Epidemiologia


măsurile de restricţie în colectivităţi



Yüklə 3,29 Mb.
səhifə11/36
tarix30.07.2018
ölçüsü3,29 Mb.
#62925
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   36

măsurile de restricţie în colectivităţi;

  • imunoprofilaxia.

    1. Vaccinarea planificată contra parotiditei epidemice conform ca­len­da­ru­lui de vaccinări se efectuează:

    1. la vârsta de 12 luni;

    2. la vârsta de 3 luni;

    3. la vârsta de 22–24 luni.




    1. Acoperirea vaccinală cu vaccin antiparotiditic la vârsta de 2 ani tre­bu­ie să fie minimum de:

    1. 95%;

    2. 98%;

    3. până la 95%.




    1. Perioada de incubaţie la parotidită epidemică e de:

    1. 7–12 zile;

    2. 12–26 zile;

    3. 4–16 zile.




    1. În profilaxia specifică a parotiditei epidemice se utilizează:

    1. vaccinul viu;

    2. vaccinul inactivat;

    3. vaccinul chimic.




    1. Sursă de agenţi patogeni la parotidita epidemică este:

    1. omul bolnav;

    2. purtătorul;

    3. convalescentul.




    1. Bolnavul cu parotidită epidemică se izolează la domiciliu timp de:

    1. 4 zile;

    2. 6 zile;

    3. 9 zile.




    1. Vaccinarea contra parotiditei epidemice se efectuează la vârsta de:

    1. 3 luni;

    2. 9 luni;

    3. 12 luni.




    1. Răspândirea pandemică este caracteristică pentru:

    1. gripă;

    2. rujeolă;

    3. varicelă.

    1. Bolnavul cu oreion este periculos ca sursă de infecţie în:

    1. perioada de incubaţie;

    2. ultimile 1–2 zile ale perioadei de incubaţie şi perioada de ma­ni­fes­tă­ri clinice;

    3. perioada de convalescenţă.




    1. Spitalizarea bolnavilor cu oreion este:

    1. obligatorie în toate cazurile;

    2. conform indicaţiilor clinice;

    3. conform indicaţiilor clinice şi epidemiologice.




    1. Vaccinarea contra gripei are o eficacitate:

    1. sporită;

    2. redusă;

    3. dependentă de structura antigenică a tulpinelor vaccinale.




    1. În profilaxia gripei poate fi utilizat:

    1. vaccin;

    2. anatoxină;

    3. bacteriofag.




    1. Perioada de incubaţie la gripă este de:

    1. 1–3 zile;

    2. 3–5 zile;

    3. 6–7 zile.




    1. Răspândirea pandemică e mai caracteristică pentru:

    1. dizenterie;

    2. HVA;

    3. gripă.




    1. Sursa de agenţi patogeni la gripă poate fi:

    1. omul bolnav;

    2. purtătorul de virus;

    3. animalele domestice şi păsările sălbatice.




    1. Selectaţi mijloacele de profilaxie a gripei în perioada preepidemică:

    1. imunoprofilaxia cu vaccin antigripal;

    2. interferon leucocitar uman;

    3. remantadină.

    1. Bolnavii cu gripă sunt supuşi spitalizării:

    1. în mod obligatoriu;

    2. conform indicaţiilor clinico-epidemiologice;

    3. în funcţie de statutul social al pacientului.




    1. În care perioadă a bolii bolnavul cu varicelă este periculos ca sursă de infecţie pentru cei din jur ?

    1. de la ultima zi a perioadei de incubaţie, perioada de erupţie şi până la a 5-a zi după apariţia ultemelor erupţii;

    2. perioada de incubaţie;

    3. până la perioada de cădere a crustelor.




    1. Mai frecvent se îmbolnăvesc de varicelă:

    1. copiii de vârsta până la 6 luni;

    2. copiii de la 6 luni până la 7 ani;

    3. adulţii.




    1. Perioada de incubaţie în varicelă este de:

    1. 4–12 zile;

    2. 6–12 zile;

    3. 11–17 zile.




    1. Sunt contagioşi bolnavii cu:

    1. leptospiroză;

    2. ascaridoză;

    3. varicelă.




    1. Dezinfecţia terminală în focarul cu varicelă:

    1. nu se efectuează;

    2. se efectuează obligator;

    3. se efectuează în cazul spitalizării bolnavului conform indicaţiilor epidemiologice.




    1. Spitalizarea bolnavilor cu varicelă se efectuează:

    1. conform indicaţiilor clinice;

    2. conform indicaţiilor epidemiologice;

    3. conform indicaţiilor clinico-epidemiologice.




    1. În profilaxia specifică a varicelei poate fi utilizat:

    1. vaccin viu atenuat;

    2. imunoglobulină specifică;

    3. vaccin corpuscular inactivat.




    1. Perioada de incubaţie la infecţia adenovirală este:

    1. 1–6 zile;

    2. 4–14 zile;

    3. 5–28 zile.




    1. Sursă de infecţie adenovirală poate fi:

    1. omul bolnav, purtătorul;

    2. animalele domestice;

    3. animalele xenantrope.




    1. Diagnosticul de laborator al mononucleozei infecţioase se bazează pe investigaţii:

    1. bacteriologice;

    2. virusologice;

    3. serologice.




    1. Agentul patogen al mononucleozei este:

    1. bacterie;

    2. virus;

    3. rikettsie.




    1. Surse principale de agenţi patogeni în mononucleoză servesc:

    1. persoanele bolnave în primele zile de boală;

    2. bolnavii în perioada manifestă de boală;

    3. bolnavii în toată perioada de boală şi convalescenţă.




    1. Perioada de incubaţie a mononucleozei e de:

    1. 5–10 zile;

    2. 10–15 zile;

    3. 15–45 zile.




    1. Calea de transmitere a meningococilor este:

    1. aerogenă (aerosol primar);

    2. prin aerosol secundar (praf contaminat);

    3. contact habitual.




    1. Bolnavul cu formă generalizată de infecţie meningococică prezintă pericol major în calitate de sursă de infecţie:

    1. în perioada prodromală;

    2. în perioada de reconvalescenţă;

    3. de la debutul bolii până în perioada de reconvalescenţă.




    1. În perioadele epidemice la meningita meningococică predomină agen­tul patogen de tip:

    1. A;

    2. B;

    3. C.




    1. Neiseria meningitidis în mediul ambiant posedă o rezistenţă:

    1. joasă;

    2. medie;

    3. înaltă.




    1. Contactele cu bolnavul de meningită meningococică se află sub su­pra­ve­gherea medicală timp de:

    1. 7 zile;

    2. 10 zile;

    3. 14 zile.




    1. Sursă principală de agenţi patogeni la infecţia meningococică sunt:

    1. purtătorii sănătoşi;

    2. bolnavii cu meningită;

    3. purtătorii convalescenţi.




