Drept comercial român lector Universitar Doctor: Ioana Nely Militaru

SECTIUNEA II. CONDIŢII DE VALIDITATE

1. Capacitatea juridică a părţilor.

Referitor la capacitatea de folosinţă, potrivit art. 1306 C.civ., pot cumpăra toţi cei cărora nu le este oprit de lege. Regula este, deci, capacitatea, iar incapacitatea este excepţia. Cazurile de incapacitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt calificate de doctrina şi practica de specialitate ca fiind incapacitaţi speciale, sau “prohibiţii sau interdicţii de a cumpăra”⁴⁴. Interdicţiile se grupează în două categorii:a) privitoare la persoana care vinde sau care cumpără; b) stabilite în funcţie de natura bunurilor sau de destinaţia lor. Interdicţiile referitoare la persoane, în funcţie de locul reglementării, sunt: a₁) generale, prevăzute în Codul civil; a₂) speciale, prevăzute într-o lege specială, respectiv în Codul comercial si Legea nr. 31/ 1990, modificată şi republicată.

a₁. Interdicţiile referitoare la persoana care vinde sau cumpără, prevăzute în Codul civil. Vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 C.civ.)⁴⁵. Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii potrivit opiniei majoritare, exprimată în doctrina şi în practica judecătoreasca, este nulitatea relativă⁴⁶.

∙ Potrivit art. 1308 pct. 1 C.civ., tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor atâta timp cât nu au fost descărcate de gestiune. Interdicţia priveşte şi vânzarea de bunuri de către minor (art. 128 C.fam.).⁴⁷

∙ Mandatarii, atât convenţionali, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru nu pot să-l cumpere (art. 1308 C.civ. pct.2), pentru că, de regulă, nu se admite ca o persoană să cumuleze calitatea de vânzător cu aceea de cumpărător⁴⁸.

∙ Administratorii bunurilor statului, comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C.civ.).

∙ Funcţionarii publici şi cei din comisiile de licitaţii⁴⁹ nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unitaţilor administrativ – teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct.4 C.civ.). Încălcarea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea relativă.

∙ Judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpăratori) de drepturi litigioase care sunt de competenţa Curtii de apel, în a cărei circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia⁵⁰. Sancţiunea pentru încălcarea acestei interdicţii este nulitatea absolută.

∙ Cetaţenii străini si apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor⁵¹ (art. 41 alin. 2 Constitutie). În schimb, dacă investesc în România constituind o societate comercială care, potrivit legii 105/ 1992 (cu privire la raporturile de drept international privat) este persoană juridica română, acestea pot dobâdi terenuri, chiar dacă asociat unic este un cetăţean străin sau apatrid.⁵²

Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile care se vând prin licitaţie publică (art. 535 Cod.proc.civila).

a₂. Interdicţiile de a încheia contractul de vânzare-cumparare prevazute în Codul comercial şi în Legea nr.31/ 1990,modificată şi republicată.

Interdicţia încheierii de către prepus a unor operatiuni de natura comerţului cu care este însărcinat. Potrivit art. 397 C.com. “Prepusul nu poate, fără învoirea expresă a patronului, a face operaţiuni, nici a lua parte în socoteala sa proprie sau a altuia, la alte negoţuri de natura aceluia cu care este insărcinat. În cazul încălcarii acestei interdicţii prepusul este obligat să plătească despăgubiri patronului. De asemenea, “patronul are dreptul să reţină pentru sine foloasele ce ar rezulta din aceste operaţiuni”. Interdicţia are ca finalitate ocrotirea intereselor comercianţilor împotriva unei concurenţe neloiale.

Interdicţia pentru asociaţii cu răspundere nelimitată – asociaţii în societaţile cu nume colectiv, asociaţii comanditaţi în societaţile în comandită simplă şi pe acţiuni – de a încheia unele operaţiuni contrare intereselor societaţii comerciale. Temeiul legal este art. 82 din Legea 31/ 1990, care prevede: asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu raspundere nelimitată, în alte societaţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi; consimţământul se consideră dat dacă participarea sau operaţiunile fiind anterioare actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor. Încălcarea acestei interdicţii dă dreptul societaţii să excludă pe asociat, să considere operaţiunile efectuate de acesta în contul ei sau să ceară despagubiri. Acest drept se stinge după trecerea a trei luni din ziua când societatea a avut cunostinţă fără să fi luat vreo hotărâre.

b. Interdicţiile referitoare la natura bunurilor şi destinaţia lor se vor analiza la obiectul contractului.

Referitor la capacitatea de exerciţiu a părţilor care încheie contractul, aceasta trebuie să fie deplină atât pentru vânzător cât şi pentru cumpărător, deoarece vânzarea cumpărarea este un act de dispoziţie.⁵³

2. Consimţământul părţilor.

Faza premergatoare exprimării consimţământului părţilor în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, în materie comercială, este numită în doctrina juridică “masa tratativelor”, în care participanţii fără a se obliga juridiceşte, negociază liber conţinutul eventualului contract. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare poate fi precedată însă, şi de o fază în care numai o parte/ sau ambele părţi se poate obliga din punct de vedere juridic. Actele juridice corespunzătoare acesteia sunt: promisiunea unilaterală de vânzare; promisiunea bilaterala de vânzare; pactul de preferinţă; dreptul de preemţiune⁵⁴.

Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare)⁵⁵, este un antecontract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită beneficiar, să-i vândă un anumit bun la data când acesta din urmă se va hotărî să-l cumpere⁵⁶. Este operaţiunea juridică în care: promitentul/ vânzător se obligă să vândă. Deci, aceasta trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a înstrăina (capacitate deplină de exerciţiu); în timp ce beneficiarul/ cumpărător, are numai un drept de opţiune, fără a-şi da consimţământul pentru cumparare (dacă se va hotărî).Dacă în interiorul termenului de opţiune beneficiarul acceptă promisiunea, vânzarea în principiu devine perfectă din acel moment, cu excepţia cazului când, datorită naturii bunului ce formează obiectul promisiunii ( de exemplu, un teren ) pentru validitate se cere îndeplinirea formei autentice. Dacă înaintea împlinirii termenului de opţiune promitentul nu retrage promisiunea, va fi obligat să plătească daune interese, dacă se dovedeşte că prin această retragere s-a cauzat beneficiarului un prejudiciu. Fiind o convenţie consensuală, promisiunea unilaterală de vânzare se poate dovedi cu orice mijloc de probă (în condiţiile art. 1191 şi urm. C.civ.).

