Drept maritim intenational

B. Comunicarea accidentelor de muncă.

Înregistrarea accidentului de muncă se face pe baza procesului-verbal de cercetare.

Accidentul de muncă înregistrat de angajator se raportează de către acesta la inspectoratul teritorial de muncă, precum şi la asigurător, potrivit legii.

Angajatorul are obligaţia să comunice evenimentele, de îndată, după cum urmează:

a) inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele aşa cum sunt definite la art. 5 lit. f) din Legea 319/2006 ;

b) asigurătorului, prevazut in asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora;

c) organelor de urmărire penală, după caz.

În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, în care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de serviciu, organele de poliţie rutieră competente vor trimite instituţiilor şi/sau persoanelor fizice/juridice implicate in analiza dosarului în termen de 5 zile de la data solicitării, un exemplar al procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

Cercetarea evenimentelor(inclusiv a accidentelor de munca) este obligatorie şi se efectuează după cum urmează:

a) de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă;

b) de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente colective, incidente periculoase, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii persoane fizice, precum şi în situaţiile cu persoane date dispărute;

c) de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;

d) de către autorităţile de sănătate publică teritoriale, respectiv a municipiului Bucureşti, în cazul suspiciunilor de boală profesională şi a bolilor legate de profesiune.

Rezultatul cercetării evenimentului se va consemna într-un proces-verbal.

În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment, instituţia medico-legală competentă este obligată să înainteze inspectoratului teritorial de muncă, în termen de 7 zile de la data decesului, o copie a raportului de constatare medico-legală.
4.1.5 . Răspunderea juridica pentru încălcare normelor de securitate şi sănătate în muncă

A. Răspunderea juridică a salariaţilor poate fi:

1. Disciplinară - Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară;

2. Patrimoniala - Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Este posibilă însă şi o altă ipoteză şi anume ca unitatea, obligată la despăgubiri faţă de o persoană prejudiciată, să recupereze daunele de la salariatul vinovat;

3. Contravenţională - intervine în situaţia când încălcarea normelor de protecţie a muncii constituie contravenţie, sancţionată în conformitate cu reglementările în vigoare Art 276 Codul Muncii (de regulă, cu amendă la un maxim de 100.000 lei ). Contravenţia este definită ca o fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.(art. 1 din OG nr. 2/2001 );

4. Penală – Intervine in situatia in care fapta savarsita de angajat ,cu un grad de pericol social ridicat , in timpul programului de serviciu , fapta ce indeplineste conditiile prevazute de legea penala , in diferite acte normative . Dupa aparitia Legii 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă , legiuitorul a inteles sa scota din sfera penalului o seria de fapte antisociale cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă , fapte ce in prezent sunt considerate cu un risc mai scazut fiind considerate contraventii si sanctionate cu amenda contraventionala .
B. Răspunderea juridică (patrimonială) de drept al muncii a unităţii (patronului) pentru prejudicii cauzate salariaţilor in cazul in care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului .

Temeiul juridic al acestei răspunderi îl constituie art. 269 alin. 1 din Codul muncii: "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.".Unitatea răspunde atunci când nu a luat măsurile securităţii şi sănătăţii în muncă stabilite prin lege sau contractul colectiv de munca .

Salariatul căruia i s-a creat o incapacitate temporară de muncă sau o invaliditate, pe lângă drepturile de asigurări sociale, se poate îndrepta cu acţiune în daune împotriva unităţii aflată în culpă, în vederea acoperirii integrale a prejudiciului pe care 1-a suferit. Acţiunea poate introdusă numai după stabilirea drepturilor de asigurări sociale şi exclusiv pentru diferenţa dintre cuantumul acestora şi valoarea integrală a prejudiciului.

Răspunderea unităţii (patronului) este de drept al muncii, izvorând din contractul individual de muncă, respectiv din existenţa unei clauze de securitate în favoarea salariatului.