    1. Perioada de incubaţie la infecţia meningococică este de:

    1. 1–2 zile;

    2. 2–10 zile;

    3. 14 zile.




    1. Vaccinarea contra infecţiei meningococice se realizează:

    1. planificat;

    2. înaintea răspândirii sezoniere a meningitei;

    3. conform indicaţiilor epidemiologice.




    1. Infecţia meningococică este o:

    1. antroponoză de etiologie virală;

    2. antroponoză de etiologie bacteriană;

    3. zooantroponoză de etiologie bacteriană.




    1. Grupul de populaţie cu risc înalt de infectare pentru infecţia me­nin­go­co­cică este:

    1. copii neorganizaţi de vârstă preşcolară;

    2. copii de vârstă preşcolară, din instituţile de tip închis (case de copii, internate etc.);

    3. adulţii.




    1. Varietăţile serogrupurilor de meningococi care cel mai frecvent pro­voa­că erupţii epidemice sunt:

    1. A, X, W 35;

    2. B, C, Y;

    3. A, B, C.




    1. Izolarea bolnavilor de scarlatină din momentul îmbolnăvirii se efec­tu­ea­ză pe o perioadă de:

    1. 3–6 zile;

    2. 7–12 zile;

    3. 24 zile.




    1. Supravegherea medicală a persoanelor care au fost în contact cu bol­na­vul de scarlatină se efectuează timp de:

    1. 3 zile;

    2. 7 zile;

    3. 12 zile.




    1. Agentul patogen al scarlatinei este:

    1. Staphylococcus aureus;

    2. Streptococcus pyogenes;

    3. Staphylococcus epidermidis.




    1. În focarele de scarlatină dezinfecţia chimică:

    1. se efectuează obligatoriu;

    2. nu se efectuează;

    3. se efectuează după indicaţii epidemiologice.




    1. Perioada maximă de incubaţie la scarlatină este de:

    1. 3 zile;

    2. 7 zile;

    3. 12 zile.




    1. Tuberculoza la om poate fi provocată de:

    1. M.tuberculosis;

    2. M.bovis;

    3. ambele enumerate mai sus.




    1. În care perioadă a bolii pacientul cu scarlatină prezintă cel mai înalt pe­ricol epidemiologic ca sursă de infecţie:

    1. perioada de incubaţie;

    2. perioada manifestărilor clinice;

    3. perioada de reconvalescenţă.




    1. Copiii care au suportat scarlatina şi frecventează instituţiile preş­co­la­re sau sunt elevi ale primelor 2 clase pot fi admişi în aceste instituţii:

    1. imediat după însănătoşire;

    2. la prezentarea rezultatelor negative ale examenului bacteriologic la strep­tococi;

    3. peste 12 zile după însănătoşire clinică.




    1. Bolnavul cu scarlatină se externează din staţionar:

    1. după 2 săptămâni de la debutul infecţiei;

    2. după însănătoşire clinică, dar nu mai devreme decât peste 10 zile de la începutul tratamentului;

    3. după însănătoşire clinică şi rezultat negativ de examen bacte­rio­lo­gic.




    1. Dezinfecţia în focarul cu scarlatină se realizează cu participarea:

    1. membrilor de familie a bolnavului;

    2. colaboratorii serviciului de dezinfecţie;

    3. colaboratorii CSP.




    1. Care sunt termenele de supraveghere medicală a persoanelor contacte din­tr-un focar cu scarlatină, în cazul când bolnavul a fost spitalizat?

    1. 17 zile;

    2. 7 zile;

    3. 12 zile.




    1. Care sunt termenele de supraveghere medicală a persoanelor contacte din­tr-un focar cu scarlatină, în cazul când bolnavul este tratat în con­di­ţii de ambulatoriu?

    1. 7 zile;

    2. 12 zile;

    3. 17 zile.




    1. Factor de transmitere în tuberculoză este:

    1. apa;

    2. peştii;

    3. carnea.




    1. Vaccinul BCG se introduce în organism:

    1. subcutan;

    2. intramuscular;

    3. intracutan.




    1. Surse de agenţi patogeni în tuberculoză pot fi:

    1. omul;

    2. animalele;

    3. omul şi animalele.




    1. Proba pozitivă Mantoux poate fi la:

    1. persoanele vaccinate;

    2. persoanele bolnave de tuberculoză;

    3. ambele.




    1. Pentru revaccinarea a 100 copii contra tuberculozei sunt necesare mi­nim:

    1. 50 doze de vaccin;

    2. 100 doze de vaccin;

    3. 200 doze de vaccin.




    1. Vaccinarea contra tuberculozei se efectuează cu:

    1. anatoxină;

    2. vaccin corpuscular inactivat;

    3. vaccin viu atenuat.




    1. În profilaxia tuberculozei printre adulţi rolul principal îl are:

    1. vaccinoprevenţia;

    2. dezinfecţia;

    3. condiţiile socio-igienice şi economice.




    1. Contra tuberculozei:

    1. nu se efectuează revaccinări;

    2. se efectuează o revaccinare;

    3. se efectuează 2 revaccinări.




    1. În focarele de tuberculoză dezinfecţia trebuie efectuată cu soluţii de clo­ramină de:

    1. 3%;

    2. 5%;

    3. 20%.




    1. Chimioprofilaxia standard în tuberculoză constă în administrarea zil­ni­că a izoniazidei în doză de:

    1. 3 mg/kgc/zi timp de 2 luni;

    2. 5 mg/kgc/zi timp de 6 luni;

    3. 10 mg/kgc/zi timp de 12 luni.




    1. Un pericol epidemiologic mai mare în calitate de sursă de infecţii îl pre­zintă bolnavul de tuberculoză din focare:

    1. cu eliminări abundente şi continui ale micobacteriilor;

    2. cu eliminarea micobacteriilor condiţionată formală;

    3. cu eliminări de micobacterii neabundente şi periodice.




    1. Măsura antiepidemică de bază în tuberculoză este:

    1. dezinfecţia în focar;

    2. imunoprevenţia;

    3. izolarea bolnavului.




    1. Cea mai contagioasă formă clinică de tuberculoză este:

    1. tuberculoza laringiană;

    2. tuberculoza pulmonară;

    3. orice formă de tuberculoză extrapulmonară.




    1. Cel mai frecvent este depistată tuberculoză cauzată de:

    1. Mycobacterium bovis;

    2. Mycobacterium tuberculosis;

    3. Mycobacterium africanum

    1. Pacientul bolnav concomitent de SIDA şi tuberculoză:

    1. nu este contagios;

    2. poate fi contagios chiar înainte de formarea unei caverne şi aspectul radiologic aparent normal;

    3. nu este descrisă coinfecţia/suprainfecţia SIDA/TB.




