Farmacologia generală veterinară Definiţia. Ramurile. Relaţiile cu alte ştiinţe. Importanţa farmacologiei Definiţii

Capitolul II. Monitorizarea testării şi autorizării produselor de uz veterinar care se finalizează prin aprobarea şarjei „O” ce urmăreşte să se producă într-o cantitate suficientă pentru a trece în etape la verificări tehnologice şi fiziologice dacă toate testele au fost favorabile (rezultatele din cadrul cercetării farmaceutice, cercetării farmacologice preclinice, cercetării toxicologice, cercetării clinice şi al cercetării privind reziduurile de medicament sau de metaboliţi în produsele alimentare de origine animală şi în dejecţiile animalelor tratate, inclusiv a cercetării mutagenetice şi carcinogenetice).

Capitolul III. Testarea biopreparatelor, medicamentelor, dezinfectantelor, raticidelor, insecticidelor şi a aditivilor furajeri dându-se importanţă inocuităţii, criteriilor de responsabilitate, la urmă întocminu-se un raport final de către Laboratorul Central de Control al Medicamentului de Uz Veterinar (LCS). Documentaţia se înaintează la Direcţia Sanitar-Veterinară din Minister şi, ulterior, se trece la producerea şarjei „O” din cadrul liniei tehnologice care va rezulta ulterior (producţia de serie a noilor produse).

Capitolul IV. Autorizarea fabricării produselor de uz veterinar şi a aditivilor furajeri când LCS-ul prezintă ultimele rapoarte finale Comisiei Medicamentului pentru Avizarea Produselor de Uz Veterinar. Se poate întâmpla ca aceste produse să fie refuzate. În caz pozitiv, se eliberează autorizaţia de fabricaţie.

Capitolul V. Înregistrarea produselor biologice, medicamentelor, etc., operaţie prin care se aprobă de către direcţia de specialitate din Minister introducerea în practică a lor. În acest scop se elaborează prospectele, se descriu ambalajele şi etichetele şi după ce se achită taxele legale în vigoare sunt valabile 5 ani.

Capitolul VI. Controlul şi supravegherea produsului de uz veterinar când LCS eliberează certificatul de calitate al produsului respectiv.

Capitolul VII. Dispoziţii finale în care se specifică faptul că pe teritoriul României pot fi fabricate numai produse autorizate ce se urmăresc ulterior de toţi factorii de răspundere, inclusiv de medicii veterinari practicieni.
1. Verificarea în vederea testării şi autorizării:

a. efectuarea de către producător a cercetării farmaceutice, farmacologice, toxicologice, preclinice şi a celor clinice şi a celor cu privire la reziduuri şi metaboliţi.

b. studii de mutageneză şi carcinogeneză.

2. Testarea:

a. prezentarea la LCS a probelor şi documentaţiei tehnice de preparare şi control;

b. examinarea probelor şi documentaţiei;

c. raportul LCS-ului;

d. aprobarea Ministerului pentru testarea clinică;

e. testarea clinică – se realizează numai de către LCS şi instituţiile de cercetare şi învăţământ.

Instituţii abilitate pentru testarea clinică:

• 
  Institutul Pasteur;
  
• 
  Institutul de Diagnostic şi Sănătate Animală (IDSA);
  
• 
  Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală – Baloteşti;
  
• 
  Oficiul de tehnologii, testare, control specializat pentru industria de nutreţuri combinate – Voluntari;
  
• 
  Facultăţile de Medicină Veterinară din ţară (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara);
  
• 
  Societatea „ROMVAC” – Voluntari;
  
• 
  Unităţile de producţie stabilite de Comisia Medicamentului ce întrunesc calităţile necesare desfăşurării testării şi la care participă specialişti autorizaţi de aceeaşi comisie.
  

3. Autorizarea fabricaţiei

a. prezentarea rapoartelor finale şi a documentaţiei tehnice la Comisia Medicamentului de Uz Veterinar;

b. avizarea şi propunerea autorizării de către comisie;

c. aprobarea Ministerului şi eliberarea autorizaţiei de fabricaţie.

