Drept comercial român lector Universitar Doctor: Ioana Nely Militaru
Capitolul 2 OBLIGATIILE COMERCIALE
Yüklə 1,78 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Fructificarea de drept a banilor
- Neexecutarea contractelor bilaterale. Inexistenta termenului de gratie.
- Proba obligatiilor comerciale.
- CONTRACTUL COMERCIAL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE SECŢIUNEA I. NOŢIUNE ŞI CARACTERE JURIDICE
Capitolul 2 OBLIGATIILE COMERCIALE 2.1 Trasaturile obligatiilor comerciale.
1a. Solidaritatea codebitorilor (art 42 C.com.) Solidaritatea este definita ca acea modalitate a obligatiilor care impiedica diviziunea lor, chiar daca prin natura lor sunt divizibile. Solidaritatea debitorilor reprezinta in plus o garantie pentru creditori care poate urmari pe debitorul solvabil realizandu-si astfel creanta. Solidaritatea (in dreptul civil) este de doua feluri:
In dreptul comercial exista dispozitii numai cu privire la solidaritatea pasiva. Caracterele soldaritatii sunt: o fiecare codebitor solidar este obligat la plata intregii datorii, fata de acelasi creditor, creditorul putand urmari pe oricare dintre codebitori (la alegerea sa) pentru intreaga creanta. o In raporturile dintre codebitorii solidari obligatia este divizata, fiecare raspunzand pro parte (numai pentru partea sa) o Debitorul care a platit intreaga datorie sau mai mult decat datora dobandeste un drept de regres impotriva celorlalti codebitori solidari. Solidaritatea poate fi:
In drepul civil obligatia solidara nu se prezuma si trebuie stipulata expres in contract. In dreptul comercial, insa obligatia solidara se prezuma, fiind o prezumtie legala potrivit art 42 CC: „in obligatiile comerciale, codebitorii sunt tinuti solidariceste, afara de stipulatiune contrarie. Justificarea acestei prezumtii legale consta in necesitatea asigurarii creditului existent in relatiile comerciale. Codul comercial a instituit si solidaritatea fidejusorilor, ai garantilor persoanali ai debitorului.
In dreptul comercial, de regula, garantii personali ai debitorului raspund solidar (nemaiavand nici dreptul de discutiune nici de diviziune). De retinut ca prezumtia de solidaritate a debitorului poate fi inlaturata numai intr-o stipulatie expresa a partilor. Cu toate acestea nu se poate deroga de la solidaritatea instituita de legiuitor in privinta: o asociatiilor in societatile in nume colectiv (SNC) o asociatiilor comanditati in societatile in comandita simpla o a administratorilor societatilor comerciale o a lichidatorilor care nesocotesc dispozitiile referitoare la lichidare o a mandatarilor comerciali.