In condiţiile actuale, se poate aprecia că unitatea răspunde atât pentru prejudiciul patrimonial, cât şi pentru cel moral (când poate fi echivalat în bani).

Se asimilează salariaţilor persoana detaşată, cea care îndeplineşte sarcini de stat sau obşteşti, precum şi elevii, ucenicii şi studenţii care fac practică profesională.

Deoarece unitatea se află, în cazul unui accident de muncă sau boli profesionale, pe teren contractual, este prezumată în culpă şi va răspunde pentru:

- faptele organului său de conducere;

- faptele unui prepus (prepuşi).

Potrivit regulilor din dreptul comun, prezumţia de culpă poate fi înlăturată dacă se probează forţa majoră, faptul terţului sau, ceea ce este posibil, însăşi fapta victimei (a salariatului în cauză).

Clauza de securitate în favoarea salariatului trebuie înţeleasă şi interpretată într-un sens larg în concordanţă cu prevederile constituţionale privind protecţia socială. Ca urmare, unitatea va răspunde şi pentru accidentul de muncă sau boala profesională determinată de o cauză imprevizibilă.

C. Răspunderea juridică de drept civil (delictuală sau contractuală) a unităţii (patronului).

Salariaţii aflaţi în voiaj care au suferit un accident de muncă, ori au contractat o boală profesională se pot îndrepta cu acţiune numai împotriva unităţii care este parte în contractul lor de muncă.

In situaţia când accidentul de muncă sau boală profesională sau produs datorită unei fapte penale salariatul va putea chema unitatea în proces ca parte civilmente responsabilă (delictual). Plata despăgubirilor - ca mod de reparare a prejudiciilor produse persoanelor fizice prin accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale - se poate efectua fie într-o sumă globală, fie prin plăţi periodice.

a) Despăgubirile se acordă în funcţie de evaluarea pagubelor în momentul la care se face această evaluare. Odată stabilite, plata lor se întoarce în trecut, de la momentul săvârşirii faptei păgubitoare.

b) Culpa comună determină reducerea despăgubirilor în raport cu măsura în care salariatul a contribuit prin fapta sa la producerea prejudiciului respectiv.
4.2 . Reglementări privind prevenirea şi stingerea incendiilor

LEGEA 307/21.07. 2006 privind apărarea împotriva incendiilor , prevede că apărarea împotriva incendiilor a vieţii oamenilor, a bunurilor şi a mediului constituie o problemă de interes public, la care trebuie să participe, în condiţiile legii, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, persoanele juridice şi fizice române, precum şi celelalte persoane juridice sau fizice care desfăşoară activităţi ori se află în tranzit, după caz, pe teritoriul României.

Apărarea împotriva incendiilor reprezintă ansamblul integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate potrivit in conformitate cu prevederile legale , în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a incendiilor şi asigurării intervenţiei operative pentru limitarea şi stingerea incendiilor, în vederea evacuării, salvării şi protecţiei persoanelor periclitate, protejării bunurilor şi mediului împotriva efectelor situaţiilor de urgenţă determinate de incendii.

Obligaţii generale

Persoanele fizice şi juridice sunt obligate sa respecte în orice împrejurare normele de prevenire şi stingere a incendiilor şi sa nu primejduiască, prin deciziile şi faptele lor, viata, bunurile şi mediul.

Orice persoana care observa un incendiu are obligaţia de a anunţa prin orice mijloc pompierii, primarul sau politia, după caz, şi sa ia masuri, după posibilităţile sale, pentru limitarea şi stingerea incendiului.In caz de incendiu, orice persoana are obligaţia de a acorda ajutor, când şi cat este raţional posibil, semenilor aflaţi în pericol sau în dificultate, din proprie iniţiativa ori la solicitarea victimei, a autorităţilor administraţiei publice sau a reprezentanţilor acestora, precum şi a pompierilor.

