunoi a istoriei.

Am să vă dau o veste rea şi una bună, domnule Băsescu. Vestea rea e că, probabil, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am să vă supravieţuiesc şi politic şi biologic. Şi eu voi trage concluziile acestei epoci. Să vă ferească Dumnezeu de jurnalele şi de memoriile scriitorilor!

Vestea bună este că nu vă vom lăsa să aruncaţi ţara în haos şi s-o împingeţi în război civil, Doamne fereşte, aşa că încă vă mai puteţi mântui sufletul. Aranjarea partidelor şi a guvernelor nu e treaba dumneavoastră, domnule preşedinte Traian Băsescu. Ce Dumnezeu nu se înţelege, aveţi o Constituţie, aţi apărut în afişe cu Constituţia în mână şi cu o deviză bine aleasă, într-adevăr: joc sau mizez totul pe o carte, cartea fiiind Constituţia. Dar, respectaţi-o şi veţi fi şi dumneavoastră respectat.

Permiteţi-mi, stimaţi colegi de la PSD, să vă dau şi vouă nu două veşti, ci două sfaturi amicale ce se obişnuiesc între partide şi oameni ce au fost de multe ori de aceeaşi parte a baricadei, mai mult la rău decât la bine: 1. Nu aveţi încredere în Traian Băsescu, care nu poate fi crezut nici măcar atunci când spune alfabetul sau numără până la 10; 2. Nu-i daţi astăzi lui Băsescu frânghia cu care o să vă spânzure mâine, matematic se va întâmpla aşa. El îşi face acum ambiţia pe care a afişat-o încă de la începutul anului 2005. Iar dacă această moţiune, care e poruncită din străinătate şi vă daţi seama că un om ca mine, cu peste 30 de generali în jurul lui şi cu vreo 2000 de colonei, ştie ce spune şi se adevereşte. (Râsete.) Hai, nu ne enervaţi că până la urmă ajungem şi la o guvernare militară. Mareşalul Antonescu spunea că: „Armata este ultima carte pe care joacă naţiunea”. Sper că nu se va ajunge aici. Asta ca să vedeţi că nu ne-am pierdut ...

De ce râzi Blaga? Eşti în stare să te faci general, ca să ajungi prim-ministru? (Râsete. Aplauze.) Asta ca dovadă că nu trebuie să ne pierdem simţul umorului, suntem colegi, în definitiv.

Dacă, eventual, această moţiune va trece, prin absurd, atunci nimeni nu se va mai înţelege cu domnul Traian Băsescu, el efectiv se va înălţa la cer. Dar, mă rog, fiecare e liber să facă ce vrea şi să doarmă aşa cum îşi aşterne. Noi am demonstrat că suntem oameni de caracter şi cu vocaţia dialogului, dar în folosul ţării, nu împotriva ei.

Vreţi să vă mai spun ceva? Omeneşte vorbind, mie îmi este absolut indiferent dacă o să cadă sau o să rămână acest guvern, dar un instinct politic care s-a adeverit în timp, îmi cere maximă prudenţă. Mai binele este duşmanul de moarte al binelui, spunea Montesquieau. Crede oare cineva că se cristaliza un alt guvern până la Anul Nou? Eu unul nu cred.

Am să închei dând un citat din Jurnalul lui Jonathan Swift: „Între doi draci îl aleg pe cel care doreşte pacea”.

Dumneavoastră, stimate domnule Traian Băsescu, nu doriţi pacea, îi trataţi pe toţi ca pe nişte duşmani şi vreţi să acaparaţi toată puterea în stat, ca să faceţi ce? Să faceţi ţara praf. Eu unul nu vă urăsc, domnule Băsescu. Aţi încercat să mă distrugeţi, dar nu v-a ajutat Dumnezeu. Acum vreţi să dărâmaţi Guvernul, însă fiţi cu băgare de seamă, s-ar putea ca acest guvern să cadă drept în capul dumneavoastră. Măcar Tăriceanu se bărbiereşte zilnic, după cum se vede cu ochiul liber, nu jefuieşte Flota României, nu fură telefoanele „păsăricilor” din presă şi nici nu duhneşte a băutură prin sticla televizorului. (Râsete în sală, aplauze.)

În concluzie, domnilor, sunteţi membri ai Internaţionalei Creştin Democrate, dacă nu sunteţi democraţi, fiţi măcar creştini sau viceversa. (Râsete în sală.) Să ştiţi că noi putem huidui mai tare, nu puteţi să vociferaţi voi, cât putem huidui noi. (Râsete. Aplauze. )

În concluzie, ca să folosesc un termen utilizat până la saturaţie în textul prezentat la microfon de către stimatul nostru coleg Cristian Diaconescu, această moţiune, repet, impusă de stăpânirea străină, nu este sustenabilă. Poate ne explicaţi şi ce înţelegeţi prin acest cuvânt atât de alambicat şi care nu-i în fondul principal de cuvinte al limbii române.

Vă mulţumesc.

Prin urmare, hai să mai avem puţintică răbdare. Reluăm dialogurile după Anul Nou şi vă spunem că vom face ceea ce este în interesul naţional.

La revedere.

(Aplauze puternice.)