Promisiunea bilaterală de vânzare. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) este un antecontract prin care două parţi, promitentul/ vânzător şi promitentul/ cumpărător se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare la un preţ stabilit⁵⁷ şi cu îndeplinirea formalităţilor prevazute de lege⁵⁸.Dacă promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde bunul unei terţe persoane, promitentul-cumpărător nu poate cere predarea bunului, deoarece nu a devenit proprietar , iar vânzarea încheiată cu o terţa persoană este valabilă. Promitentul-cumpărător nu poate cere decât daune interese.În ipoteza în care bunul nu a fost înstrăinat de către promitentul-vânzător - se află deci în patrimoniul lui - promitentul-cumpărător poate să-l acţioneze în justiţie şi să-i pretindă executarea obligaţiei asumată prin antecontract, respectiv de a perfecta contractul. Promitentul-vânzător, având o obligaţie de “a face”, poate fi constrâns la executarea ei prin obligarea la plata daunelor cominatorii, amenzi civile, pentru fiecare zi de întârziere, socotite până în momentul perfectării contractului. Instanţa, în lumina principiilor de executare în natură a obligaţiilor şi de reparare în natură a pagubelor, poate pronunţa în temeiul art. 1073 si 1077 C.civ., o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare⁵⁹ şi care va avea caracter constitutiv de drepturi, operând transferul proprietaţii de la data când rămâne definitivă⁶⁰.

Pactul de preferinţă. Este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care se va hotărâ să vândă, să acorde preferinţa unei anumite persoane, la un preţ egal. Proprietarul nu se obligă să vândă bunul, ci numai să acorde preferinţă, dacă se va hotărî în acest sens. Deoarece, prin pactul de preferinţă nu se transmite dreptul de proprietate, răspunderea promitentului faţă de beneficiar intervine numai în cazul în care nu-i acordă preferinţa, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu o terţă persoană. Răspunderea vânzătorului promitent este angajată faţă de beneficiarul promisiunii numai în privinţa daunelor interese. Contractul de vânzare încheiat cu terţul rămâne, în principiu, valabil cu excepţia cazului în care s-a făcut în frauda beneficiarului promisiunii şi cu complicitatea terţului achizitor.

În literatura juridică s-a precizat că, în materie comercială, vânzarea cumpărarea îmbracă, deseori, forme simplificate: comanda scrisă, urmată de executare de îndată sau comanda scrisă urmată de acceptare tot în forma scrisă. De asemenea reprezintă manifestare de voinţă în scopul încheierii contractului, întocmirea unei facturi cu privire la marfa care face obiectul acesteia. În acest sens, practica judecătorească a admis că ,în vederea celerităţii operaţiunilor comerciale, suntem în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare dacă din cuprinsul facturii rezultă calitaţile de vânzător şi cumpărător, obiectul vânzării şi preţul⁶¹.În această lumină, dacă cumpărătorul a preluat marfa prin delegatul ei, a acceptat facturile şi nu a formulat obiecţiuni privind cantitatea sau calitatea mărfii înseamnă că, şi-a dat acordul pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare, refuzul de plată a preţului fiind în acest caz nejustificat⁶².

Practica judiciară, aplicând uzanţele comerciale, a făcut precizări şi în legătură cu valoarea juridică a tăcerii în materie comercială. A statuat astfel că, tăcerea păstrată un anumit interval de timp de la primirea facturii valorează acceptare, iar precedentele devin uzanţe atunci când sunt confirmate ca atare printr-un act sau fapt de comerţ⁶³. De asemenea, în literatura juridică s-a precizat că manifestarea de voinţă poate rezulta şi din remiterea materială a titlurilor reprezentative ale mărfurilor, a titlurilor comerciale de valoare (acţiuni, obligaţiuni), dacă acestea sunt la purtător sau din girul titlurilor reprezentative de mărfuri “la ordin” cum ar fi conosamentul.

Dreptul prioritar la cumpărare. Se poate vorbi de un drept prioritar la cumpărare, în materie comercială: 1. dreptul care-l au asociaţii unei societaţi cu răspundere limitată, în cazul transmiterii părţilor sociale către persoane din afara societăţii. Astfel, potrivit art. 202 alin 2 din Legea nr.31/1990 “Transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţii reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social”; 2. acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere ,în primul rând acţionarilor existenţi ,proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă,aceştia putându-şi exercita dreptul de preferinţă numai în interiorul termenului hotărât de adunarea generală, dacă actul constitutiv nu prevede alt termen. După expirarea acestui termen ,acţiunile vor putea fi oferite spre subscriere publicului(art. 216 alin. 1din Legea nr.31/1990).

Viciile de consimţământ în materie comercială

Dolul în această materie, potrivit uzanţelor comerciale, aşa cum s-a precizat în doctrină, nu se apreciază cu aceiaşi rigurozitate ca în dreptul civil. În mod obişnuit comercianţii, pentru a-şi promova produsele folosesc clipuri publicitare care nu corespund întotdeauna calitaţii bunurilor pentru care fac reclama. Asa-numitele “vânzări agresive” impuse consumatorului/ cumpărătorului printr-o publicitate exagerată sau chiar înşelătoare, sunt de natura să vicieze/ agreseze, consimţământul acestuia fiind de natură să-l defavorizeze în executarea contractului. În aceste cazuri, instanţa de judecată va aprecia dacă mijloacele folosite de comercianţi sunt sau nu dolosive.

Nici dolul prin reticenţă nu are în toate cazurile efectul juridic al anulării contractului de vânzare- cumpărare. Dacă numai vânzătorul ar fi fost în măsură să cunoască defecţiunile de calitate ale produselor şi nu le-a adus la cunoştinţa cumpărătorului, s-ar pune problema anulării contractului. Şi în acest caz instanţa va fi în măsură să aprecieze dacă se pune problema anulării contractului sau a angajării răspunderii vânzătorului pentru viciile bunului vândut – defecţiuni de calitate ale bunului – în condiţiile art. 1352 C.civ. În prezent, reglementările adoptate în domeniul protecţiei consumatorului au modificat substanţial concepţia asupra dolului.

3. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare

Obligaţiile reciproce ale parţilor formează obiectul contractului de vânzare-cumparare. Acestea sunt: predarea lucrului vândut, de către vânzător şi plata preţului, de către cumpărător.Dacă lucrul vândut şi/ sau preţul lipsesc sau nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege, contractul este lovit de nulitate.

a) Lucrul vândut. Obiectul (lucrul) contractului de vânzare-cumpărare⁶⁴ trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil, să existe în momentul încheierii contractului, să poată exista în viitor, să fie determinat sau determinabil, vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut.

a.1. Să fie în comerţ. Din coroborarea art. 1310 C.civ. cu art. 963 C.civ. rezultă că pot fi vândute numai bunurile care se află în comerţ, afara dacă legea opreşte această prin norme exprese. Înseamnă că, per a contrario, nu pot forma obiectul acestui contract bunurile care – potrivit legii – nu sunt în comerţ, adică se află în afara circuitului civil (extra commercium).Prohibiţia înstrăinării poate fi absolută⁶⁵ şi relativă⁶⁶.

a.2. să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. Vânzarea este nulă absolut dacă lucrul a pierit în totalitate, înainte de încheierea contractului, deoarece obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect (art. 1311 C.civ.). Dacă în momentul încheierii contractului lucrul există numai în parte, cumpărătorul are posibilitatea, fie să renunţe la contract, fie să obţină reducerea parţială de preţ.