Obligaţiile armatorului, utilizatorului şi salariaţilor

Armatorul are următoarele obligaţii principale:

a) să stabilească, prin dispoziţii scrise, responsabilităţile şi modul de organizare pentru apărarea împotriva incendiilor în unitatea sa, să le actualizeze ori de câte ori apar modificări şi să le aducă la cunoştinţă salariaţilor, utilizatorilor şi oricăror persoane interesate;

b) să asigure identificarea şi evaluarea riscurilor de incendiu din unitatea sa şi să asigure corelarea măsurilor de apărare împotriva incendiilor cu natura şi nivelul riscurilor;

c) să solicite şi să obţină avizele şi autorizaţiile de securitate la incendiu, prevăzute de lege, şi să asigure respectarea condiţiilor care au stat la baza eliberării acestora; în cazul anulării avizelor ori a autorizaţiilor, să dispună imediat sistarea lucrărilor de construcţii sau oprirea funcţionării ori utilizării construcţiilor sau amenajărilor respective;

d) să permită, în condiţiile legii, executarea controalelor şi a inspecţiilor de prevenire împotriva incendiilor, să prezinte documentele şi informaţiile solicitate şi să nu îngreuneze sau să obstrucţioneze în niciun fel efectuarea acestora;

e) să permită alimentarea cu apă a autospecialelor de intervenţie în situaţii de urgenţă;

f) să întocmească, să actualizeze permanent şi să transmită inspectoratului lista cu substanţele periculoase, clasificate potrivit legii, utilizate în activitatea sa sub orice formă, cu menţiuni privind: proprietăţile fizico-chimice, codurile de identificare, riscurile pe care le prezintă pentru sănătate şi mediu, mijloacele de protecţie recomandate, metodele de intervenţie şi prim ajutor, substanţele pentru stingere, neutralizare sau decontaminare;

g) să elaboreze instrucţiunile de apărare împotriva incendiilor şi să stabilească atribuţiile ce revin salariaţilor la locurile de muncă;

h) să verifice dacă salariaţii cunosc şi respectă instrucţiunile necesare privind măsurile de apărare împotriva incendiilor şi să verifice respectarea acestor măsuri semnalate corespunzător prin indicatoare de avertizare de către persoanele din exterior care au acces în unitatea sa;

i) să asigure constituirea, cu avizul inspectoratului, a serviciului de urgenţă privat, precum şi funcţionarea acestuia conform reglementărilor în vigoare ori să încheie contract cu un alt serviciu de urgenţă voluntar sau privat, capabil să intervină operativ şi eficace pentru stingerea incendiilor;

j) să asigure întocmirea şi actualizarea planurilor de intervenţie şi condiţiile pentru aplicarea acestora în orice moment;

k) să permită, la solicitare, accesul forţelor inspectoratului în unitatea sa în scop de recunoaştere, instruire sau de antrenament şi să participe la exerciţiile şi aplicaţiile tactice de intervenţie organizate de acesta;

l) să asigure utilizarea, verificarea, întreţinerea şi repararea mijloacelor de apărare împotriva incendiilor cu personal atestat, conform instrucţiunilor furnizate de proiectant;

m) să asigure pregătirea şi antrenarea serviciului de urgenţă privat pentru intervenţie;

n) să asigure şi să pună în mod gratuit la dispoziţie forţelor chemate în ajutor mijloacele tehnice pentru apărare împotriva incendiilor şi echipamentele de protecţie specifice riscurilor care decurg din existenţa şi funcţionarea unităţii sale, precum şi antidotul şi medicamentele pentru acordarea primului ajutor;

o) să stabilească şi să transmită către transportatorii, distribuitorii şi utilizatorii produselor sale regulile şi măsurile de apărare împotriva incendiilor, specifice acestora, corelate cu riscurile la utilizarea, manipularea, transportul şi depozitarea produselor respective;

p) să informeze de îndată, prin orice mijloc, inspectoratul despre izbucnirea şi stingerea cu forţe şi mijloace proprii a oricărui incendiu, iar în termen de 3 zile lucrătoare să completeze şi să trimită acestuia raportul de intervenţie;

q) să utilizeze în unitatea sa numai mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor, certificate conform legii;

r) să îndeplinească orice alte atribuţii prevăzute de lege privind apărarea împotriva incendiilor.