Potrivit articolului 1073 C Civil, „oricine se obliga la efectuarea unei prestatii, este indatorat sa o indeplineasca sub sanctiunea daunelor-interese. Daca prestatia consta intr-o suma de bani, daunele sunt prezumate (deci nu trebuie dovedite de creditor), ele se exprima sub forma dobanzilor aferente sumelor neachitate. In dreptul civil regula este ca daunele – interese sub forma dobanzilor sunt datorate numai din momentul in care debitorul a fost pus in intarziere (cerere de chemare in judecata, somatie, notificare) Dobanda nu curge prin simplul fapt al ajungerii la termen (art 1088, alin 2 C Civil cu doua exceptii: o In cazul restituirii platilor sumelor nedatorate daca „...............” este de rea credinta (art 937 Cod civil ) sau o In cazul neindeplinirii obligatiilor de varsare a aporturilor datorate de asociati catre societate. Numai in aceste doua situatii, in dreptul civil, dobanda curge de drept. In dreptul comercial, datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile” (art 43 CC), ceea ce inseamna ca debitorul este de drept in intarziere prin simpla ajungere la termen. Orice suma de bani aflata in mana comerciantului trebuie sa produca bani. Acesta dispozitie (art 43 CC) se aplica numai daca este vorba de o obligatie comerciala care consta intr-o suma de bani. Dobanzile comerciale se aplica daca sunt intrunite conditiile: o Obligatia este comerciala (izvoraste dintr-un fapt de comert obiectiv – art 3 CC, dintr un fapt de comer subiectiv – art 4 CC, sau dintr un fapt de comert unilateral sau mixt – art 56 CC) o Obligatia consta intr o suma de bani o Obligatia este lichida – adica reevaluarea ei este determinata o Obligatia este exigibila – adica a ajuns la scadenta Anatocismul Anatocismul – sau dobanda la dobanda este acea intelegere prin care partile contractante convin ca dobanda sa se capitalizeze, adica sa se adauge la suma datorata si sa se calculeze din nou dobanda. Anatocismul a fost interzis prin Decretul – lege privind stabilirea dobanzilor si inlaturarea cametei inca din 1938. Atat din raporturile de drept civil cat si in raporturile de drept comercial, cu exceptia contractului de cont curent, reglementat de codul comercial, in art 370-373. Aceasta interdictie a fost prevazuta si prin decretul-lege nr. 311/1954. Anterior actelor normative din 1938 si D. 311/1954, anatocismul era permis in materie comerciala, iar in privinta raporturilor de drept civil, se aplicasera dispozitiile codului civil, respectiv, art 1089, alin 2: o Dobanda la dobanda sa fi fost prevazuta in contract sau prin cerere de chemare in judecata. o Dobanda la dobanda se putea acorda numai pe timp de un an implinit, cu exceptia veniturilor datorate cu titlu de amenzi, chirii, rente viagere, restituire de fructe, acestea producand dobanzi din ziua intelegerii contractuale sau din ziua chemarii in judecata.
Dobanzile se pot capitaliza si se pot produce dobanzi in termenul unei conventii speciale incheiate in acest sens, dupa scadenta lor dar numai pentru dobanzi datorate pe cel putin un an. Asadar anatocismul este permis numai daca sunt indeplinite conditiile: Sa existe un contract de imprumut Sa existe o conventie speciala privind anatocismul Conventia privind anatocismul trebuie sa intervina dupa data scadentei Anatocismul se calculeaza numai pentru dobanzi datorate de cel putin un an
Cumulul dobanzilor cu despagubirile: o Potrivit art 1088 C Civil „cumulul dobanzilor cu desagubirile in principiu nu este admis, cu exceptiile:
In privinta fidejusorului (cautiunea reala) care a platit datoria are dreptul de regres (recurs) impotriva debitorului principal (art 1669 C Civil) In materia contractului de societate asociatul care intarzie sa depuna capitalul social (in numerar) datoareaza pe langa dobanda legala din ziua in care trebuia sa efectueze scazamantul plus daune (despagubiri) cauzate societatii.
Asadar in raporturile juridice de cod comercial dobanda poate fi cumulata cu despagubirile atat in cazul intarzierii in executare cat si in cazul neexecutarii obligatiilor contractuale, care constau in sume de bani. Cumulul dobanzilor cu penalitatile. Problema cumulului dobanzilor cu penalitatile se simplifica potrivit reglementarilor actuale in materia dobanzilor (OG 99/2000 modificata prin L. 356/6.06.2002). Daca fapta debitorului consta in intarziere in exectuarea obligatiilor contractuale sau legale banesti, debitorul datoreaza dobanzi sau penalitati care nicicum nu se pot cumula.
In obligatiile comerciale judecatorul nu poate acorda termenul de gratie permis de art 1021 C Civil, potrivit art 44 CC. Daca una din parti si-a executat obligatiile, iar cealalta nu le-a executat si nici nu este pe cale sa le indeplineasca, partea care si-a onorat obligatiile are doua posibilitati (in dreptul civil):
In cea de-a doua situatie, judecatorul poate acorda un termen de gratie, inauntrul caruia partea care nu si-a indeplinit obligatia, sa o poata favoriza. (art 2 CC) Aceasta regula are caracter supletiv, partile pot prevedea in contract ca rezolutiunea sa se produca de drept.