    1. Prevalenţa infecţiei tuberculoase constituie:

    1. proporţia persoanelor reactive (teste tuberculinice pozitive) la suta de persoane de o anumită vârstă;

    2. numărul persoanelor pozitive la examenul bacteriologic;

    3. numărul persoanelor cu TB aflate la tratament de staţionar pe par­cur­sul unui an calendaristic.




    1. Perioada de incubaţie în tuberculoză ar putea fi definită ca:

    1. intervalul de timp între momentul contaminării şi apariţia feno­me­nu­lui de hipersensibilitate de tip celular;

    2. intervalul de timp între momentul contaminării şi adresarea pa­ci­en­tu­lui după ajutor medical;

    3. intervalul de timp între momentul contaminării şi detectarea agen­tu­lui patogen.




    1. Pentru tuberculoză examenul microscopic al sputei este considerat po­zitiv (M+) în cazul când:

    1. densitatea a MTB în spută este de minim 50–100/ml;

    2. densitatea a MTB în spută este de minim 500–1000/ml;

    3. densitatea a MTB în spută este de minim 5000–10000/ml.




    1. Hipersensibilitatea tuberculinică la pacienţii infectaţi cu Tbc apare la un interval de:

    1. 2–3 zile după infectare;

    2. 1–2 săptămâni după infectare;

    3. 4–6 săptămâni după infectare.




    1. Confirmarea diagnosticului de tuberculoză se face prin:

    1. rezultatele testării cutanate cu tuberculină;

    2. izolarea MTB în culturi din probe clinice specifice localizării tu­ber­cu­lozei;

    3. examinarea subectivă a pacientului.



    1. Testarea cutanată cu tuberculină:

    1. permite cu o precizie relativă de a stabili diagnosticul de infecţie tu­berculoasă latentă;

    2. permite de a stabili diagnostucul de tuberculoză ca boală;

    3. nu are importanţă clinico-epidemiologică.




    1. Recoltarea probelor de laborator se face în condiţii strict sterile în ca­zul:

    1. tuberculozei pulmonare;

    2. tuberculozei extrapulmonare;

    3. în toate cazurile de tuberculoză, indiferent de forma clinică.




    1. Cea mai eficientă metodă de prevenire a infecţiei tuberculoase (şi im­pli­cit a bolii tuberculoase) este:

    1. depistarea şi tratarea cazurilor de tuberculoză pulmonară activă;

    2. vaccinarea selectivă a nou-născuţilor;

    3. testarea tuberculinică a nou-născuţilor.


    2.3.2. Complement compus


    1. Infecţii provocate de herpesvirusuri sunt:

    1. varicela;

    2. mononucleoza;

    3. citomegalia;

    4. boala herpetică;

    5. rubeola.




    1. Majorările periodice ale morbidităţii prin infecţii aerogene sunt în­flu­en­ţate de:

    1. nivelul păturii imune în populaţie;

    2. procesele de migraţie a populaţiei;

    3. natalitate;

    4. condiţiile habituale;

    5. structura de sex a populaţiei.




    1. Indicaţi semnele epidemiologice caracteristice pentru infecţiile ae­ro­ge­ne:

    1. tipul sporadic de morbiditate;

    2. tipul epidemic de morbiditate;

    3. morbiditate identică pe parcursul anilor;

    4. ciclititatea multianuală a morbidităţii;

    5. ciclitatea sezonieră în perioada rece a anului.




    1. Corecte pentru difterie sunt afirmaţiile:

    1. nu toţi purtătorii sănătoşi necesită spitalizare;

    2. serul se administrează doar în scop de tratament;

    3. în profilaxia de urgenţă este folosit vaccinul;

    4. infecţie caracteristică numai coopiilor;

    5. perioada de contagiozitate poate dura până la câteva luni.




    1. Bolnavul cu difterie prezintă pericol:

    1. din ultima zi a perioadei de incubaţie;

    2. din momentul apariţiei primelor semne clinice;

    3. toată perioada de manifestări clinice;

    4. perioada de convalescenţă;

    5. începând cu săptămâna a doua de manifestări clinice.




    1. Corecte pentru difterie sunt afirmaţiile:

    1. vaccinarea conduce la formarea imunităţii pasive antitoxice;

    2. revaccinările se efectuează până la vârsta de 40 ani;

    3. titrul protectiv e de 0,03 UI/ml;

    4. sursa principală de infecţie sunt purtătorii imuni;

    5. dezinfecţia terminală în focar este strict necesară.




    1. Corecte pentru difterie sunt afirmaţiile:

    1. este o antroponoză;

    2. titrul protectiv e de 0,003 UI/ml;

    3. sursa principală de infecţie este purtătorul imun;

    4. perioada medie de incubaţie e doar de câteva ore;

    5. profilaxia specifică se efectuează cu anatoxină.




    1. Transmiterea difteriei poate avea loc:

    1. aerogen prin picături;

    2. aerogen prin particule de praf;

    3. prin obiectele de uz casnic;

    4. prin produse alimentare;

    5. prin vectori transmiţători.




    1. Corecte pentru difterie sunt afirmaţiile:

    1. purtătorul este sursa principală de infecţie;

    2. imunitatea postvaccinală este protectivă pentru mai mulţi ani;

    3. în profilaxia de urgenţă este folosit serul antidifteric;

    4. receptivitatea nu este dependentă de vârstă;

    5. morbiditatea este determinată de calitatea vaccinoprevenţiei.




    1. Investigaţii bacteriologice la difterie după indicaţii epidemiologice sunt efectuate:

    1. asupra populaţiei ce locuieşte pe un teritoriu cu o morbiditate înaltă;

    2. asupra persoanelor contacte în focar;

    3. asupra persoanelor ce au contactat cu purtătorul de tulpini toxigene;

    4. asupra persoanelor ce au contactat cu un purtător de tulpini nelizo­ge­ne;

    5. asupra persoanelor cu angină.




    1. Investigaţii bacteriologice în scopul depistării agenţilor patogeni ai dif­­teriei sunt indicate:

    1. tuturor bolnavilor cu patologii ORL;

    2. bolnavilor cu angină;

    3. bolnavilor cu abces paratonzilar;

    4. bolnavilor cu laringotraheită;

    5. tuturor pacienţilor la externarea din secţia ORL.




    1. Surse de infecţie în difterie pot servi:

    1. omul bolnav în perioada de incubaţie;

    2. purtătorul de corinbacterii toxigene (imun);

    3. purtătorul de corinbacterii atoxigene;

    4. purtătorul reconvalescent;

    5. omul bolnav în perioada de manifestări clinice.




    1. Procesului epidemic prin difterie în teritoriul cu imunitatea colectivă antitoxică redusă este caracteristic:

    1. morbiditatea epidemică;

    2. îmbolnăviri se înregistrează preponderent la copii;

    3. morbiditatea sporadică;

    4. predominarea formelor grave de boală;

    5. menţinerea portajului de corinebacterii difterice.