Vânzarea este valabilă dacă are ca obiect un lucru (art. 965) care nu are existenţă în momentul încheierii contractului, dar este de natură să existe într-una din zilele următoare încheierii lui (lucrul se va confecţiona, de exemplu)⁶⁷. În cazul nerealizării lucrului în viitor, contractul ramâne valabil, dar vânzătorul va pierde preţul şi va fi obligat la plata daunelor interese pentru neexecutarea obligaţiei asumate,dacă nu dovedeşte o cauză străină ,exeneratoare de răspundere (art. 1082 C.civ.).

În literatura juridica s-a precizat de asemenea, că demarcaţia dintre vânzarea de bunuri viitoare şi contractul de antrepriză este greu de făcut datorită contradicţiei dintre art. 1413 si 1478 C.civ. Din art. 1413 reiese că vânzarea poate avea ca obiect numai bunuri ale vânzătorului sau procurate de el în scop de prelucrare; contractul nemaifiind vânzare ci antrepriză, dacă marfa este fabricată, chiar parţial, cu materialele cumpărătorului. În schimb, din art. 1478, rezultă că există vânzare chiar şi în situatia în care dobânditorul/ cumparatorul, pune la dispozitie, parţial, materialul, substanta. Ceea ce însemna că bunurile viitoare pot fi confecţionate în cadrul unei vânzări propriu-zise, fie cu materialul vânzătorului, fie într-o anumită măsură cu cel al cumpărătorului. Dintre cele două reglementări citate, literatura de specialitate consideră că numai art. 1478 defineşte corect vânzarea. Prin urmare, putem deosebi vânzarea de antrepriza în funcţie de ponderea pe care o deţine substanţa fizică în raport de activitatea productivă. Astfel, dacă munca încorporată în marfa viitoare constituie un accesoriu al materiei prelucrate, contractul reprezintă vânzare; dacă prestaţia necesară în cursul fabricării constituie principalul, iar materialul procurat de cumpărător este accesoriu, suntem în prezenţa contractului de antrepriză. Interesul distincţiei dintre cele doua operaţiuni, s-a precizat în literatura de specialitate, are şi importanţa practică, deoarece cumpărătorul este ocrotit, potrivit legii, împotriva viciilor ascunse ale mărfii, pe când benenifiarul unei lucrări executate va suporta riscurile ce decurg din neconformitatea obiectului fabricat, în lipsa unor clauze adecvate în contractul de antrepriză (art. 948 şi 964).

a.3. Să fie determinat sau determinabil (art. 948 si 964 C.civ.) ,licit⁶⁸ şi posibil. Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea absolută a contractului încheiat.

a.4. Vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut. În doctrina de specialitate şi în practica judecatorească, s-a pus întrebarea, ce se întamplă dacă vânzătorul înstrăinează un bun individual determinat⁶⁹ care aparţine altei persoane.⁷⁰. În proiectul Codului comercial din 1938 (art. 393) se precizează că “vânzarea lucrului altuia este valabilă”. Vânzătorul este obligat să dobândească lucrul şi să îl predea cumpărătorului, în caz contrar răspunde de daune. Deşi codul nostru comercial nu reglementează vânzarea lucrului altuia⁷¹, doctrina dreptului comercial a adoptat teza valabilităţii acestui contract, considerând ca acordul de voinţă al părţilor trebuie interpretat în sensul că acestea nu au urmărit transmiterea imediată a dreptului de proprietate asupra lucrului, ci vânzătorul s-a obligat să procure lucrul respectiv şi să îl predea cumpărătorului. Obligaţia vânzătorului este în acest caz obligaţie de “a face”.Această opinie este considerată de doctrină ca fiind “mai potrivită exigenţelor activităţii comerciale”.

b) Preţul. Preţul trebuie să corespundă valorii lucrului vândut. Trebuie fixat în bani, determinat sau determinabil, sincer şi serios. Nerespectarea acestor condiţii atrage sancţionarea contractului cu nulitatea absolută.

b.1. Preţul stabilit în bani este de esenţa vânzării.⁷²

b.2. Preţul este determinat, potrivit art. 1303 C.civ., dacă cuantumul lui este hotărât de părţi în momentul încheierii contractului, şi este determinabil dacă parţile precizează în contract anumite elemente cu ajutorul cărora preţul va putea fi determinat în viitor, de exemplu, în funcţie de calitatea produselor, de cursul zilei la termenul prevăzut pentru predarea bunului, de cotaţia bursei. Preţul este determinabil şi atunci când stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terţ ales de comun acord de către părti sau de o persoană desemnată de părţi. Prin urmare, un contract ce cuprinde un preţ determinabil, este considerat perfect valabil. Prevederile art. 60 C.com. se prezintă în acest sens: “vânzarea pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă”.⁷³

Legiuitorul recunoaşte valabilitatea vânzării, doar atunci când preţul nu s-a prevăzut în contract, considerând că acesta s-a perfectat “pe adevaratul preţ sau pe preţul curent”, în condiţiile art. 40 C.com. (art. 61 C.com.).

Potrivit art. 40 C.com. adevaratul preţ sau preţul curent (al productelor, mărfurilor, transporturilor, al primelor de asigurare, cursul schimbului..., este acela stabilit de listele bursei sau mercurialele⁷⁴ locului unde contractul a fost încheiat, sau în lipsă, dupa acelea ale locului celui mai apropiat sau după orice altfel de probă.

În contractul de vânzare-cumpărare comercială preţul poate fi determinat şi de o terţa persoană numită arbitru, de către art. 61 alin 2 C.com. Arbitrul poate fi arătat în contract sau poate fi desemnat ulterior.Astfel, “dacă persoana desemnată sau aleasă nu voieşte sau nu poate primi (în sensul de imposibilitate – n.s.), părţile trebuie să procedeze la o nouă numire, iar “dacă părţile nu se învoiesc (în privinţa persoanei arbitrului n.s.) numirea se face de către justiţie” (art. 61 pct.3, 4).⁷⁵

Clauze contractuale privind preţul. În literatura juridică s-a precizat că anumite clauze privind preţul au determinat crearea unor adevărate varietăţi de vânzare (vânzarea cu plată preţului în rate, clauza de rezervă a proprietaţii, vânzarea prin abonament).

- Indexarea preţului. Părţile pot să prevadă în cuprinsul contractului o clauză prin care preţul ce urmează a se plati să depindă de un anumit indice convenit de către parţi. Indicele va determina o variaţie a preţului, în sensul măririi sau micşorării lui.

- Revizuirea preţului. Dacă potrivit art. 60 C.com. părţile pot stabili şi ulterior preţul datorat de cumpărător, înseamnă că preţul stabilit iniţial poate fi modificat ulterior, dacă există o clauza contractuală în acest snes. Revizuirea preţului contractual se prezintă mai ales sub forma clauzei de reactualizare a preţului în funcţie de evoluţia cursului de schimb valutar⁷⁶.