4. Înregistrarea

a. prezentarea documentaţiei a produselor autorizate de Minister;

b. achitarea taxei de înregistrare;

c. înscrierea în Registrul Naţional şi eliberarea certificatului de înregistrare.

5. Controlul şi supravegherea se realizează de către LCS şi de către autorităţile sanitar-veterinare din ţară.
Circulaţia produselor de uz veterinar este reglementată prin Ordinul nr. 43 din 24 septembrie 1993.

Alineate:

1. Pot produce, deţine şi comercializa produse de uz veterinar unităţile specializate cu capital de stat, privat sau mixt abilitate în acest sens prin autorizaţie emisă de Minister, prin Direcţia sanitar-veterinară, pe baza avizului Comisiei Medicamentului.

2. Produsele veterinare fabricate în ţară sau din import în vederea folosirii lor în România trebuie să fie autorizate şi înregistrate în Registrul Naţional al Ministerului.

3. Deţinerea, difuzarea şi folosirea produselor de uz veterinar destinate diagnosticării, prevenirii şi combaterii bolilor la animale sunt permise numai medicilor veterinari autorizaţi.

4. Personalul mediu veterinar poate folosi aceste medicamente numai sub îndrumarea medicului veterinar.

5. Deţinerea, difuzarea, folosirea şi evidenţa produselor toxice şi stupefiante se realizează respectând strict prevederile şi reglementările în vigoare.

6. Achiziţionarea, depozitarea şi livrarea produselor se realizează numai de către agenţii economici specializaţi, de farmaciile veterinare şi de punctele farmaceutice veterinare. Este interzisă vânzarea lor în alte locuri.

7. Nerespectarea celor de mai sus se sacţionează administrativ, contravenţional sau penal, conform legii.
Comisia pentru Autorizarea, Înregistrarea şi Supravegherea Medicamentului, Aditivilor Furajeri şi a altor Produse de Uz Veterinar

În componenţa acestei comisii intră foarte mulţi specialişti. Există mai multe subcomisii (de remarcat subcomisia pentru avizarea medicamentelor de uz veterinar).

Comisia medicamentului este singura autoritate care monitorizează testarea medicamentelor de uz veterinar în ţară.

Există şi o comisie a medicamentului de uz uman ce funcţionează în paralel cu prima, având ca sarcină majoră testarea medicamentelor de uz uman.

În medicina veterinară se folosesc în terapie şi numeroase medicamente de uz uman, pentru unele nefiind necesară retestarea lor, dar există şi cazuri când cercetarea trebuie să fie completată cu o cercetare specifică pentru medicina veterinară.

Prin testarea medicamentelor trebuie să se ajungă la realizarea unor produse valoroase, calitativ superioare, prin calitatea unui medicament se înţelege suma factorilor ce contribuie la puritatea, inocuitatea (însuşirea de a NU dăuna organsimului), eficacitatea şi stabilitatea produsului.

În România, există Legea privind asigurarea sănătăţii populaţiei:

• 
  puritatea se referă la limitele contaminării mecanice, chimice şi microbiologice;
  
• 
  inocuitatea – medicamentul NU trebuie să aibă toxicitate locală sau sistemică;
  
• 
  eficacitatea se referă la valoarea terapeutică determinată de interacţiunea substanţelor medicamentoase cu farmacoreceptorii specifici efectuată prin triere farmacologică preclinică sau clinică, prin determinarea biodisponibilităţii şi prin efectuarea unor teste biologice;
  
• 
  stabilitatea fizico-chimică: se referă la identitatea şi conţinutul de substanţă activă pe doza unitară şi la păstrarea caracteristicilor iniţiale pe toată durata de valabilitate.
  