    1. Sursă de infecţie în difterie poate fi:

    1. bolnavul;

    2. purtătorul sănătos;

    3. convalescentul;

    4. animalul;

    5. aerosolii-lichizi.




    1. Indicaţi căile de transmitere a difteriei:

    1. contact-habitual;

    2. transmisivă;

    3. hidrică;

    4. aerosoli-lichizi;

    5. alimentară.




    1. Particularităţile procesului epidemic prin difterie în perioada pre­vac­ci­nală au fost:

    1. predominarea morbidităţii printre copiii în vârstă de până la 10 ani;

    2. morbiditate înaltă la maturi;

    3. sezonalitate toamnă-iarnă;

    4. predominarea morbidităţii printre copiii în primul an de viaţă;

    5. cicluri mari cu periodicitate de 10–15 ani.




    1. Pe teritoriul oraşului C. pe parcursul ultimelor 4 ani n-au fost în­re­gis­tra­te cazuri de difterie, în legătură cu ce urmează:

    1. continuarea vaccinării grupelor de risc;

    2. continuarea vaccinării planice în masă a populaţiei;

    3. întreruperea vaccinării planice;

    4. continuarea vaccinării planice cu consimţământul Ministerului Să­nă­tăţii;

    5. continuarea vaccinării populaţiei fără a efectua careva modificări în calendarul de vaccinare.




    1. Investigaţiile bacteriologice la difterie sunt efectuate în scop:

    1. profilactic;

    2. de diagnostic;

    3. conform indicaţiilor epidemiologice;

    4. planificat copiilor în vârsta între 1 şi 14 ani;

    5. nu se efectuează.




    1. Pentru investigaţii bacteriologice la bolnavii cu difterie se recoltează:

    1. frotiu din cavitatea nazală;

    2. frotiu din faringe;

    3. spută;

    4. urină;

    5. mase fecale.




    1. Transmiterea Corynebacterium diphtheriae este posibilă:

    1. prin mecanism respirator;

    2. pe cale hidrică;

    3. prin contact habitual (jucării, lenjerie etc.);

    4. pe cale alimentară (produse lactate, creme etc.);

    5. prin insecte hematofage.




    1. Aspecte epidemiologice ale difteriei sunt:

    1. agentul cauzal este streptococul hemolitic;

    2. surse de infecţie sunt:bolnavii şi purtătorii;

    3. mecanismul de transmitere este fecal-oral;

    4. sezonalitate de iarnă;

    5. este o maladie din grupul infecţiilor dirijate.




    1. Corecte pentru infecţia meningococică sunt afirmaţiile:

    1. agentul patogen nu este rezistent în mediul ambiant;

    2. sursă de infecţie este bolnavul cu nazofaringită;

    3. vaccinările se efectuează în mod planificat;

    4. supravegherea asupra persoanelor contacte se efectuează timp de 21 zile;

    5. metoda principală de diagnosticare este cea bacteriologică.




    1. Meningitele purulente pot fi provocate de:

    1. Haemophylus influenzae;

    2. Neiseria meningitidis;

    3. ECHO;

    4. Coxackie B;

    5. Pneumococus pneumoniae.




    1. Indicatori ai ameliorării situaţiei epidemogene în infecţia me­nin­go­co­ci­că sunt:

    1. micşorarea morbidităţii printre persoanele adulte şi adolescenţi;

    2. creşterea ponderii în structura de vârstă a morbidităţii copiilor sub 2 ani;

    3. majorarea indicelui focalităţii printre copiii sub 2 ani;

    4. majorarea ponderii tulpinilor de meningococi rar întâlniţi (se­ro­gru­pa­ X, Y, Z, W-135 etc.);

    5. creşterea ponderii meningococilor de serogrup A, B şi C.

    1. Riscul de contaminare prin infecţia meningococică este determinat prioritar de:

    1. temperatura mediului ambiant;

    2. distanţa de la sursa de agenţi patogeni;

    3. durata contactului cu sursa de agenţi patogeni;

    4. vaccinarea efectuată în prealabil;

    5. timpul adresării după asistenţă medicală din momentul îm­bol­nă­vi­rii.




    1. Pentru infecţia meningococică sunt corecte afirmaţiile:

    1. sursa principală de infecţie sunt purtătorii;

    2. mecanismul de transmitere a infecţiei este de contact;

    3. perioada de incubaţie e 2–10 zile;

    4. principala metodă de diagnostic a purtătorilor şi persoanelor bol­na­ve este cea bacteriologică;

    5. principala măsură profilactică în RM e imunoprofilaxia planificată.




    1. În caz de infecţie meningicocică obligatoriu sunt supuşi spitalizarii:

    1. bolnavii cu meningite;

    2. bolnavii cu nazofaringite;

    3. bolnavii cu meningococcemie;

    4. purtătorii de meningococi;

    5. bolnavii cu meningoencefalite.




    1. Care dintre specialiştii menţionaţi, fiind purtătorii de meningococi, vor fi înlă­turaţi de la serviciu:

    1. educator în instituţie preşcolară;

    2. angajat al secţiei de boli infecţioase;

    3. elev al şcolii profesionale;

    4. angajat al caselor de copii;

    5. asistentă medicală la azilul de bătrâni.




    1. În infecţia meningococică pentru examenul de laborator se re­col­tea­ză:

    1. urină;

    2. LCR;

    3. mucus din faringe;

    4. mucus din nas;

    5. sânge.




    1. Măsurile antiepidemice întreprinse într-un focar cu infecţie me­nin­go­co­cică la persoanele contacte:

    1. examen otorinolaringoscopic;

    2. examen serologic;

    3. termometrie obligatorie;

    4. utilizarea bacteriofagilor;

    5. utilizarea imunoglobulinelor.




    1. Manifestările procesului epidemic prin infecţia meningococică ca­rac­te­ristice pentru ultima perioada de timp:

    1. creşterea periodică a morbidităţii (cu intervale de 10 ani şi mai mult);

    2. sezonalitatea de toamnă-iarnă;

    3. sezonalitatea de iarnă-primăvară;

    4. morbiditatea înaltă printre copii;

    5. rolul predominant în reglarea procesului epidemic aparţine imu­no­pro­filaxiei.




    1. Corecte pentru tusea convulsivă sunt afirmaţiile:

    1. vaccinurile sunt neeficace;

    2. afectează preponderent copiii de vârstă fragedă;

    3. se admite izolarea unor bolnavi la domiciliu;

    4. izolării pe un termen de 20–25 zile sunt supuşi toţi bolnavii;

    5. sursa principală de infecţie o constituie bolnavii.



