Farmacologia generală veterinară Definiţia. Ramurile. Relaţiile cu alte ştiinţe. Importanţa farmacologiei Definiţii
Yüklə 0,97 Mb.
|
f) Calea mamară Se utilizează exclusiv în scopul local pentru tratamentul mamitelor. Medicamentele se introduc pe canalul papilar şi sinusul mamelonar (iapă, vacă, oaie, capră) putându-se utiliza soluţii, suspensii, ungvente pe bază de chimioterapice şi antibiotice.
Se poate vorbi despre o absorbţie a medicamentelor de-a lungul canalelor glandelor sebacee şi sudoripare, precum şi de-a lungul foliculilor piloşi. Pătrunderea medicamentelor este îngreunată de stratul protector de grăsime secretat de glandele sebacee, precum şi de stratul cornificat al epidermei.
Pătrunderea prin piele poate fi grăbită prin adăugarea de dimetilsulfoxid, ce este un adjuvant inofensiv ce NU irită pielea. Leziunile de continuitate ale pielii şi dermatitele duc, de asemenea, la o absorbţie intensificată. Această situaţie devine periculoasă în unele cazuri de medicamente foarte active (ex: îmbăierile cu substanţe antiparazitare). Aplicarea medicamentelor la suprafaţa pielii poate să urmărească două scopuri:
Tratamentele auriculare urmăresc numai un scop local. Se utilizează medicamente sub formă de soluţii, ungvente şi pulberi, mai ales în cazul otitelor externe şi a râilor auriculare (la câine şi iepure). 2. căile artificiale Se referă la administrarea medicamentelor prin injecţii. Avantaje:
Dezavantaje:
Se mai numeşte calea parenterală. Modalităţi de administrare:
Difuziunea medicamentelor în organism În organism, medicamentele se distribuie succesiv în 3 compartimente:
Ca urmare se pot distinge 2 faze:
1. faza circulaţiei sangvine Cel mai important fenomen care are loc în timpul acestei faze este legarea medicamentelor de proteinele serice. Din cele aproximativ 35 proteine, cel puţin 15 dintre ele servesc la transportul medicamentelor. Unele proteine transportă un singur medicament. Exemple: -transferina transportă Fe; -transcobalamina transportă vitamina B12; -transortina transportă substanţele steroide. Alte proteine sunt vehicule polivalente; ex: albuminele transportă vitamine şi hormoni. Legăturile dintre medicamente şi proteinele serice pot fi:
Fiecare medicament are o constantă „K” de legare de proteinele serice în funcţie de concentraţia sa în sânge. Atâta timp cât medicamentul este legat de proteinele serice, el NU poate acţiona, ci acţionează numai după desprinderea de proteine. NU întreaga cantitate de medicament care ajunge la nivel sangvin este legată de proteinele plasmatice, ci numai o parte din această cantitate. Astfel, se distinge o fracţiune liberă de medicament şi o fracţiune legată, dar care eliberează, în mod treptat, medicamentul în stare liberă. Determinarea nivelului sangvin al unui medicament se referă numai la fracţiunea liberă. Natura nespecifică a legăturii explică fenomenul de competiţie ce există între medicamente. Astfel, un medicament „A” poate îndepărta un medicament „B” de pe receptorul proteic, crescând nivelul sangvin al acestuia din urmă (B). Problema are şi un aspect negativ; ex: salicilaţii, sulfamidele şi derivaţii pirazolonului îndepărtează de pe receptorul proteic anticoagulantele şi antidiabeticele crescând nivelul sangvin al acestora şi determinând hemoragii grave, respectiv, hipoglicemie. Legarea medicamentelor de proteinele plasmatice pot avea uneori drept urmare formarea unor complexe alergogene; ex: penicilina, unele sulfamide, digitalicele. În unele boli de nutriţie însoţite de hipoproteinemie, scade capacitatea de legare şi ca urmare unele medicamente care în doze normale sunt puţin inofensive, pot deveni toxice; ex: cardiotonicele la om.