În perspectivă, medicamentele până astăzi au parcurs 4 generaţii:

I. generaţia medicamentelor clasice, convenţionale (soluţii, ungvente, supozitoare);

II. generaţia medicamentelor cu cedare prelungită (susţinută) de substanţe active (forme farmaceutice cu precursori medicamentoşi bioreversibili);

III. generaţia dispozitivelor şi sistemelor de cedare a substanţelor active cu viteza controlată (pompe portabile cu prorgamarea cedării sau cu senzori).

IV. generaţia sistemelor farmaceutice de transport la ţintă a substanţelor medicamentoase pentru a se realiza o terapie cu localizare de organ, cu specificitate pentru un anumit tip de celule şi organite celulare.

Obiectivul principal al asigurării calităţii medicamentelor constă în garanterea faptului că fiecare lot de produs este corespunzător specificaţiilor şi este în concordanţă cu scopul utilizării sale.

Controlul calităţii medicamentelor este stabilit de normele de calitate ce sunt standarde elaborate de producător.

1993 Comisia Europeană Economică a elaborat spre aplicare un ghid în 5 volume:

1. Reglementarea medicamentelor de uz uman;

2. Avizul de cereri de autorizaţie, de punere pe piaţă a medicamentelor de uz uman în statele membre ale CEE;

3. Note explicative privind calitatea, securitatea şi eficacitatea medicamentelor de uz uman;

4. Ghidul bunei practici de fabricare a medicamentelor;

5. Produse medicinale veterinare.

1995 în România au intrat în aplicare următoarele ghiduri:

a. Reguli de bună practică farmaceutică;

b. Reguli de bună practică în fabricarea medicamentelor.

Recomandările NU sunt restrictive; se admite că pot exista şi alte metode în măsură să răspundă principiilor de asigurare a calităţii, dar acestea trebuie să fie validate şi să dea un nivel al garanţiei cel puţin echivalent cu cel prevăzut în ghid. Ghidurile se revizuiesc periodic spre a fi reactualizate.

Calitatea medicamentelor realizate în farmacie de către farmacişti este asigurată de respectarea unor standarde stabilite la nivel naţional, acestea referindu-se la promovarea sănătăţii, aprovizionării cu medicamente şi articole de uz medical, la îndrumarea pacienţilor pentru autoîngrijire şi îngrijire deosebită.

Se iau măsuri necesare pentru realizarea unor medicamente de calitate la nivelul farmaciilor.

Calitatea medicamentelor la nivel de farmacie este asigurată de respectarea recomandărilor de bună practică farmaceutică stabilite de Federaţia Internaţională Farmaceutică, standarde adoptate la nivel naţional.

Medicamentele preparate în farmacii trebuie să corespundă condiţiilor de calitate prevăzute în FR X.

Caracteristicile generale ale unor principii active vegetale

• 
  Alcaloizii:
  
  • 
    sunt compuşi ce conţin N₂;
    
  • 
    prezintă un nucleu heterociclic;
    
  • 
    starea de agregare: solidă;
    
  • 
    în general, sunt incolori;
    
  • 
    optic-activi, de cele mai multe ori levogiri (pe cale sintetică se obţin dextrogiri şi amestecuri racemice);
    
  • 
    insolubili în apă;
    
  • 
    conţinuţi, în general, în plantele cu fotosinteză intensă (plantele din zonele tropicale, subtropicale şi mediteraneene);
    
  • 
    obişnuit, în compoziţia plantelor sunt legaţi de acizii organici;
    
  • 
    există şi alcaloizi animali; ex: adrenalina care d.p.d.v. al efectelor se aseamănă foarte bine cu efedrina (alcaloid vegetal);
    
  • 
    soluţiile de alcaloizi precipită cu soluţiile de tanin, soluţia Lügol şi cu soluţia de acid picric;
    
  • 
    foarte mulţi din alcaloizii vegetali sunt utilizaţi ca medicamente; ex: cafeina, stricnina, morfina, pilocarpina, ezerina, arecolina, adrenalina, efedrina, veratrina, nicotina, cocăina, chinina, ergotoxina, ergotamina.
    