    1. Pentru tusea convulsivă sunt corecte afirmaţiile:

    1. sursa principală în tusea convulsivă este purtătorul imun;

    2. contaminarea se produce în cazul unui contact nemijlocit cu sursa de infecţie;

    3. perioada de incubaţie este de 1–6 zile;

    4. sezonalitatea de primăvară-vară;

    5. o singură revaccinare.




    1. Într-un focar familial cu tuse convulsivă se va efectua:

    1. vaccinoprofilaxia contacţilor;

    2. dezinfecţie curentă;

    3. examinarea bacteriologică a tuturor membrilor de familie;

    4. dezinfecţie terminală;

    5. supravegherea medicală pe parcursul perioadei maxime de in­cu­ba­ţie.

    1. Procesul epidemic contemporan în tusea convulsivă se caracterizează prin:

    1. morbiditate sporadică;

    2. înregistrare mai frecvent la copii;

    3. sporirea numărului portătorilor;

    4. predominarea formelor uşoare de boală;

    5. înregistrare mai frecvent la adulţi.




    1. Pentru examenul bacteriologic întru confirmarea tusei convulsive se re­coltează:

    1. mucus din nas;

    2. mucus din orofaringe;

    3. mucus din faringe;

    4. picături de mucus în timpul tusei;

    5. sânge din vena cubitală.




    1. Corecte pentru scarlatină sunt afirmaţiile:

    1. este o antroponoză;

    2. vaccinoprevenţia lipseşte;

    3. are o sezonalitate de vară-toamnă;

    4. convalescenţii prezintă pericol epidemiologic;

    5. dezinfecţia chimică este obligatorie.




    1. Spitalizarea bolnavului cu scarlatină se efectuează:

    1. după indicaţii clinice;

    2. după indicaţii epidemiologice;

    3. după indicaţii clinico-epidemiologice;

    4. nu se efectuează;

    5. se efectuează obligatoriu.




    1. Procesul epidemic în scarlatină la etapa actuală se caracterizează prin:

    1. sezonalitate de toamnă-iarnă;

    2. lipsa sezonalităţii;

    3. cazuri de boală prioritar la copii;

    4. ciclitate în dinamica multianuală;

    5. morbiditate tip epidemic.



    1. Polimorfismul formelor clinice şi a manifestărilor infecţilor strep­to­co­ci­ce se datorează:

    1. heterogenităţii populaţiei umane după receptivitate către agenţii pa­to­geni;

    2. neomogenităţii şi flexibilităţii proprietăţilor biologice ale agenţilor pa­togeni;

    3. receptivităţii absolute la infecţii;

    4. ac­tivităţii majore a mecanismului aerogen de transmitere a in­fec­ţiei;

    5. răspândirii neuniforme a anumitor forme clinice de infecţie pe di­ver­se teritorii.




    1. Profilaxia primară a infecţiilor streptococice este asigurată de:

    1. instituţiile sanitar-epidemiologice;

    2. staţionarele urologice;

    3. dispensarele reumatologice;

    4. policlinicele pentru copii şi maturi;

    5. unităţile medico-sanitare.




    1. Scarlatina se transmite pe următoarele căi:

    1. transmisivă;

    2. contact-habitual;

    3. hidrică;

    4. aerosoli-lichizi;

    5. alimentară.




    1. În care perioade ale anului se înregistrează morbiditate sporită prin scarlatină:

    1. vara;

    2. toamna;

    3. iarna;

    4. primăvara;

    5. morbiditatea este uniformă pe tot parcursul anului.




    1. Supravegherea medicală a contacţilor în scarlatină prevede:

    1. examinarea tegumentelor;

    2. examinarea nazofaringelui;

    3. determinarea limitelor ficatului;

    4. determinarea diurezei;

    5. termometria.

    1. Din grupul persoanelor contacte dintr-un focar cu scarlatină su­pra­ve­ghe­rii medicale vor fi supuşi:

    1. fratele bolnavului de 3 ani, care n-a făcut scarlatină;

    2. mama bolnavului, laborantă la fabrica de lapte;

    3. tatăl, medic chirurg;

    4. sora 10 ani, cu scarlatină în anamneză;

    5. bunelul, angajat la staţia de epurare a apei.




    1. Corecte pentru tuberculoză sunt afirmaţiile:

    1. vaccinarea conduce la formarea imunităţii active;

    2. nu toţi bolnavii prezintă pericol epidemiologic;

    3. rezultatele probei Mantoux se apreciază peste 24 ore;

    4. rezultatul negativ al reacţiei Mantoux indică la lipsa necesităţii efec­tuării vaccinării;

    5. în focarele de tuberculoză dezinfecţia e necesar a fi efectuată cu soluţie de cloramină de 5 %.




    1. Contagiozitatea bolnavului de tuberculoză este determinată de:

    1. intensitatea eliminării agentului patogen;

    2. durata eliminării micobacteriilor;

    3. virulenţa micobacteriilor;

    4. vârsta bolnavului;

    5. condiiţiile de trai.




    1. Intensitatea eliminării micobacteriilor poate fi apreciată ca:

    1. abundentă;

    2. continuă;

    3. formală;

    4. neabundentă;

    5. condiţionată.




    1. Surse de infecţie care elimină Mycobacterium tuberculosis pot fi:

    1. bovinele cu tuberculoză;

    2. oamenii bolnavi cu TBc pulmonară cavitară;

    3. pacienţii cu TBc nesupuşi tratamentului şi care elimină bacili aci­do-alcoolo-rezistenţi;

    4. pacienţii cu TBc cronică;

    5. persoanele cu TBc latentă.



    1. Infecţia cu Mycobacterium bovis se poate contracta:

    1. în urma contactului cu animalele bolnave;

    2. prin consumul de lapte sau derivatele neprelucrate termic;

    3. preponderent prin leziuni la nivelul barierelor muco-cutanate;

    4. preponderent de la pacienţii cu forme extrapulmonare;

    5. transmiterea interumană n-a fost documentată.




    1. Tuberculoza la oameni poate fi cauzată de:

    1. Mycobacterium bovis;

    2. Y.pseudotuberculosis;

    3. Mycobacterium tuberculosis;

    4. Mycobacterium africanum;

    5. Mycobacterium leprae.




    1. Diagnosticul preventiv de tuberculoză se bazează pe:

    1. izolarea MTB;

    2. rezultatele testării cutanate cu tuberculină;

    3. date epidemiologice;

    4. semne clinice;

    5. semne paraclinice.




    1. Conform strategiei DOTS, pentru realizarea combaterii tuberculozei se consideră necesar iniţierea a mai multor măsuri, cum ar fi:

    1. creşterea accesibilităţii pacienţilor la serviciile medicale;

    2. tratamentul deplin în staţionar a bolnavilor cu orice formă clinică de tuberculoză;

    3. implicarea medicilor de familie în monitorizarea pacienţilor

    4. elaborarea de ghiduri pentru pacienţi;

    5. îmbunătăţirea organizãrii centrelor de tratament.