- Clauza de rezervă a proprietaţii (pactum rezervati dominii). Vânzarea cu plata în rate este de cele mai multe ori combinată cu clauza privind rezerva proprietaţii. În principiu, părţile pot să amâne transmiterea proprietaţii printr-o stipulaţie expresă. De exemplu, vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut la momentul achitării ultimei rate a preţului datorat de cumparător. În concluzie, transferul proprietaţii se face ulterior realizării acordului de voinţă.

- Vânzarea cu plata preţului în rate, presupune ca plata să se facă prin achitarea unui avans (care variază între 30-50%) din preţul bunului, iar diferenţa să fie fracţionată în rate lunare. La preţul convenit se adaugă dobânda şi cheltuielile accesorii vânzării. Dreptul de proprietate şi riscurile pieirii fortuite se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare.

- Vânzarea prin abonament, constă în prestaţii periodice (lunar, săptămânal) de bunuri (jurnale, reviste etc.) în schimbul unui preţ. Plata preţului se face, fie inainte de predarea bunului (abonament de ziar), fie după predare, în raport de consum (de apă, de electricitate). Vânzarea prin abonament presupune o reducere de preţ, spre deosebire de preţul unor livrări separate.

b.3. Preţul să fie sincer şi serios. Preţul sincer este preţul real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv ci în scopul de a fi cerut şi plătit. Preţul este fictiv, când din intenţia părţilor rezultă că, nu este datorat. Dacă preţul este fictiv, contractul este nul ca vânzare-cumpărare⁷⁷, deoarece îi lipseste preţul.

Forma vânzării.Prin însaşi consimţământul părţilor ce poartă asupra bunului şi preţului, contractul de vânzare-cumpărare este perfect valabil încheiat⁷⁸.Nefiind condiţionat de întocmirea unui înscris, de remiterea bunului sau a preţului, de îndeplinirea vreunei formalităţi, contractul de vânzare-cumpărare, după cum bine s-a precizat şi în doctrina juridică, este principalul instrument juridic de încheiere a tranzacţiilor comerciale în condiţii de celeritate (rapiditate)⁷⁹.

SECTIUNEA 3. EFECTELE CONTRACTULUI DE VANZARE-CUMPARARE

3.1. Interpretarea clauzei contractuale.Efectele contractului de vânzare-cumpărare sunt obligaţiile părţilor. Pentru stabilirea acestor obligaţii, Codul civil conţine o dispoziţie în legatură cu interpretarea clauzelor, art. 983 C.civ. “dacă înţelesul unui contract este îndoielnic interpretarea se face în favoarea debitorului”, care nu se aplică însă pentru vânzare, deoarece, art. 1312 C.civ. precizează: “clauzele neclare se interpretează totdeauna împotriva vânzătorului, deci în favoarea cumpărătorului”. Fiind o regulă derogatorie de la dreptul comun (în materia interpretării contractului) se va aplica numai în subsidiar, în măsura în care instanţa de judecată nu poate stabili adevărul în funcţie de celelalte reguli de interpretare în dreptul comun.

3.2. Obligaţiile vânzătorului.

Vânzătorul are o singura obligaţie de a da, şi două obligaţii de a face. Obligaţia de a da -de a transmite proprietatea lucrului-nu este prevazută de codul civil, deoarece, transferul proprietaţii şi al riscurilor se produc din momentul acordului de voinţă, respectiv momentul încheierii contractului.

Obligaţiil de a face sunt de a preda lucrul vândut cumpărătorului şi de a-l garanta pe cumpărător contra viciilor de calitate ale acestuia şi contra evicţiunii. În raporturile comerciale, spre deosebire de cele civile, în principiu, nu se pune problema răspunderii pentru evicţiune, deoarece transmiterea poartă, de regulă, asupra unor bunuri mobile corporale, astfel încât, cumpărătorul devine proprietar de îndată potrivit art. 1909 C.civ. , care precizează că posesia de bună credinţă, în privinţa lucrurilor mobile, valorează titlu de proprietate.

Părţile pot stabili în contract şi alte obligaţii, de exemplu, suportarea cheltuielilor vânzării, putând aduce modificari obligaţiilor reglementate de lege.

3.2.1. Predarea lucrului vândut. Predarea presupune punerea lucrului vândut la dispozitia cumpărătorului (este reglementată de art. 1314-1334 C.civ., care conţin norme dispozitive în acest sens). În legatură cu această obligaţie este necesar să se clarifice anumite aspecte legate de: executarea predării, termenul şi dovada predării, locul predării, cheltuielile de predare, obiectul predării, obligaţia accesorie predării, sancţiunea nerespectării acestor obligaţii.

Executarea predării presupune intrarea în stăpânirea (în detenţia) efectivă a cumpărătorului, a lucrului vândut (art. 1316 C.civ.). Literatura juridică de specialitate a făcut distincţia între predarea reală şi predarea simbolică a lucrului. Predarea reală se realizează când bunurile în materialitatea lor sunt puse efectiv la dispoziţia cumpărătorului sau predate carauşului, care efctuează transportul acestora până la destinaţie. Predarea simbolică se face diferit, potrivit situaţiei bunurilor:

• 
  predarea bunurilor depozitate în docuri sau antrepozite, se face prin înmânarea titlurilor reprezentative ale mărfurilor către cumpărător (a recipisei de depozit ,de exemplu)
  
• 
  predarea bunurilor care se află în cursul călătoriei pe apă, se face prin remiterea (predarea) poliţei de încărcare (conosamentul).
  

Bunurile care se predau cumpărătorului vor fi însoţite de factură, în care se precizează: cantitatea, calitatea, preţul etc. Factura poate fi transmisă şi separat. Potrivit art. 46 C.com., factura constituie un mijloc de probă în caz de litigiu.

În privinţa termenului şi a dovezii predării, se aplică regulile generale referitoare la executarea obligaţiilor.

Potrivit art. 1319 C.civ., predarea se face la locul unde se află lucrul vândut în momentul contractului. Regula se aplică dacă lucrul vândut poate fi localizat din momentul încheierii contractului. Potrivit regulilor generale (art. 1104 C.civ.) predarea trebuie să se facă la domiciliul debitorului (vânzătorului).

În raporturile comerciale de vânzare cumpărare se aplică regulile stabilite de art. 59 C.com., referitoare la locul de executare a obligaţiilor comerciale, care sunt parţial diferite de cele ale codului civil. Astfel,“predarea trebuie să fie executată în locul arătat prin contract de către parţi, sau în lipsă (notarea n.s.) în locul care ar rezulta din natura operaţiunii, ori din intenţia părţilor contractante. În lipsă de clauză expresă în acest sens “predarea se va face la locul unde cel ce s-a obligat îşi avea sediul comercial sau cel puţin domiciliul sau resedinţa , la momentul încheierii contractului (art. 59 alin.2 C.com.). Dacă urmează a se preda un lucru individual determinat, care dupa cunoştinţa părţilor se găsea într-o altă parte în momentul formării contractului, atunci predarea se va face în acel loc (art. 59 alin.3).