Utilizator este orice persoana care foloseşte un bun aflat în proprietatea altei persoane, în baza unei convenţii ori prin punerea acestuia la dispoziţie pentru utilitate publica, în mod gratuit.

Utilizatorul are următoarele obligaţii principale:

a) să cunoască şi să respecte măsurile de apărare împotriva incendiilor, stabilite de administrator, conducătorul instituţiei, proprietar, producător sau importator, după caz;

b) să întreţină şi să folosească, în scopul pentru care au fost realizate, dotările pentru apărarea împotriva incendiilor, puse la dispoziţie de administrator, conducătorul instituţiei, proprietar, producător sau importator;

c) să respecte normele de apărare împotriva incendiilor, specifice activităţilor pe care le organizează sau le desfăşoară;

d) să nu efectueze modificări neautorizate şi fără acordul scris al proprietarului, al proiectantului iniţial al construcţiei, instalaţiei, echipamentului, dispozitivului sau mijlocului de transport utilizat ori al unui expert tehnic atestat potrivit legislaţiei în vigoare;

e) să aducă la cunoştinţa administratorului, conducătorului instituţiei sau proprietarului, după caz, orice defecţiune tehnică ori altă situaţie care constituie pericol de incendiu.

Fiecare salariat indiferent de natura angajării, are în procesul muncii următoarele obligaţii principale:

a) să respecte regulile şi măsurile de apărare împotriva incendiilor, aduse la cunoştinţă, sub orice formă, de administrator sau de conducătorul instituţiei, după caz;

b) să utilizeze substanţele periculoase, instalaţiile, utilajele, maşinile, aparatura şi echipamentele, potrivit instrucţiunilor tehnice, precum şi celor date de administrator sau de conducătorul instituţiei, după caz;

c) să nu efectueze manevre nepermise sau modificări neautorizate ale sistemelor şi instalaţiilor de apărare împotriva incendiilor;

d) să comunice, imediat după constatare, conducătorului locului de muncă orice încălcare a normelor de apărare împotriva incendiilor sau a oricărei situaţii stabilite de acesta ca fiind un pericol de incendiu, precum şi orice defecţiune sesizată la sistemele şi instalaţiile de apărare împotriva incendiilor;

e) să coopereze cu salariaţii desemnaţi de administrator, după caz, respectiv cu cadrul tehnic specializat, care are atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor, în vederea realizării măsurilor de apărare împotriva incendiilor;

f) să acţioneze, în conformitate cu procedurile stabilite la locul de muncă, în cazul apariţiei oricărui pericol iminent de incendiu;

g) să furnizeze persoanelor abilitate toate datele şi informaţiile de care are cunoştinţă, referitoare la producerea incendiilor.
Sancţiuni

Incălcarea normelor cu privire la prevenirea şi stingerea incendiilor constituie contravenţii daca nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sa constituie infracţiuni, şi se sancţionează cu amenda contracventionala intre 500 ron – 10 000 ron in functie de fapta comisa si gravitatea acesteia

Contravenţiile la normele de prevenire şi stingere a incendiilor, sunt prevazute in Cap 5 din Legea 307/2006

Sancţiunile contravenţionale se aplica persoanelor fizice sau juridice, după caz.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către personalul inspecţiilor de prevenire a incendiilor, precum şi de cel al altor organe abilitate de lege( ex. Primarii localitatilor ) .

CAPITOLUL 5. INTRODUCERE ÎN DREPTUL MARITIM
5.1. Izvoarele dreptului maritim

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC în măsura în care, în raporturile dintre state, o practică deşi repetată, şi constantă, nu este acceptată de state ca reprezentând o normă juridică, această practică rămâne o simplă uzanţă, moralei ori curtoaziei internaţionale, aşa cum este de exemplu protocolul diplomatic.

Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional. Materii întregi ale acestuia s-au format pe cale cutumiară (dreptul diplomatic, dreptul mării, legile şi obiceiurile războiului). Pe măsura codificării dreptului internaţional şi a creşterii numărului tratatelor internaţionale, cutuma pierde din importanţa pe care a avut-o în trecut, în formarea şi evoluţia istorică a acestui drept.

In doctrină s-au exprimat şi opinii controversate în legătură cu factorul timp, ce reprezintă un element constitutiv al cutumei. Crearea unei cutume necesită, mai ales în trecut, o practică îndelungată, constând din acte repetate şi cu caracter de uniformitate, care să ducă la consolidarea cutumei. în prezent însă, când ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a accelerat şi nevoile reglementării juridice devin adesea urgente, timpul şi-a diminuat însemnătatea în procesul formării unei cutume.

Intr-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în dreptul aerian şi în dreptul spaţial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor spaţiale prin spaţiul aerian al altor state, admiterea sateliţilor de recunoaştere; în dreptul mării cât priveşte platoul continental, zona economică exclusivă, libertatea cercetării ştiinţifice, care în dreptul mării, ulterior, au fost codificate prin Convenţia din 1982.

Ţinând seama de faptul că şi cutuma reprezintă o formă de exprimare a acordului de voinţă al statelor, rezultă că în general statele care nu au consimţit la crearea unei reguli cutumiare, nu pot fi obligate la respectarea unei astfel de norme.

în ceea ce priveşte câmpul de aplicare al cutumei, se face distincţia între cutuma generală şi regională sau locală.

Generalitatea regulilor se poate înţelege în două feluri diferite: ori în ceea ce priveşte obiectul - de exemplu determinarea competenţelor statelor - sau în ceea ce priveşte câmpul de aplicare.

Condiţiile de aplicare a cutumelor generale pot fi formulate sub două aspecte principale.

In primul rând se consideră că nu este necesar pentru ca un stat să fie legat de cutumă să fi participat prin comportarea sa la formarea acesteia. în acest sens, se intenţionează că treburile cutumiare ale dreptului mării au fost constituite în sec. XVII şi XVIII în principal de către statele europene dar considerate ca opozabile tuturor statelor.

In al doilea rând s-a susţinut că nu trebuie ca statul să fi acceptat expres (teoria acordului tacit).

Referitor la cutumele regionale sau locale care leagă un grup de state sau chiar numai două state, participarea statelor la formarea acestor tipuri de cutumă este mai strictă decât în cazul cutumelor generale.»

In esenţă diferenţa esenţială între cutumele generale şi cutumele regionale sau locale, în ceea ce priveşte câmpul lor de aplicare, ar părea să rezide în faptul că, cutumele speciale nu pot fi aplicate decât statelor care au participat efectiv la formarea lor. Această participare permite să se determine sfera statelor respective şi deci gradul de specialitate a cutumei în cauză.

Un fenomen nou în legătură cu formarea cutumei rezidă în participarea organizaţiilor internaţionale la acest proces de formare a cutumei.

Această participare se manifestă prin acte care deşi emană de la organele organizaţiilor reprezintă în ultimă analiză poziţia adoptată de către satele membre. Aşadar, este vorba de o nouă cale de manifestare a consimţământului statelor în procesul cutumiar.

S-ar putea afirma că, o rezoluţie ar conţine o opinie juridică colectivă şi instantanee, în loc de a fi expresia unor acte unilaterale răspândite în spaţiu şi în timp. în plus, opinia juridică precede practica în loc de a o urma ca în cazul cutumei tradiţionale. însă, ca să exprime o opinie juridică, rezoluţiile organizaţiilor internaţionale trebuie să fie adoptate cu o foarte mare majoritate de voturi, fără opoziţie semnificativă.

Rezoluţiile trebuie să conţină o formulare abstractă şi generală sau să fie întărite de o serie de alte rezoluţii convergente care să formuleze aceeaşi regulă.