    1. Implementarea corectă a strategiei DOTS presupune următoarele re­zul­tate:

    1. depistarea tuturor cazurilor de tuberculoză prin testarea tu­ber­cu­li­ni­că a întregii populaţii;

    2. prevenirea apariţiei unor noi infecţii prin vindecarea pacienţilor con­tagioşi;

    3. prevenirea dezvoltării tuberculozei rezistente la medicamente drept consecinţă a unui tratament corect;

    4. rata de succes a tratamentului va atinge peste 85% chiar şi în cele mai sărace ţări;

    5. vaccinarea planificată cu BCG a populaţiei adulte la interval de cin­ci ani.




    1. Strategia DOTS include următoarele componente-cheie:

    1. angajamentul guvernului de a sprijini activităţile de control al tu­ber­culozei;

    2. detectarea cazurilor prin examenul microscopic al sputei la pa­cie­n­ţii simptomatici;

    3. tratamentul standardizat, direct observat, cu durata între 6 şi 8 luni;

    4. asigurarea pacienţilor cu spaţiu locativ conform normativelor igie­ni­ce;

    5. un sistem standardizat de evidenţă şi raportare a cazurilor, care să permită evaluarea rezultatelor tratamentului pentru fiecare pacient în parte şi pentru întreg programul de control al tuberculozei.




    1. Principiile de bază pentru reducerea transmiterii nosocomiale a in­fec­ţi­ei tuberculoase sunt:

    1. camerele, unde sunt spitalizaţi pacienţii cu tuberculoză trebuie să fie însorite şi să aibă o ventilaţie eficientă;

    2. pacienţii cu tuberculoză pot fi spitalizaţi în acelaşi loc cu pacienţii SIDA;

    3. asigurarea separării cazurilor cu tuberculoză, mai ales confirmată bac­teriologic, de cazurile cu alte afecţiuni respiratorii;

    4. ventilaţia adecvată a laboratoarelor de bacteriologie, unde se efec­tu­ea­ză culturile MTB şi a spaţiilor, unde se recoltează sputa sau se efec­tuează bronhoscopii;

    5. testarea tuberculinică a pacienţilor la internare, indiferent de diag­nos­ticul instalat la internare.




    1. Infecţia adenovirală se transmite prin:

    1. mecanism respirator;

    2. mecanism fecal-oral;

    3. mecanism de contact;

    4. cale parenterală;

    5. cale alimentară.




    1. Pentru infecţia adenovirală sunt corecte afirmaţiile:

    1. sursa de infecţii e omul bolnav sau purtător;

    2. cu masele fecale virusul se elimină din primele zile de boală până la 3 săptămâni;

    3. transmiterea se poate realiza prin mecanismul fecal-oral;

    4. cu scop de profilaxie se foloseşte vaccin viu atenuat;

    5. principala metodă de diagnostic e cea bacteriologică.




    1. Pentru infecţia adenovirală nu sunt corecte afirmaţiile:

    1. este o infecţie intestinală;

    2. factorii de transmitere sunt carnea, laptele;

    3. sezonalitatea e de toamnă-iarnă;

    4. perioada de incubaţie e de 4–14 zile;

    5. metodele de profilaxie sunt similare cu cele pentru gripă.




    1. Corecte pentru varicelă sunt afirmaţiile:

    1. este o antroponoză;

    2. mecanismul de transmitere fecal oral;

    3. complicaţiile pot fi foarte serioase;

    4. în RM morbiditatea nu este reglată prin vaccinoprevenţie;

    5. bolnavul prezintă pericol în perioada de prodromă.




    1. Procesului epidemic la varicelă este caracteristic:

    1. tipul epidemic al morbidităţii;

    2. tipul sporadic al morbidităţii;

    3. sezonalitatea pronunţată a morbidităţii;

    4. morbiditatea preponderentă la copii neorganizaţi în colectivităţi;

    5. morbiditatea preponderentă la copii organizaţi în colectivităţi.




    1. Pentru varicelă sunt corecte afirmaţiile:

    1. virusul nu e rezistent în mediul ambiant;

    2. se transmite aerogen prin picături;

    3. se transmite aerogen prin particule de praf;

    4. se transmite prin contact habitual;

    5. se transmite transplacentar.




    1. Varicela se poate transmite:

    1. prin aerosoli-lichizi;

    2. prin aerosoli-solizi;

    3. transplacentar;

    4. transmisiv;

    5. prin contact habitual.

    1. Sursă de agenţi patogeni în varicelă poate fi bolnavul cu:

    1. varicelă;

    2. herpes Zoster;

    3. infecţie herpetică;

    4. mononucleoză infecţioasă;

    5. citomegalovirus.




    1. Bolnavul cu varicelă prezintă pericol:

    1. în perioada de convalescenţă;

    2. până la dispariţia ultimelor cruste;

    3. din ultima zi de incubaţie;

    4. până la a 5-a zi de la apariţia ultimelor erupţii;

    5. toată perioada de apariţie a erupţiilor pe corp.




    1. Virusul citomegalic se caracterizează prin:

    1. monoorganotropism;

    2. teratogenitate;

    3. influenţă imunodepresivă;

    4. termolabilitate;

    5. variabilitate antigenică.




    1. Infecţia citomegalovirotică se caracterizează prin:

    1. răspândire ubicuitară;

    2. ciclitate;

    3. sezonalitate;

    4. absenţa particularităţilor profesionale în răspândirea seroconversiei;

    5. dependenţa frecvenţei de infectare de vârstă.




    1. Pentru procesul epidemic la rujeolă în condiţiile actuale este ca­rac­te­ris­tic:

    1. reducerea considerabilă a morbidităţii;

    2. absenţa ciclităţii multinuale;

    3. prezenţa ciclităţii multinuale;

    4. absenţa ciclitităţii (sezonalităţii) anuale;

    5. prezenţa focalităţii preponderent cu 1–3 cazuri.




    1. Corecte pentru rujeolă sunt afirmaţiile:

    1. agentul patogen e puţin rezistent în mediul ambiant;

    2. bolnavul prezintă pericol în toată perioada de manifestări clinice;

    3. diagnosticul de laborator se bazează pe investigaţii bacteriologice;

    4. în unele cazuri perioada de incubaţie poate ajunge până la 21 zile;

    5. vaccinarea se efectuează cu vaccin viu atenuat.




    1. Corecte pentru rujeolă sunt afirmaţiile:

    1. e provocată de un rabdovirus;

    2. formele cronice nu sunt caracteristice;

    3. bolnavul prezintă pericol până la apariţia semnelor clinice;

    4. supravegherea asupra persoanelor contacte se efectuează 14 zile;

    5. nu este necesară dezinfecţia chimică.