Cheltuielile de predare care presupun: cântărirea, măsurarea, numărarea sunt în sarcina vânzătorului, iar cele ale ridicării – de încărcare, descărcare – sunt în sarcina cumpărătorului (art. 1317) dacă nu s-a stabilit altfel în contract.

Referitor la obiectul predării, vânzătorul este obligat să predea bunul vândut “în măsura determinată prin contract” (art. 1326 C.civ.).Dacă este vorba de un lucru individual determinat şi care există în momentul încheierii contractului ,acesta se predă “în starea în care se află în momentul vânzării” (art. 1324 C.civ.)

Bunul este determinat generic se va preda în starea existentă în momentul individualizării lui (cântărire, măsurare, numărare) prin predare.

În privinţa obligaţiilor accesorii predării, în lipsă de stipulaţie contrară, vânzătorul este obligat să predea o data cu lucrul vândut şi fructele percepute după momentul transferării dreptului de proprietate (art. 1324 C.civ.)

În ipoteza în care lucrul vândut nu se predă în momentul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să-l conserve până în momentul predării (art. 1074 C.civ.) deoarece predarea trebuie să se facă în starea în care se afla în momentul încheierii contractului (art. 1324).Este avută în vedere şi ipoteza în care proprietatea s-a transmis cumpărătorului şi vânzătorul este obligat să păstreze bunul. Cheltuielile de depozitare efectuate de vânzător vor fi suportate de cumpărător.

Neexecutarea obligaţiei de predare datorită culpei vânzătorului, dă dreptul cumpărătorului (art. 1320 C.civ.):

• 
  să ceară executarea în natură a obligaţiei, prin “punerea sa în posesie”;
  
• 
  să invoce excepţia de neexecutare (excepţia non adimpleti contractus), în cazul în care nici cumpărătorul nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii;
  
• 
  să ceară rezoluţiunea contractului cu obligarea vânzătorului la plata daunelor interese (art. 1321 C.civ.)
  
• 
  să procure bunul de la o terţă persoană pe cheltuiala vânzătorului (art. 1077), dacă este vorba de bunuri determinate generic.
  

3.2.2. Obligaţia de garanţie a vânzătorului.

Obligaţia de garanţie are două aspecte (art. 1336 C.civ.). Vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, deci contra evicţiunii⁸⁰ şi de utila folosinţă a lucrului, contra viciilor - de calitate.

Evicţiunea reprezintă pierderea proprietaţii lucrului – în total sau în parte – sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar. Codul civil prevede ca vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a bunului vândut, precum şi de sancţiunile care n-au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337 C.civ.).⁸¹

Răspunderea pentru evicţiune în materie comercială. Răspunderea pentru evicţiune, aşa cum s-a precizat şi în literatura juridica, este reglementată în mod vădit în Codul civil pentru bunuri imobile, prin terminologia folosită de acesta: fond (art. 1346, art. 1348) sau imobil (art. 1348, 1349).Dat fiind că vânzarea comercială are drept obiect numai bunurile mobile, problema evicţiunii în materie comercială nu se pune, iar în materie de vânzare mobiliară, deţinerea materială a unui bun este ocrotită de dispoziţiile art. 1909 C.civ. ,care permit deţinătorului să se opună revendicării unui terţ. Un caz tipic, este precizat în literatura juridică, când este interzis vânzătorului să tulbure liniştita folosinţă a cumpărătorului, prin executarea aceluiaşi comerţ sau a unui comerţ asemănător în zonele în care îşi desfaşoară activitatea întreprinderea vândută. Un alt exemplu este tulburarea manifestată asupra mărfurilor cumpărate, exercitată de către un terţ, derivând dintr-un gaj, constituit înaintea predării.Răspunderea pentru evicţiune funcţionează ,în materie comerciălă,în cazul vânzării unui fond de comerţ .Fondul de comerţ constituie un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale ,utilizate de comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale⁸² .Vânzarea fondului de comerţ,în întregime, presupune şi vânzarea bunurilor imobile care intră în componenţa acestuia .În practica judiciară s-a precizat că ,, întrucât imobilul face parte din fondul de comerţ ,actul cu privire la acesta este comercial ⁸³,,care bineânţeles că va fi supus regulilor privind vânzarea imobilelor (publicitatea în registru de carte funciară, potrivit Legii nr. 7/1996) ,inclusiv a celor privind răspunderea pentru evicţiune (în sarcina vânzătorului ) în condiţiile dreptului comun (dreptului civil).

Obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului vândut.Vânzătorul trebuie să asigure cumpăratorului folosinţa utilă a lucrului. Viciile ascunse ale bunului îl fac impropriu pentru întrebuinţare sau îi micşorează valoarea. Potrivit art. 1352 C.civ., vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, în sensul că, dacă ar fi ştiut de existenţa lor cumpărătorul nu ar mai fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai mic.

În materie comercială, legiuitorul prin art. 70 C.com. completează dispoziţia cuprinsă în art. 1325 C.civ. precizând următoarele: “Cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind dintr-o altă piaţă, este dator să denunţe vânzătorului viciile aparente în timp de 2 zile de la primire, ori de cate ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condiţiilor excepţionale în care se află lucrul vândut sau persoana cumpărătorului. El este dator să denunţe viciile ascunse ale lucrului în cele dintâi 2 zile de la descoperirea lor. Odată acest termen expirat, cumpărătorul nu mai poate fi primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vândut”.

Prin urmare, în vânzarea-cumpărarea comercială, vânzătorul răspunde: pentru viciile aparente dacă sunt denunţate în termen de 2 zile de la primirea bunului şi pentru viciile ascunse cu excepţiile prevăzute de lege.

Pentru a fi angajată răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului, viciul trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii⁸⁴: 1.să fie ascuns (art. 1352 C.civ.)-numai în raporturile civile, pentru că în cele comerciale răspunderea este angajată şi pentru viciul aparent (art. 70 C.com.); 2.să fi existat în momentul încheierii contractului, chiar dacă predarea lucrului se face ulterior ;3.să fie grav, cumpărătorul să fie în imposibilitatea de a folosi bunul datorită defecţiunilor de calitate.Aceste condiţi trebuie dovedite de către cumpărător.

În cazul dovedirii viciilor lucrului, sancţiunea este, fie, rezoluţiunea contractului de vânzare, printr-o acţiune în garanţie numită acţiune redhibitorie⁸⁵, viciile fiind numite “redhibitorii”, fie, reducerea preţului proporţională cu reducerea valorii bunului, printr-o acţiune estimatorie.

Doctrina de specialitate şi practica judiciară prevăd şi posibilitatea “remedierii defecţiunilor” (înlăturării viciilor) de către sau în contul vânzătorului “când această reparare este posibilă” şi când o asemenea soluţie nu contravine întereselor cumpărătorului⁸⁶.