• 
  Glicozizii:
  

• 
  compuşi cu structură complexă, exclusiv, vegetali;
  
• 
  nu conţin N₂ în moleculă;
  
• 
  există unii foarte activi folosiţi în terapie;
  
• 
  cei toxici conţin N₂ şi S şi NU sunt utilizaţi;
  
• 
  sunt pulberi cristalizate solubile în apă;
  
• 
  sunt alcătuiţi dintr-o fracţiune glucidică – glucona şi o fracţiune de altă natură – genina (agluconă);
  
• 
  hidrolizarea lor „in vivo” se realizează cu ajutorul fermentului glicozidaza, iar „in vitro” prin acidularea soluţiei apoase;
  
• 
  glucona este inactivă, dar favorizează acţiunea geninei;
  
• 
  genina poate avea structura de bază: fenolică, fenantrenică sau flavonoidă;
  
• 
  acţiunea farmacodinamică, prin hidroliza arbutinei (din planta Arctostaphylos uva ursi) se pune în libertate hidrochinoza ce are acţiune specifică asupra rinichiului; ex: digitalina trece în digitoxină şi genină, prima având afinitate faţă de miocard pe care se fixează şi îl stimulează.
  

• 
  Saponinele:
  

• 
  au molecula formată din sapogenină de natură fenentrenică şi un zahar;
  
• 
  sunt pulberi amorfe, inodore, cu gust amar;
  
• 
  solubile în apă şi alcool;
  
• 
  în prezenţa colesterolului şi a lectinei precipită în soluţie;
  
• 
  diminuă tensiunea superficială a apei (spumifică cu apa);
  
• 
  sunt toxice plasmatice, unele foarte puternice (sapotoxinele);
  
• 
  în doze mici irită moderat mucoasa digestivă favorizând absobţia altor principii active; ex: saponinele din Digitalis purpurea facilitează absobţia glicozizilor cardio-vasculari;
  
• 
  în cazul în care ajung subcutanat sau intramuscular, saponinele determină inflamaţii locale puternice care termină cu abcese şi necroze;
  
• 
  soluţiile diluate sunt hemolizante.
  

• 
  Uleiurile eterice (volatile):
  

• 
  se obţin din plante prin distilare cu ajutorul vaporilor de apă;
  
• 
  sunt lichide incolore sau uşor colorate, cu miros caracteristic şi agreabil şi cu gust arzător;
  
• 
  sunt insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici;
  
• 
  se solubilizează foarte bine în alcool;
  
• 
  păstrate în condiţii neprielnice, se îngălbenesc şi devin solide (se rezinifică);
  
• 
  se utilizează cu rol digestiv datorită aromei şi gustului;
  
• 
  unele stimulează sistemul nervos vegetativ şi central şi se mai utilizează şi pentru acţiunea lor iritantă locală, antihelmintică, expectorantă, antisecretorie (la nivel bronhic), antiseptică.
  

Farmacologia specială

veterinară

Substanţe antiseptice şi decontaminante (dezinfectante)
Substanţele antiseptice împiedică dezvoltarea, înmulţirea şi producerea de toxine de către microorganisme, numai atâta timp cât sunt în contact cu acestea. Au acţiune reversibilă, tulburând procesele biofizice şi biochimice de la nivelul celulei bacteriene – acţiune bacteriostatică.

Substanţele decontaminante distrug microorganismele cu care vin în contact. Sunt bactericide sau chiar bacteriolitice. Au acţiune ireversibilă. Efectul lor este adesea legat de concentraţie şi de durata de acţiune, aceeaşi substanţă putând avea fie acţiune antiseptică, fie decontaminantă în funcţie de:

• 
  concentraţia în care se utilizează;
  
• 
  durata cât vine în contact cu microorganismul.
  

Substanţele din aceeaşi grupă fiind nocive faţă de germenii patogeni, NU sunt total inofensive faţă de celulele macroorganismului.

Acţiunea antibacteriană se traduce prin:

• 
  tulburări biofizice la nivelul membranei celulei bacteriene;
  
• 
  modificări ale presiunii osmotice;
  
• 
  modificări ale tensiunii superficiale.
  