    1. Corecte pentru rujeolă sunt afirmaţiile:

    1. morbiditatea este dependentă de vaccinoprevenţie;

    2. bolnavul prezintă pericol deja în perioada de prodromă;

    3. purtătorii sunt o sursă secundară de infecţie;

    4. agentul patogen se păstrează mai bine la temperaturi joase;

    5. dezinfecţia chimică este obligatorie.




    1. Spitalizarea bolnavilor cu rujeolă se efectuează:

    1. după indicaţii epidemiologice;

    2. după indicaţii clinice;

    3. obligatoriu toţi;

    4. nu se spitalizează;

    5. după indicaţii clinico-epidemiologice.




    1. Agentul patogen al rujeolei se transmite:

    1. aerogen prin picături;

    2. aerogen particule de praf;

    3. contact habitual;

    4. fecal oral;

    5. transplacentar.




    1. Pentru rujeolă sunt corecte afirmaţiile:

    1. purtătorul este una din sursele principale de infecţie;

    2. bolnavul prezintă pericol ca sursă de infecţie doar 8–9 zile;

    3. vaccinoprevenţia se efectuează cu vaccin corpuscular inactivat;

    4. dezinfecţia în focar se efectuează cu soluţie de cloramină de 1%;

    5. imunoglobulina în profilaxia de urgenţă e indicată doar în unele cazuri.



    1. Pentru rujeolă e corectă afirmaţia:

    1. e o infecţie dirijată;

    2. perioada de contagiozitate începe în perioada de incubaţie a bolii;

    3. sursă de agenţi patogeni sunt purtătorii convalescenţi de rujeolă;

    4. perioada de incubaţie e 8–17–21 zile;

    5. nu se efectuează dezinfecţia terminală în focar.




    1. Pacientul cu rujeolă este contagios:

    1. la debutul perioadei de incubaţie;

    2. în ultimele 2 zile ale perioadei de incubaţie;

    3. în perioada de erupţii;

    4. în perioada de prodrom;

    5. în perioada de convalescenţă.




    1. Selectaţi indicaţiile pentru administrarea imunoglobulinei anti-r­u­jeo­lă:

    1. vaccinare planificată;

    2. revaccinarea persoanelor seronegative;

    3. protecţia copiilor care au contactat cu bolnavul de rujeolă;

    4. tratarea bolnavilor cu rujeolă;

    5. persoanele alergice la neomicină.




    1. În focarul cu rujeolă profilaxia de urgenţă:

    1. nu se efectuează;

    2. se efectuează cu vaccin viu antirujeolic;

    3. se efectuează cu imunoglobulină antirujeolică;

    4. se efectuează cu vaccin viu sau imunoglobulină antirujeolică;

    5. se efectuează cu antibiotice.




    1. Sursă de agenţi patogeni în rubeolă poate fi:

    1. bolnavul cu forme manifeste;

    2. bolnavul cu forme fruste, inaparente;

    3. purtătorul;

    4. convalescentul;

    5. copilul cu sindrom de rubeolă congenitală.




    1. Sursă de agenţi patogeni în parotidita epidemică pot fi:

    1. bolnavul cu formă tipică a bolii;

    2. bolnavul cu formă atipică a bolii;

    3. bolnavul cu forme inaparente ale bolii;

    4. reconvalescentul;

    5. purtătorii.




    1. Bolnavul cu parotidită epidemică este contagios:

    1. în toată perioada de incubaţie;

    2. în ultimele 1–2 zile ale perioadei de incubaţie;

    3. perioada de manifestare clinică a bolii;

    4. perioada de convalescenţă;

    5. perioada de prodromă.




    1. Corecte pentru parotidită epidemică sunt afirmaţiile:

    1. bolnavul se izolează pe un termen de 9 zile de la debutul bolii;

    2. vaccinarea poate fi efectuată şi după indicaţii epidemiologice în fo­ca­rele de parotidită;

    3. agentul patogen e deosebit de rezistent în mediul ambiant;

    4. vaccinarea se efectuează în mod planificat;

    5. persoanele contacte necesită a fi supravegheate 12 zile.




    1. Sursă de agenţi patogeni în oreion este:

    1. bolnavul cu manifestări clinice evidente;

    2. bolnavul cu forme şterse;

    3. bolnavul cu parotidită cronică;

    4. bolnavul cu forme inaparente;

    5. purtătorii.




    1. Contractarea oreionuluil se poate realiza:

    1. prin obiectele habituale contaminate de bolnav;

    2. prin jucării contaminate cu salivă în instituţiile de copii;

    3. transplacentar;

    4. prin săruturi;

    5. alimentar.




    1. Diagnosticul de parotidită epidemică se stabileşte în baza:

    1. anamnezei epidemiologice;

    2. tabloului clinic;

    3. rezultatelor examinărilor de laborator ale urinei şi sângelui;

    4. rezultatelor examenului virusologic;

    5. rezultatului examenului bacteriologic.



    1. Imunoprofilaxia parotiditei epidemice asigură:

    1. reducerea morbidităţii în populaţia de copii;

    2. reducerea condiţiilor de formare a complicaţiilor;

    3. reducerea cauzelor indicaţiilor pentru spitalizare;

    4. lichidarea maladiei printre adulţi;

    5. menţinerea morbidităţii în populaţia de copii.




    1. Agentul cauzal al oreionului face parte din grupul de:

    1. paramixoviruşi;

    2. adenoviruşi;

    3. reoviruşi;

    4. retroviruşi;

    5. herpeviruşi.




    1. Din ziua contractării oreionului bolnavul este contagios nu mai mult de:

    1. 2 zile;

    2. 4 zile;

    3. 6 zile;

    4. 8 zile;

    5. 10 zile.




    1. Cele mai eficiente măsuri în prevenirea oreionului sunt:

    1. sanitaro-igienice;

    2. de izolare;

    3. de regim şi restricţie;

    4. vaccinarea copiilor cu vaccin viu atenuat;

    5. nu există măsuri eficiente.




    1. Durata imunităţii postinfecţioase pentru oreion este de:

    1. până la 1 an;

    2. până la 2 ani;

    3. până la 3 ani;

    4. până la 5 ani;

    5. lungă durată şi stabilă.




    1. Vaccinul anti-oreion se administrează copiilor, care nu au făcut ore­ion şi nu au fost imunizaţi, după contact timp de:

    1. 24 ore;

    2. 36 ore;

    3. 48 ore;

    4. 72 ore;

    5. 96 ore.




    1. În Republica Moldova imunizarea contra oreionului se realizează:

    1. la 12–15 luni şi 6 ani;

    2. la 15–18 luni,

    3. la 15–18 luni şi 6 ani;

    4. la 12–15 luni;

    5. la 12–15 luni şi 7 ani.