Acordarea de daune interese.⁸⁷ În cazul viciilor lucrului, vânzătorul este obligat să plătească daune interese numai dacă cumpărătorul dovedeşte că vânzătorul a fost de rea- credinţă. Dacă este de bună credinţă va restitui numai preţul şi cheltuielile vânzării.Dacă lucrul a pierit însa din cauza viciilor, vânzătorul este obligat să restituie preţul şi cheltuielile vânzării, iar dacă a fost de rea credinţă poate fi obligat şi la plata daunelor interese. (art. 1358 alin.1)

Dacă lucrul a pierit fortuit, vânzătorul nu răspunde pentru vicii (art. 1358 C.civ. alin.2)

Termenul de intentare a acţiunilor. Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/ 1958 “dreptul la acţiune cu privire la viciile ascunse ale unui lucru transmis (…) se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”. Rezultă că, in cazul in care viciile au fost ascunse cu viclenie, termenul este general de prescriptie, adica de 3 ani. Termenele încep să curgă, de la data descoperirii viciilor, însa cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau de 10 ani pentru construcţii (art. 29 din Legea 10/ 1995, privind calitatea in constructii).Garanţia pentru vicii poate fi modificată pe cale convenţională prin:

⇨ clauza de limitare sau de înlaturare a garanţiei pentru vicii, care este valabilă, şi îşi produce efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună credintă, adică nu a cunoscut viciile, potrivit art. 1354 C.civ.

⇨ clauza de agravare a obligaţiei de garanţie care nu comporta limitări (poate privi, vicii aparente, vicii apărute ulterior vânzării etc.)

3.3. Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are două obligaţii principale: de plată a preţului şi de luare în primire a lucrului vandut. Tot cumpărătorul suportă cheltuielile vânzării, dacă în contract nu s-a prevazut altfel.

3.3.1. Plata preţului. Potrivit art. 1361 C.civ., cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în momentul în care se face predarea lucrului vândut (art. 1362 C.civ.). În materie de vânzare, Codul civil cuprinde o derogare de la regulile generale sub două aspecte:

1. în privinţa locului plăţii – plata se face la locul unde se face predarea lucrului vândut (fie unde se afla in momentul vânzării, fie la domiciliul vânzătorului, în timp ce, potrivit regulilor generale, se face, în lipsă de stipulaţie contrară, la domiciliul debitorului – art. 1104 C.civ. Deci, obligaţia de plată a preţului în materie de vânzare este portabilă (la domiciliul creditorului- vânzătorului) şi nu cherablă.

2. în privinţa momentului (datei) plăţii, plata se poate cere numai în momentul predării lucrului vândut, astfel încat, termenul prevăzut pentru predarea lucrului profită şi cumpărătorului (în dreptul comun, în lipsă de termen, plata se cere imediat).

Dispoziţiile Codului civil, referitoare la aceste aspecte sunt supletive, voinţa părţilor fiind până la urmă cea care stabileşte locul şi data plăţi preţului. Plata preţului se face integral, potrivit principiului indivizibilităţii plăţii. Părţile pot stabili şi un termen pentru plata preţului – caz în care suntem în prezenţa unei vânzări pe credit (în rate), dar şi în acest caz, cumpărătorul trebuie să plătească datoria în întregime – la scadenţă (art. 1101 C.civ.)., numai dacă părţile n-au stabilit să plătească suma de bani fracţionat, la termene succesive. Termenul de prescripţie pentru plata preţului începe sa curgă de la data stabilită în contract pentru plata ultimei rate şi pentru ratele neplătite anterior⁸⁸. Referitor la acest aspect, în literatura juridică s-a considerat că pentru fiecare rată de preţ scadentă, curge un nou termen de prescriptie, potrivit art. 7 alin.3 şi art. 12 din Decretul nr. 167/ 1958, dar oricum nu se poate susţine ca a fost vorba de o vânzare succesivă.În toate cazurile de vânzare pe credit, cumpărătorul poate plăti suma şi cu anticipaţie, caz în care dobânda va fi calculată şi datorată pâna la termenul prevăzut în contract cu excepţia situaţiei in care vânzătorul consimte recalcularea ei in funcţie de data plăţii.

Dovada plăţii se face potrivit art. 46 C.com. Dacă plata preţului s-a facut prin virament bancar dovada se va face numai prin extras de cont bancar.

Obligarea cumpărătorului la plata dobânzilor. Potrivit art. 1363 C.civ. cumpărătorul este obligat să plătească dobanda până la efectiva achitare a preţului, dacă sunt întrunite cumulativ urmatoarele condiţii:1.dacă există convenţie în acest sens;2.dacă lucrul vândut şi predat este producător de fructe (civile sau naturale) ; în toate celelalte cazuri, numai din momentul punerii in intârziere a cumpărătorului printr-o notificare. Dobânda se va calcula din momentul notificării făcute cumpărătorului⁸⁹.

În raporturile comerciale, potrivit art. 43 C. com., debitorul este de drept în întarziere şi datorează dobânzi din momentul scadenţei obligaţiei de plată şi până la data plăţii efective.

Sancţiunea neplăţii preţului.În cazul în care, cumpărătorul nu-şi execută total sau parţial obligaţia de plată a preţului, vânzătorul poate alege între mai multe posibilităţi:

• 
  sa ceară obligarea cumpărătorului la executarea în natură a obligaţiei, care este intotdeauna posibilă, deoarece are ca obiect o sumă de bani;
  
• 
  să invoce excepţia de neexecutare (art. 1322 C.civ.), fiind în situaţia de a refuza predarea lucrului, chiar dacă cumpărătorul a devenit proprietar;
  
• 
  sa ceară rezoluţiunea contractului potrivit regulilor generale (art. 1020-1021 si 1101 C.civ.)⁹⁰.
  

Contractul poate prevede şi un pact comisoriu, caz în care rezoluţiunea se produce de drept pentru neplata preţului (fără intervenţia justiţiei, însă numai după punerea în întarziere a cumpărătorului – art. 1367 C.civ.)⁹¹. Acţiunea în rezoluţiunea vânzării este o acţiune reală (art. 1368 C.civ.), deoarece urmăreşte chiar bunul in cauză, nu persoana cumpărătorului. Efectele acesteia se produc şi în privinţa subdobânditorilor de drepturi asupra aceluiaşi bun⁹².

Dacă bunul vândut este un bun mobil, acţiunea în rezoluţiune trebuie intentată in termen de 8 zile de la predare (art. 1730 C.civ.)