Pe lângă acestea este indispensabilă existenţa unei practici care să confirme şi să întărească aceste rezoluţii, ceea ce permite atestarea existenţei regulii cutumiare.

Ca exemplu de rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. care au impulsionat formarea unor reguli cutumiare de drept internaţional pot fi citate:

- Declaraţia universală a drepturilor omului [Rezoluţia 217 (III), 1948];

- Declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale [Rezoluţia 15144 (XV), 19601;]

- Declaraţia privind suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale [Rezoluţia 1803 (XVII), 1962];

- Declaraţia relativă la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială [Rezoluţia 1904 (VIII), 1963];

- Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor [Rezoluţia 3281 (XXIX), 1974].

O altă problemă o constituie cutuma şi codificarea dreptului internaţional.

Fiind caracterizată prin incertitudine, cutuma nu permite să se ajungă la o fixare clară a regulilor sale din punct de vedere al întinderii acesteia, precum şi în ceea ce priveşte conţinutul şi durata sa, precum şi al momentului apariţiei şi dispariţiei sale.

Ca urmare, în cadrul O.N.U. s-a procedai şi continuă să se procedeze la o operă susţinută de codificarea dreptului internaţional prin convenţii internaţionale având ca obiect domenii importante ale acestuia.

Se pot reţine astfel 4 convenţii asupra dreptului mării adoptate în 1958, la Geneva, privind marea teritorială şi zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuitul şi conservarea resurselor vii ale mării libere, înlocuite cu Convenţia asupra dreptului mării, care cuprinde totalitatea aspectelor acestui drept, adoptată în 1982, Convenţia asupra relaţiilor diplomatice (1961) şi Convenţia asupra relaţiilor consulare (1963), Convenţia asupra reprezentării statelor la organizaţiile internaţionale (1975) şi Convenţia asupra succesiunii statelor la tratate (1978).

In privinţa codificării dreptului internaţional, se pot menţiona existenţa unor trăsături caracteristice care o diferenţiază de codificarea internă, şi anume:

- codificarea în dreptul internaţional nu pune pe un plan inferior cutuma, care subzistă ca factor formativ al dreptului internaţional, fiind situată pe plan egal cu tratatele şi deci nu transformă structura acestui drept;

- codificarea trebuie însoţită, potrivit art. 13 din Carta O.N.U., de o dezvoltare progresivă a dreptului internaţional. Participarea statelor noi la codificarea dreptului internaţional accentuează procesul de înnoire a dreptului internaţional, de stabilire a unor reguli noi;

- codificarea dreptului internaţional nu înlătură cutuma. Aceasta se substituie numai parţial cutumei existente sau mai exact i se suprapune dar ea nu este totală.

In afara tratatului şi cutumei ca izvoare principale ale dreptului internaţional, există şi izvoare secundare sau mijloace auxiliare pentru determinarea, precizarea şi interpretarea regulilor de drept. Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CU) se referă la "hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept internaţional public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept".

Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale (ale CU), ale Curţii de la Luxemburg şi ale tribunalelor internaţionale arbitrale, nu au propriu-zis un rol creator în procesul normativ, însă ele pot servi ca mijloc de constatare şi de interpretare a unor norme de drept internaţional invocate de părţile în litigiu. în acelaşi sens pot fi menţionate şi sentinţele tribunalelor internaţionale de la Nurnberg (1946) şi Tokio (1948) privind sancţionarea crimelor de război, a crimelor contra păcii şi umanităţii.

Doctrina de drept internaţional este constituită atât din lucrările specialiştilor de drept internaţional, cât şi ale organizaţiilor ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul Internaţional de Drept Spaţial, lucrări care au ca obiect şi elaborarea unor proiecte de codificare a diferitelor probleme de drept internaţional. în această categorie pot fi incluse şi lucrările Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U. Doctrina, nu are însă funcţie creatoare de drept, ci are rolul de a constata, sistematiza sau interpreta Dreptul internaţional.
5.2. MIJLOACE DE TRANSPORT PE APĂ