Numai partea care si-a executat obligatiile poate acorda celeilalte un termen de gratie. Acest termen este unic si daca nici de aceasta data obligatiile nu sunt indeplinite, rezolutiunea opereaza de plin drept si orice executare peste termen devine inadmisibila. Rezolutionarea in cazul termenului esential. Termenul esential – este acel termen care are o importanta decisiva in executarea constractului fiind considerat ca element determinant la incheierea acestuia. Termenul este esential in urmatoarele situatii:
Codul comercial reglementeaza termenul esential in art 67 CC, in cazul contractului de vanzare cumparare ca modalitate a contractului. Practica a extins insa aceasta regula la toate obligatiile comerciale.
In cazul contractelor cu executare succesiva, rezilierea pentru neindeplinirea obligatiilor de catre una din parti, produce efecte pentru viitor. La primaindeplinire i executarea obligatiilor intervine rezilierea care desfinteaza contractul.
In principiu, in dreptul comercial, obligatiile se dovedesc cu aceleasi mijloace ca si obligatiile civile. In materie comerciala formalismul (reclamat de dreptul comun pentru mai multe operatiuni juridice) este diminuat, dar nu inlaturat in totalitate. Potrivit art 46 CC, obligatiile comerciale si libero-actiunile se dovedesc cu: acte autentice, acte sub semnatura privata, facturi acceptate prin corespondenta, prin telegrame, prin registrele partilor, prin martori ori de cate ori instanta judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testiomoniala, chiar in cazurile prevazute in art 1191 CC. In sfarsit obligatiile comerciale pot fi dovedite prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila.
1. Precizări prealabile. Aspectele generale ale contractului de vânzare-cumpărare referitoare la elemente, la încheiere şi executare, sunt reglementate în Codul civil – art. 1294-1404. Codul comercial cuprinde numai aspectele specifice ale contractului, în art. 60-73, cu privire la: preţul vânzării, transferul dreptului de proprietate asupra lucrului vândut şi al riscurilor, consecinţele nerespectării obligaţiilor ,etc. Prin urmare ,în materie comercială, contractului de vânzare-cumpărare i se vor aplica dispoziţiile Codului civil completate cu acelea ale codului comercial. Ca reglementare în codul civil este cel mai detaliat contract, iar ca utilizare, cu precădere, în domeniul comercial, este cel mai răspândit, deoarece constituie instrumentul juridic prin care se realizează circulaţia mărfurilor. În plus, în enumerarea legală a actelor juridice de comerţ, realizată de art. 3 C.com., vânzarea de mărfuri figurează pe primul loc, doctrina juridică apreciind în acest context că, “întregul comerţ se reazămă pe vânzare”. 2. Noţiune. În lipsa unei definiţii specifice în Codul comercial, definim vânzarea – cumpărarea comercială, pornind de la prevederile art. 1294 C.civil, ca fiind acordul de voinţa prin care una dintre părţi numită vânzător, transmite celeilalte părţi numită cumpărător, un drept (în principal de proprietate) în schimbul unei sume de bani, numită preţ, la care adăugăm elementul economic, funcţional – comercialitatea – care o individualizează în raport cu vânzarea-cumpărarea civilă. 3. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare. Distincţia faţă de vânzarea-cumpărarea civilă. Vânzarea-cumpărarea comercială este prevăzută în art. 3 pct. 1 şi 2 şi delimitată de vânzarea-cumpărarea civilă, în art. 5 C.com. Astfel, art. 3 pct. 1 şi 2 precizează în mod sintetic următoarele: “Legea consideră ca fapte de comerţ: cumpărările de producte36 sau mărfuri spre a se revinde (...); asemenea şi cumpărarea de obligaţiuni ale statului, spre a se revinde (...); vânzările de producte (...) închirierile de mărfuri (...) când vor fi cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere. Vânzarea-cumpărarea comercială, se deosebeşte de vânzarea-cumpărarea civilă, după cum s-a precizat în doctrină, prin: - limitarea obiectului său la bunuri mobile corporale şi incorporale, cu