Rezoluţiunea contractului. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare în materie comercială se produce de drept (ope legii). Acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 67 C.com.: “când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea convenţiei, una din părţi a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata preţului şi aceasta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţia sa, atunci condiţia rezolutorie se împlineşte de drept în favoarea părţii care îşi executase obligaţia . În lipsă de asemenea oferte sau stipulaţii exprese, rezilierea contractului se reglementează dupa dispoziţiile Codului civil cu privire la condiţia rezolutorie tacită. În ambele cazuri cel în culpă răspunde de daunele interese cauzate. Rezoluţiunea de drept a contractului se produce dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii (art. 67 C.com.):

• 
  una din părţi, creditorul, să facă oferta celeilalte părţi, în timp util, cu privire la predarea lucrului vândut sau la plata preţului;
  
• 
  oferta să fi fost facută mai înainte de expirarea termenului convenit pentru executarea contractului ;
  
• 
  cele doua obligaţii să aibă acelaşi termen de executare. Dacă în contract s-au prevazut termene diferite, rezoluţiunea contractului nu se mai produce de drept.
  

Codul comercial prevede şi un alt caz de rezoluţiune – pentru expirarea termenului esenţial (art. 69). Această rezoluţiune, s-a precizat în literatura juridică, reprezintă o aplicare în materie comercială a soluţiei consacrată de art. 1370 C.civ., care priveşte rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea de către cumpărător a termenului stabilit pentru ridicarea bunurilor care se deterioreaza uşor, datorită naturii lor (perisabile). Deoarece rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea termenului esenţial, constituie o măsură de favoare, partea în folosul căreia s-a stipulat termenul, poate să renunţe la efectele rezoluţiunii, cerând executarea chiar după împlinirea termenului. Ea trebuie să înştiinteze cealaltă parte, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului (art. 69 C.com.).

Executarea vănzării – Executarea coactivă . Codul comercial a reglementat un mijloc mai eficient de executare, mai rapid decât executarea silită potrivit dispozitiilor dreptului comun, cu participarea părţii interesate în obţinerea executării obligaţiei.Acest mijloc de executare este denumit în doctrina juridică executarea coactivă.Astfel,în cazul cumpărării unui bun mobil, dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineste obligaţia de preluare a acestuia, vânzătorul are posibilitatea, fie de a depozita bunul “la o casa acreditată de comerţ (depozit pe cheltuiala cumpărătorului – numită şi măsură conservatorie), fie să vândă bunul (numită în doctrină măsură executorie).Dacă vânzătorul vinde bunul, vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar la preţul curent “pe piaţă” de către un ofiţer public însarcinat cu asemenea acte. Dacă pretul obţinut din această vânzare este mai mic decât cel convenit iniţial în contract (prima vânzare), diferenţa în minus va fi imputată cumpărătorului. La această diferenţă se pot adauga daune interese (art. 68 alin.3). În ipoteza vânzătorului, care nu-şi execută obligaţia de predare a lucrului, “cumpărătorul are dreptul de a face să se cumpere lucrul de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte. Cumpărătorul are, prin urmare, dreptul să-şi procure bunul prin intermediul unui agent oficial. O asemenea executare este posibilă numai dacă lucrul vândut are ca obiect bunuri determinate generic. Cumpărătorul este obligat să-l inştiinţeze pe vânzator de această executare. Dacă la cumpărarea efectuată prin agentul oficial s-a plătit un preţ mai mare decat cel convenit în contract (iniţial), cumpărătorul are dreptul să pretindă diferenţa de la vânzator şi, dacă a suferit un prejudiciu, are dreptul şi la despăgubiri (art. 68 alin.4). Executarea coactivă, în situaţiile menţionate, trebuie efectuată imediat după împlinirea termenului.

3.3.2. Luarea în primire a lucrului vândut.

Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul şi la termenul la care vânzatorul este obligat să-l predea, suportand cheltuielile ridicării de la locul predării. În cazul neîndeplinirii obligaţiei de către cumpărător, vanzătorul are dreptul:

• 
  să-l someze pe cumpărător să ia în primire bunul cumparat – cu autorizarea justitiei – obligându-l la plata daunelor cominatorii pentru fiecare zi de întarziere;
  
• 
  să depoziteze bunul la el sau în alt loc, pe cheltuiala cumpărătorului (art. 1370 C.civ.)
  
• 
  să ceară rezoluţiunea contractului cu plata daunelor interese. În cazul în care obiectul contracatului constă în produse perisabile, neîndeplinirea obligaţiei de luare în primire la termenul fixat determină rezoluţiunea contractului, de drept, în favoarea vanzătorului, fără somaţie sau punere în întarziere.
  

3.3.3. Suportarea cheltuielilor vânzării

În lipsă de stipulaţie contrară, cumpărătorul plăteşte ca accesoriu al preţului, cheltuielile vânzării (art. 1305 C.civ.). Aceste cheltuieli sunt reprezentate de: taxe de timbru, de autentificare – onorariu notarial, publicitate etc.. Regula cu privire la suportarea cheltuielilor de catre cumpărător vizează numai raporturile dintre vânzator-cumparator şi succesorii lor în drepturi. Dispoziţiile art. 1035 C.civ. nu se aplică în raport cu terţii. Astfel, potrivit art. 7 din Decretul nr. 199/ 1995, asupra taxelor de timbru, părţile “sunt solidar obligate la plata taxelor de timbru aferente unor convenţii”. Deci prevederile art. 1035 C.civ. şi înţelegerea dintre părţi, nu sunt opozabile statului care este reprezentat prin administraţia financiară. Legiuitorul a urmărit să protejeze interesele statului, indiferent de înţelegerea părţilor contractante.

SECTIUNEA 4. VARIETĂTI DE VÂNZARE

1. Vânzarea după greutate, număr sau măsură.Această varietate de vânzare are ca obiect lucruri de gen, dintr-un lot determinat, dintr-un gen limitat fiind necesar a se proceda fie la individualizarea bunurilor prin: cântărire, numărare sau măsurare (vând 100 kg cartofi cu 3000 lei/kg), fie la determinarea preţului.Vânzarea este perfectă (pentru ambele ipoteze) din momentul în care părţile au căzut de acord cu privire la lucru şi preţ, adică din momentul realizării acordului de voinţă (art. 1300 C.civ.). Dreptul de proprietate şi riscurile se transmit după individualizarea bunurilor, prin numărare, cântărire, măsurare. Până la efectuarea operaţiunilor (de cântărire, numărare, măsurare) proprietatea şi riscurile nu se transmit fiindcă bunul nu este individualizat sau nu este determinat preţul.

Delimitarea faţă de vânzarea cu grămada (în bloc – art. 1299 C.civ.) Această varietate de vânzare are ca obiect o cantitate determinată prin masa ei (porumbul dintr-un hambar); preţul se stabileşte pentru întreaga cantitate, în bloc (art. 1299 C.civ.).Deoarece obiectul este deja individualizat proprietatea şi riscurile se transmit asupra cumpărătorului din momentul încheierii contractului.