    1. Sursă de agenţi patogeni ai oreionului sunt:

    1. purtătorii imuni;

    2. bolnavii cu forme tipice ale bolii;

    3. bolnavii cu forme atipice ale bolii;

    4. bolnavii cu forme asimptomatice ale bolii;

    5. convalescenţii.




    1. Măsurile antiepidemice pentru copiii care au avut contact cu bolnavii de oreion şi au fost vaccinaţi sunt:

    1. supraveghere timp de 21 zile;

    2. termometria de 2 ori pe zi;

    3. excluderea din colectivităţi de copii între a 8-a şi a 21-a zi;

    4. copiii nu se exclud din colectivităţi;

    5. excluderea din colectivităţi de copii din ziua 11 până la a 21-a zi;




    1. Măsurile antiepidemice pentru copiii care au avut contact cu bolnavii de oreion şi nu au fost vaccinaţi sunt:

    1. supraveghere timp de 21 zile;

    2. termometria de 2 ori pe zi;

    3. excluderea acestora din colectivităţi de copii din ziua a 8-a până la a 21-a zi după contact;

    4. excluderea acestora din colectivităţi de copii din ziua a 11-apână la a 21-a zi după contact;

    5. măsuri de profilaxie specifică.




    1. Pentru infecţia herpetică sunt corecte afirmaţiile:

    1. este provocată de câteva tipuri de virusuri;

    2. recidivele apar, de obicei, pe fondul prezenţei unui titru înalt de an­ti­corpi;

    3. are 3 mecanisme de transmitere a agentului patogen;

    4. în tratament este utilizat vaccinul;

    5. omul bolnav nu prezintă pericol direct.




    1. Pentru mononucleoză sunt corecte afirmaţiile:

    1. e o viroză;

    2. se întâlneşte prioritar printre persoanele tinere;

    3. perioada de incubaţie e de 15–45 zile;

    4. reacţiile serologice sunt un criteriu obiectiv de diagnostic;

    5. persoanelor contacte le este indicată imunoglobulinoprofilaxia.




    1. Surse de infecţie în mononucleoza infecţioasă sunt:

    1. bolnavii cu forme manifeste de infecţie;

    2. bolnavii cu forme fruste de boală;

    3. purtătorii reconvalescenţi;

    4. purtătorii sănătoşi;

    5. persoanele infectate cu orice virus, din familia Herpesviridae.




    1. Agentul patogen al mononucleozei infecţioase se transmite pe calea:

    1. aerosoli-lichizi;

    2. aerosoli-solizi;

    3. sexuală;

    4. contact-habitual;

    5. intranatal.




    1. Mononucleoza infecţioasă la momentul actualse caractrerizează prin:

    1. răspândire ubicuitară;

    2. morbiditate sporadică;

    3. morbiditate cu sezonalitate evidentă de toamnă;

    4. afectarea în special a copiilor până la 7 ani;

    5. înregistrarea preponderent printre adolescenţi.




    1. Măsurile antiepidemice întreprinse într-un focar cu mononucleozăin­fec­ţioasă sunt:

    1. spitalizarea bolnavului conform indicaţiilor clinice;

    2. efectuarea dezinfecţiei curente şi terminale;

    3. supravegherea medicală a contacţilor pe perioadă de 20 zile;

    4. instalarea carantinei;

    5. evitarea carantinei.



    1. Corecte pentru gripă sunt afirmaţiile:

    1. periodic capătă răspândire pandemică;

    2. pentru un anumit teritoriu este caracteristic un anumit tip de virus;

    3. nu provoacă pierderi social-economice considerabile;

    4. sechelele pot fi dramatice;

    5. bolnavii prezintă sursa principală de infecţie.




    1. În perioada epidemică la gripă în instituţiile medicale e necesar:

    1. a le transfera la săptămâna de 7 zile de lucru;

    2. reprofilarea treptată a unor staţionare;

    3. vaccinarea personalului medical;

    4. majorarea numărului lucrătorilor medicali în funcţie;

    5. imunoglobulinoprofilaxia pacienţilor la faza iniţială a bolii.




    1. Pentru gripă sunt corecte afirmaţiile:

    1. cel mai variabil este tipul A al virusului gripei;

    2. tipul C e cel mai stabil antigenic;

    3. mecanismul de transmitere e de contact;

    4. în scopul profilaxiei de urgenţă se foloseşte interferonul;

    5. calea de transmitere e contact direct.




    1. Pentru gripă sunt corecte afirmaţiile:

    1. predomină nivelul sporadic de răspândire;

    2. nu-i este caracteristică ciclitatea;

    3. bolnavul este sursă secundară de infecţie;

    4. sunt caracteristice majorările periodice ale morbidităţii;

    5. mai frecvent afectaţi sunt copiii.




    1. Vaccinoprevenţia gripei este raţional a fi efectuată în cazul riscului de epi­demie:

    1. copiilor până la 3 ani;

    2. copiilor după 3 ani ce frecventează instituţii preşcolare;

    3. persoanelor de vârsta a treia;

    4. persoanelor cu maladii cronice;

    5. numai persoanelor din sfera de deservire.




    1. Căile de transmitere ale virusului gripal nou:

    1. aerogenă prin praf;

    2. aerogenă prin picături;

    3. prin contact indirect;

    4. alimentară;

    5. hidrică.




    1. În profilaxia gripei pot fi utilizate:

    1. serul imun;

    2. vaccinul;

    3. antibiotice;

    4. interferonul;

    5. remantadina.




    1. Procesului epidemic în gripă îi este caracteristic:

    1. morbiditatea sporadică;

    2. morbiditatea epidemică şi pandemică;

    3. sezonalitatea manifestată (exprimată);

    4. morbiditatea preponderent la populaţia rurală;

    5. ciclititatea multianuală a morbidităţii.




    1. Selectaţi mijloacele de profilaxie a gripei în perioada epidemică:

    1. vaccinoprofilaxie;

    2. dibasol;

    3. remantadină;

    4. interferon leucocitar uman;

    5. imunoglobulină antigripală.




    1. Selectaţi mijloacele de profilaxie a gripei pentru persoanele care au contactat cu bolnavul:

    1. profilaxia specifică cu utilizarea vaccinului inactivat;

    2. administrarea interferonului;

    3. aplicarea imunoglobulinei antigripale;

    4. folosirea unguentului cu oxolină;

    5. utilizarea antibioticelor.




    1. Particularităţile epidemiologice ale paragripei sunt:

    1. morbiditate sporadică în perioada intersezonieră;

    2. declanşarea erupţiilor epidemice;

    3. sezonalitate de toamnă-iarnă;

    4. afectarea prioritară a copiilor;

    5. termorezistenţă înaltă a agentului etiologic.




    Yüklə 3,29 Mb.

    Dostları ilə paylaş:
  • 1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   36




    Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
    rəhbərliyinə müraciət

    gir | qeydiyyatdan keç
        Ana səhifə


    yükləyin