excluderea imobilelor; - adăugarea unui element, care lipseşte vânzării-cumpărării civile, de natură economică, ce constă în intenţia de interpunere în schimb a bunurilor. Sub acest aspect, vânzarea-cumpărarea comercială este o verigă în lanţul producţiei şi al schimbului de bunuri, care circulă astfel de la producător la consumator, sau chiar în cadrul producţiei. Obiectul vânzarii-cumpărarii comerciale este reprezentat numai de bunuri mobile, după expresia folosită de art. 3 C.com. din mărfuri sau producte s-au, obligaţiuni ale statului, titluri de credit, spre deosebire de vânzarea-cumpărarea civilă care poate avea ca obiect şi bunuri imobile. Bunurile ce formează obiectul contractului pot fi vândute în forma în care au fost cumpărate sau după ce au suferit transformări (fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, potrivit art. 3 pct. 1). Intenţia de revânzare (de interpunere în schimb a bunurilor) este trăsătura caracteristică a vânzării cumpărării comerciale. Astfel, pentru a fi comerciale:
Delimitarea vânzării cumpărării comerciale de aceea civilă este realizată şi de dispoziţiile art. 5 C.com.:
Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii, pentru ca vânzarea-cumpărarea să fie comercială: să existe în momentul cumpărării, ceea ce înseamnă că, manifestată ulterior acestei date operaţiunea are caracter civil; să fie adusă la cunoştinţa contractantului, (printr-o manifestare de voinţă expresă care rezultă din mijloace de probă comerciale (facturi, de exemplu) sau în lipsa acesteia, intenţia de revânzare să rezultă din împrejurari de fapt(cantitatea mare de produse, mărfuri); să poarte în principal asupra obiectului cumpărat (fructele ce formează – obiectul principal al vânzarii, sunt ambalate pentru a fi transportate, ambalajul fiind accesoriu care facilitează vânzarea). În doctrina juridică s-a arătat că succesiunea cronologică a celor două operaţii, de cumpărare şi de vânzare, legate prin intenţie, este necesară pentru ca vânzarea – cumpărarea ca operaţiune să se transpună de pe planul dreptului civil pe acela al dreptului comercial. De asemenea transmiterea proprietăţii nefiind de esenţă ci de natura contractului de vânzare-cumpărare, urmează a se califica “vânzare- cumpărare şi contractul prin care, în schimbul unui preţ, se transmite un alt drept, decât dreptul de proprietate. Astfel, se poate transmite: un drept real (un drept de superficie, de uzufruct – art. 1534 C.civ.), un drept de creanţă şi alte drepturi încorporale (art. 1391 C.civ. şi art. 1392 C.civ.); o universalitate juridică (o moştenire, art. 1399 C.civ.); un drept litigios (art. 1402 C.civ.). Nu pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare: drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu); drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (dreptul real de uz, de abitaţie); drepturile intuitu- personale (dreptul la pensie, dreptul la întreţinere). Pe planul dreptului comercial, se poate transmite prin vânzare: pe lângă dreptul de proprietate cu privire la bunuri mobile (produse, mărfuri), o universalitate de fapt mobiliară – fondul de comerţ; anumite elemente încorporale ale fondului de comerţ (emblema, drepturile de proprietate industrială). 3. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare. Contractul comercial de vânzare-cumpărare are următoarele caractere juridice (ca şi contractul civil de vânzare-cumpărare):a) sinalagmatic (încheierea lui dă naştere la obligaţii reciproce pentru ambele părţi).b) cu titlu oneros, (ambele părţi urmăresc obţinerea unui folos patrimonial). Vânzătorul urmăreşte să primească preţul în schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul să obţină bunul în schimbul preţului.37c) comutativ, ca regulă38 (părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor (prestaţiilor) lor din momentul încheierii contractului). d) consensual, de regulă. (Contractul este considerat valabil încheiat prin simplu acord de voinţa al părţilor, fără a fi nevoie de îndeplinirea