Toate acestea duc la un dezechilibru privind schimburile dintre celula microbiană şi mediul înconjurător, la inhibiţia enzimatică (ex: inhibiţia unor dehidraze ce au rol important în procesele oxidative).

Liposolubilitatea unor substanţe din aceeaşi categorie asigură pătrunderea lor în compuşii lipoidici ai celulei microbiene.

Substanţele antiseptice şi dezinfectante produc o precipitare reversibilă sau ireversibilă a proteinelor bacteriene.

Valoarea unei substanţe decontaminante este în dependenţă de:

• 
  concentraţia în care se utilizează;
  
• 
  puterea sa de pătrundere.
  

Promtitudinea efectului:

• 
  unele substanţe acţionează după câteva minute de contact cu celula bacteriană;
  
• 
  altele după un timp mult mai lung.
  

Promptitudinea efectului depinde şi de:

• 
  mediul în care acţionează substanţele decontaminante;
  
• 
  gradul de infecţie al mediului;
  
• 
  asocierea lor cu alte substanţe.
  

Exemple: -formolul are acţiune mai puternică în prezenţa NaCl, acţiunea sa scăzând în prezenţa grăsimilor; în practică, se utilizează amestecuri de formol şi NaCl;

-soluţiile fierbinţi au acţiune mai puternică.

Formele vegetative bacteriene se distrug mai uşor.

Există şi o electivitate a substanţelor antiseptice şi dezinfectante.

În legatură cu puterea de acţiune a substanţelor decontaminante se utilizează coeficientul fenolic ce reprezintă raportul dintre concentraţia eficace a fenolului şi cea a decontaminantului luat în studiu.
Clasificarea substanţelor antiseptice şi dezinfectante

• 
  instabile: se modifică în timpul acţiunii lor
  
  • 
    oxidante:
    
    • 
      directe (folosesc O₂ din propria lor moleculă);
      
    • 
      indirecte;
      
  • 
    reducătoare;
    
• 
  stabile: NU se modifică în timpul acţiunii lor
  
  • 
    anorganice:
    
    • 
      acizi;
      
    • 
      alcalii (baze);
      
    • 
      săruri ale metalelor;
      
  • 
    organice:
    
    • 
      alcoolul şi derivaţii săi;
      
    • 
      fenolul şi derivaţii săi;
      
    • 
      derivaţii organici ai I₂;
      
    • 
      săpunurile şi detergenţii;
      
    • 
      gudroanele, etc.
      

medicatia antimicrobiana

sulfamidele
Clasificare:

1. Sulfamide cu acţiune generală:

a. sulfamide cu acţiune scurtă (2 – 4 administrări/zi); ex: sulfatiazol şi neoxazol

b. sulfamide semiretard; ex: sulfametazina, sulfafenazol;

c. sulfamide retard; ex: sulfametin, sulfadoxin;

d. sulfamide potenţate; ex: borgal, cosumix, biseptol, sumetrolim, trifadoxin, Co-trimoxazol.

Toate au acţiune generală.

2. Sulfamide cu acţiune locală:

a. sulfamide cu aplicare pe piele şi pe mucoase; ex: sulfacetamida;

b. sulfamide cu acţiune la nivelul tubului digestiv; ex: ftalilsulfatiazol;

c. coccidiostatice; ex: sulfacoccidin.

Istoricul sulfamidelor

• 
  crisoidina a fost descoperită în 1877 de Hoffman; pe baza acestei substanţe Gelmo în 1908 a sintetizat sulfanilamida;
  
• 
  1932 a fost sintetizată sulfamida roşie (= prontosil) pe care Domagk în 1935 a utilizat-o în streptococia exaperimentală la şobolan. Pentru descoperirea efectului antibacterian al sulfamidelor lui Domagk i s-a decernat premiul Nobel pe care l-a refuzat;
  
• 
  astăzi se utilizează în terapie circa 25 sulfamide dintre care 9 la noi în ţară.
  