2. Vânzarea pe încercate. Potrivit art. 1302 C.civ., vânzarea pe încercate este un contract care se încheie din momentul realizării acordului de voinţă, în care se prevede condiţia suspensivă a încercarii lucrului de către cumpărător. Cumpărătorul nu poate refuza bunul, pe motiv că nu-i place, ci numai dacă în mod obiectiv este necorespunzător (în caz contrar condiţia ar fi pur protestativă şi vânzarea ar fi nulă conform art. 1010 C.civ.). Vânzatorul însă poate cere expertiza.Până la îndeplinirea condiţiei – riscul pieirii fortuite a lucrului este în sarcina vanzătorului care este proprietar sub condiţie rezolutorie, deoarece vânzarea sub condiţie suspensivă nu este translativă de proprietate.După îndeplinirea condiţiei cumpărătorul devine proprietar al lucrului (în mod retroactiv, adică din ziua încheierii contractului).

Delimitarea faţă de vânzarea pe gustate (art. 1301 C.civ.).În cazul acestei varietăţi de vânzare, contractul se consideră încheiat numai după ce cumpărătorul gustă lucrul şi este de acord să-l cumpere. În acest caz, cumpărătorul poate să refuze bunul pe motiv că nu-i place. Această vânzare nu este o vânzare sub condiţie, deoarece fiind pur potestativă şi vânzarea ar fi nulă. De aceea, “vânzarea” pe gustate nu există înainte de a-şi fi dat acordul cumpărătorul, după analizare.

3. Vanzarea cu arvună. Reprezinta o varietate a contractului de vânzare-cumparare, care cuprinde o clauză de arvuna cu funcţie de garanţie. Arvuna este o sumă de bani pe care una din părţi o dă celeilalte cu ocazia încheierii unui contrcat, ce reprezintă de regulă o parte din preţ. În caz de neexecutare a contractului din culpa uneia din părţi, aceasta urmeaza să piardă suma dată sau să restituie dublul sumei primite.

Arvuna îndeplineşte funcţia clauzei penale deoarece evaluează anticipat cuantumul daunelor interese compensatorii³²³⁵. Dacă contractul este dus la bun sfarşit, arvuna este o parte integrantă a prestaţiei părţii care a dat-o. Arvuna nu se confundă cu acontul care reprezintă o sumă de bani plătită de cumpărător vânzatoruluiţ anticipat (avans la preţ). Acontul nu are rol de clauză penală şi în caz de neexecutare a contractului, trebuie restituit. Statuarea asupra caracterului de arvună sau acont a sumei platite de cumpărător, vânzatorului, este o chestiune de fapt asupra căreia urmează să se pronunţe instanţa de judecată.

4. Vânzarea prin consignaţie Potrivit art. 1 din Legea nr. 178/ 1934², “Contractul de consignaţie este convenţia prin care una dintre părţi, numită consignant, încredintează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”. Interpunându-se între furnizor şi cumpărător, consignatarul îndeplineşte funcţii de intermediar. Din acest punct de vedere consignaţia se analizează ca o specie a contractului de comision. În lumina acestei opinii, consignantul are poziţia juridică de comitent, iar consignatarul pe aceea de comisionar. În realitate, consignatarul are atribuţii mai limitate, deoarece încheie numai acte de vânzare şi îşi asumă o serie de obligaţii ce decurg din faptul că devine depozitar.

Contractul se întocmeşte în formă scrisă, ad validitatem, spre deosebire de vânzare. O altă deosebire faţă de contractul de vânzare- cumparare este aceea că nu se transmite consignantului proprietatea bunurilor ce i-au fost incredinţate în scopul desfacerii pe propria piaţă comercială, el nefiind cumpărător (art. 3). Dreptul de proprietate al bunului trece direct de la consignant la terţa persoană.

Obligaţiile părţilor.Consignantul este obligat: sa predea consignatarului mărfurile ce urmează a fi vândute, la termenele de livrare, în condiţiile convenite (ca orice vânzător); să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii însărcinarii primite ; să plăteasca remuneraţia consignatarului.

Consignatarul este obligat : să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite; să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate ; să comunice consignantului (fără întârziere) viciile mărfurilor; să procedeze la vânzare în termenele şi condiţiile convenite.Cheltuielile de conservare şi de desfacere a bunurilor sunt în sarcina consignatarului în lipsă de stipulaţie contrară (art. 10).Dacă in contract nu s-a prevazut nimic în legatură cu preţul de vânzare al marfurilor/ bunurilor, art. 11 din Legea nr. 1/ 1934, prevede că acestea urmează să se vandă”la preţurile curente ale pieţei”. Consignatarul trebuie să vândă mărfurile numai în numerar şi numai prin excepţie, pe credit, fiind obligat să-l informeze pe consignant, periodic, despre mersul operţiunilor.

Remuneraţia consignatarului. Consignatarul are dreptul sa reţină, cu titlu de beneficiu, diferenţa dintre preţul convenit cu consignantul şi cel efectiv realizat din vânzările cu terţii cumpărători, desigur mai mare⁹³.

Raporturile dintre consignatar şi terţii cumpărători.Consignatarul este direct obligat faţă de cumpărătorul cu care a contractat (ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie).Consignantul nu are acţiune împotriva cumpărătorilor cu care a contractat consignatarul şi nici aceştia nu au acţiune contra consignantului.Consignantul are dreptul, în mod unilateral : să modifice oricând condiţiile vânzării către terţi (art. 11 alin 2) ; să revoce contractul în orice moment (art. 3 alin. 2) ; să ridice oricând toate sau o parte din bunurile încredinţate consignatarului, fără preaviz, chiar încheiat pe durată determinată.

Contractul de consignaţie poate înceta pe lângă situaţiile prezentate, şi prin insolvabilitatea ori falimentul părţilor.

5. Vânzarea după “mostră”. Mostra reprezinta un etalon al mărfii, ce poate fi propusă de cumpărător prin comandă, sau de vânzător prin ofertă. În literatura juridică s-a precizat că, din momentul în care au fost reciproc acceptate, devin mostre contractuale, sau de referinţă (mostre-martor). Fiecare dintre părţi va păstra mostra până la data livrării. Ea poate fi incredinţată şi unui terţ. Vânzarea dupa mostră diferă de vânzarea “pe încercate” (art. 1302 C.civ.) deoarece oferă criterii obiective de comparare, cu excluderea aprecierii subiective a cumpărătorului şi pentru că dreptul de a încerca marfa pe care şi-l rezervă cumpărătorul, afecteaza contractul de o condiţie suspensivă. Vânzarea după mostră nu este afectată de nici o condiţie, are caracter pur şi simplu, din moment ce părţile nu au convenit altfel. Prin folosirea mostrei, părţile nu mai sunt obligate să descrie calitatea mărfii în conţinutul contractului. Dovada conformităţii dintre marfă şi mostră revine vanzătorului, iar dacă se iveşte un dezacord, se recurge la expertiză.

6. Vânzarea “după catalog”. În literatura juridica s-a precizat că vânzarea “după catalog” reprezintă o modalitate frecventă pentru stabilirea calităţii produsului. Textul catalogului cuprinde o descriere amănunţită a mărfii, însoţită de desene necesare pentru determinarea obiectului vândut.