unei formalitaţi sau de predarea bunului vândut.) De la această regulă, există şi excepţii, prevăzute în legi speciale, potrivit cărora vânzarea devine un contract solemn39. Înscrisului sub semnătură privată i s-a asimilat înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat, logic, o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generat cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice (art. 5, din L. 455/2001 privind semnătura electronică).40 e) translativ de proprietate, în principal, din momentul încheierii lui, având ca efect strămutarea dreptului real din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului. Dacă bunul este individual determinat (res certa), prin efectul realizării acordului de voinţă şi independent de predarea bunului vândut şi de plata preţului, are loc nu numai încheierea contractului, ci operează şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător (în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1295 C.civ.). Cumpărătorul suportă şi riscul pieirii lucrului din momentul dobândirii dreptului de proprietate, potrivit principiului res perit domino (art. 971, 1156, 1335 si 1358 alin 2 C.civ.), independent de faptul predării, dacă vânzătorul dovedeşte intervenirea unei cauze străine, exoneratoare, de natură fortuită, a pieirii lucrului. Vânzătorul va suporta riscul pieirii bunului numai dacă a fost pus în întarziere cu privire la obligaţia de predare a lucrului (art. 1074 alin 2 C.civ.) şi nu reuşeşte să dovedească că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător dacă l-ar fi predat la termen. Dacă bunul este determinat generic (res genera), dreptul de proprietate se transmite în momentul individualizării bunului, prin cântărire, măsurare, numărare, operaţiune care se face, în principiu,în momentul predării. Riscul pieirii fortuite a bunului înainte de predare este suportat de vânzător (res perit debitori), care este debitorul obligaţiei de predare, a unui bun de aceeaşi calitate şi cantitate cu cel care a pierit (genera non pereunt). Transmiterea imediată a dreptului de proprietate şi a riscurilor din momentul încheierii contractului, operează dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
În cazul bunurilor de gen, transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor se realizează în momentul individualizării bunului prin cântărire, măsurare, numărare. Individualizarea are loc în momentul predării bunului. Riscul pieirii fortuite aparţine vânzătorului care va fi obligat să predea cumpărătorului un bun de aceeaşi calitate şi cantitate cu cel care a pierit. În raporturile comerciale, s-a precizat în doctrină,că individualizarea poate fi realizată, în lipsă de stipulaţie contrară, de către vânzător – în mod unilateral – deoarece legea noastră nu cere participarea ambilor contractanţi. Din acest motiv, spre deosebire de raporturile civile, (art. 1300 C.civ.) pentru individualizare este insuficientă separarea mărfii din masa bunurilor cu aceleaşi caracteristici generice şi afectarea ei executării unui anumit contract. Modalitaţile de individualizare sunt diferite după cum livrarea implică circulaţia mărfii sau a documentelor care o reprezintă (conosament, recipisa de depozit etc.).În primul caz, în care marfa circulă în materialitatea ei, individualizarea se realizează în momentul îndeplinirii obligaţiei de predare – fie cumpărătorului, fie transportatorului.În cazul în care vânzarea se consumă prin circulaţia documentelor reprezentative ale mărfii, predarea este considerată îndeplinită prin remiterea acestora cumpărătorului. În ambele cazuri, transmiterea dreptului de proprietate opereaza ex nunc, adică în momentul individualizării mărfii prin predare sau prin remiterea documentelor care o reprezintă. Potrivit clauzelor stipulate, transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor, pot fi localizate în timp, la o altă dată, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de interesele părţilor.
Yüklə 1,78 Mb. Dostları ilə paylaş:
|