Proprietăţile sulfamidelor:

• 
  sunt pulberi de culoare albă, microcristaline, cu gust mai mult sau mai puţin amar (excepţie, sulfamida roşie);
  
• 
  în general, sunt insolubile în apă, solubile fiind sărurile lor de Na ce se utilizează în practică;
  
• 
  prin ardere la flacără devin brune şi degajă miros de H₂S şi de NH₃;
  
• 
  pornind de la sulfanilamidă (sulfamida –mamă) s-au obţinut toate celelalte sulfamide prin substituirea unui H de la gruparea –NH₂ din poziţia para.
  

Mecanismul de acţiune al sulfamidelor

A fost elucidat în 1935 de Trefanel.

Celula bacteriană are nevoie, în vederea dezvoltării şi înmulţirii, de acid para-aminobenzoic. Acesta este un precursor al acidului folic şi, ulterior, al acizilor nucelici. Datorită asemănării structurale dintre sulfamide şi vitamina H₁, atunci când sulfamida se află într-o concentraţie competitivă în mediu, ea substituie acidul para-aminobenzoic în cadrul metabolismului bacterian perturbându-l şi în acest mod stopând dezvoltarea şi înmulţirea bacteriei.

Există bacterii care NU au nevoie în cursul metabolismului lor de acid para-aminobenzoic. Acestea sunt rezistente la acţiunea sulfamidelor.

Atunci când NU se respectă dozele şi intervalele de administrare, sulfamida NU prezintă o concentraţie competitivă astfel că celula bacteriană va diferenţia acidul para-aminobenzoic de sulfamidă, devenind sulfamidorezistentă.

Există astfel, bacterii primar rezistente sau bacterii cu rezistenţă câştigată prin selecţie naturală, mutaţii spontane sau adaptare enzimatică. Rezistenţa câştigată este ireversibilă şi se manifestă faţă de toate sulfamidele.

Spectrul de acţiune al sulfamidelor

• 
  cocii Gram-negativi şi Gram-pozitivi;
  
• 
  alte bacterii Gram-negative şi Gram-pozitive;
  
• 
  anaerobi Gram-pozitivi;
  
• 
  pararicketsii;
  
• 
  unele protozoare.
  

Suflamidele sunt inactive faţă de leptospire, bacteriile alcoolo-acido-rezistente, ricketsii, virusuri, microplasme.

Ele acţionează mai puternic „in vivo” decât „in vitro” (sulfamidele sunt incompatibile cu peptona ce se utilizează pentru prepararea mediilor uzuale de cultură).

Farmacocinetica sulfamidelor

Sulfamidele se pot administra pe mai multe căi:

• 
  per os;
  
• 
  intramuscular;
  
• 
  intravenos;
  
• 
  subcutanat;
  
• 
  intraperitoneal;
  
• 
  pe piele şi mucoase.
  

Nu se administrează per rectum sau intrarahidian.

Administrate per os, sulfamidele se absorb între 3 – 6 ore cu excepţia rumegătoarelor şi calului. Sulfamidemia este maximă între 2 – 4 ore. În sânge se cuplează cu proteinele plasmatice în proporţie de 50 – 90%. Fracţiunea cuplată NU difuzează în sânge şi reprezintă un depozit din care se eliberează treptat fracţiunea liberă ce este activă faţă de bacterii.

Sulfamidemia bacteriostatică minimă este de 5 mg la 100 ml sânge, iar cea optimă este 10 – 15 mg%.

Difuzează foarte bine prin barierele organismului şi suficient de bine prin seroase şi sinovii. NU difuzează în ţesuturile moarte şi focarele încapsulate şi cazeificate. Sunt inactive în prezenţa puroiului.

În ficat ajung în concentraţii de 2 ori mai mari decât în sânge. La nivelul ficatului suferă procesul de acetilare în urma căruia rezultă produse alergogene şi inactive d.p.d.v. bacteriostatic.