În timpul fazei de circulaţie sangvină, concentraţiile cele mai mari de medicament se înregistrează în organele bine vascularizate (suprarenalele, rinichi, cord, ficat, pulmon, SNC), iar concentraţiile cele mai mici se obţin la nivelul pielii, ţesutului adipos şi al extremităţilor membrelor. Concentraţia sangvină a unui medicament are o importanţă deosebită atât pentru efectele terapeutice, cât şi în ceea ce priveşte reacţiile adverse sau efectele toxice. Ea depinde de următorii factori:
Exemple: -în cazul unui medicament ce se administrează pe cale intravenoasă, imediat după administrare se înregistrează un nivel sangvin maxim care ulterior scade treptat; -în cazul unui medicament prevăzut iniţial cu o fază de absorbţie, respetiv, cele ce se administrează per os, per rectum, intramuscular, subcutanat, intraperitoneal, concentraţia sangvină creşte până la o concentraţie maximă ce marchează un echilibru între absorbţie şi eliminare. Apoi, deşi absobţia mai continuă, eliminarea devine preponderentă, iar concentraţia sangvină scade. Determinarea concentraţiei sangvine a unui medicament este necesară atât pentru stabilirea dozelor, cât şi a intervenţiei de administrare. În practică se pot distinge:
Exemplu: aspirina la om: -concentraţia terapeutică = 2 – 10 mg%; -concentraţia toxică = 10 – 30 mg%; -concentraţia letală = 50 mg%. Concentraţia sangvină a unui medicament se defineşte cu ajutorul sufixului „emie”; ex: sulfamidemie, penicilinemie, etc. Concentraţia bacteriostatică minimă a sulfamidelor este de 5 mg, iar a penicilinei de 0.03 – 0.06 UI/ml. Nivelul sangvin şi ritmicitatea administrărilor în cazul administrării per os şi per rectum face ca dozele astfel calculate să atingă nivelul optim sangvin după circa 2 administrări. 2. Faza de difuziune în ţesuturi După absorbţie, medicamentele se distribuie în cele trei compartimente hidrice ale organismului (intravascular, interstiţial, intracelular), compartimente ce sunt separate prin membrane biologice. Faza de difuziune în ţesuturi cunoaşte mai multe momente: a. difuziunea prin peretele capilarelor; b. difuziunea prin barierele organismului; c. difuziunea prin membrane biologice; d. distribuţia în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici.
Medicamentele difuzează în sânge la nivelul capilarelor ce reprezintă un adevărat ultrafiltru. Pereţii capilarelor sunt formaţi din celule endoteliale, substanţă fundamentală şi sunt situate pe o membrană bazală. Trecerea medicamentului se realizează prin mecanisme cunoscute, viteza de difuziune fiind în funcţie de:
b. Difuziunea prin barierele organismului Barierele organismului sunt reprezentate, în principal, de către:
Bariera hematoencefalică este formată din celulele gliale cu rol în protecţia, susţinerea şi nutriţia neuronilor. Aceste celule gliale permit trecerea medicamentelor liposolubile şi a celor neionizate. Bariera placentară Placenta are roluri multiple:
Faţă de microorganisme, medicamentele şi substanţele imunizante, placenta este o barieră mult mai puţin severă. Reţine şi NU lasă să treacă în circulaţia fetală, alcaloizii (pilocarpina, morfina, ezerina, etc.). Sulfamidele circulă bine la nivelul placentei. Streptomicina ajunge în circulaţia fetală în procent de 50% din cea din circulaţia mamei. Penicilina, cloramfenicolul şi tetraciclinele trec prin placentă în concentraţie terapeutică, în general, mai puţin la bovine şi suine. Pe măsura avansării gestaţiei, placenta se subţiază, suprafaţa ei se măreşte şi, în acest mod, circulaţia medicamentelor se uşurează spre făt. c. Difuziunea prin membrane biologice Majoritatea medicamentelor pot să difuzeze intracelular, dar în cantităţi mici; ex: dacă se notează cu 1 concentraţia în sânge a unui medicament, în spaţiul interstiţial ea NU depăşeşte ¼, iar intracelular NU depăşeşte 1/15. Difuziunea se face prin mecanisme:
Mecanisme nespecifice:
Transportul cu ajutorul acestor substanţe are două variante: 1. transport activ, cu consum de energie metabolică şi împotriva gradientului de concentraţie; 2. transportul facilitat, fără consum de energie şi NU împotriva gradientului de concentraţie. Moleculele hidrofobe difuzează simplu prin membranele lipidice, iar cele hidrofile prin canalele formate de moleculele proteice. d. Distribuirea în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici Gradul sau volumul aparent de distribuire a unui medicament în organism este o constantă care se poate calcula matematic după formula: Vo = doza administrată (mg/kg) x 100, unde Vo – volumul aparent concentraţia plasmatică (mg/ml) Cu cât concentraţia plasmatică este mai mică cu atât valoarea lui Vo este mai mare şi medicamentul se distribuie mai mult în organism. Există substanţe care se distribuie uniform în toate ţesuturile; ex: alcoolul are Vo = 60 – 70%. Substanţele care rămân în sânge au volum de distribuţie mic; ex: dextranii. Volumul de distribuţie se răsfrânge şi asupra vitezei de eliminare. Astfel medicamentele care se distribuie mai mult, se elimină mai lent. Din punct de vedere al difuziunii medicamentelor există 2 clasificări: I. După compartimentul hidric în care se distribuie:
II. După uniformitatea cu care se distribuie:
Ca şi în sânge, în ţesuturi medicamentele se fixează reversibil de structuri proteice sau lipoproteice. Aceasta se explică astăzi prin teoria modernă a farmacoreceptorilor. Aceştia sunt compuşi chimici situaţi pe suprafaţa sau în interiorul celulelor care au rolul de a fixa medicamentul şi de a elabora răspunsul. Din această interacţiune rezultă un complex substanţă – receptor, care în majoritatea cazurilor răspunde de efectul farmacodinamic al medicamentului. Legăturile dintre substanţă şi receptor sunt aceleaşi ca şi în faza de circulaţie sangvină, dar se întâlnesc cu o frecvenţă mult mai mare legăturile Van der Waals. Intensitatea efectului este în funcţie de numărul receptorilor ocupaţi sau de viteza cu care se formează complexul substanţă – receptor. Clasificarea farmacoreceptorilor Există receptori:
Receptorii simpli de membrană se caracterizează prin aceea că secvenţa lor extracelulară este hidrofobă, iar secvenţa intracelulară este capabilă de reacţii de fosforilare. Canalele ionice se compun din subunităţi notate cu literele alfabetului grecesc. Au o parte citosolică, mai îngustă decât partea extracelulară. Exemple: -receptorul pentru nicotină; -receptorii γ pentru acidul γ-aminobutiric; -receptorii pentru glicină. Receptorii cuplaţi cu proteina G se compun din 3 domenii extracelulare, 7 domenii transmembranare şi 3 domenii intracelulare. Receptorii intracelulari sunt mai greu de studiat deşi structura lor genetică este mai bine definită decât cea a receptorilor de membrană. Până în prezent se cunosc lucruri sigure despre receptorii pentru hormonii tiroidieni şi receptori pentru hormonii cu structură steroidică. În urma cuplării medicamentului cu farmacoreceptorul său specific se produc modificări metabolice la nivelul membranei celulare şi/sau la nivelul organitelor celulare. Ca urmare, se schimbă permeabilitatea membranei şi chiar compoziţia chimică a celulei. Treptat, aceste modificări celulare sau extracelulare îşi găsesc răspuns clinic prin intensificarea sau inhibarea unei funcţii fiziologice. Evazia medicamentului Acest fenomen cuprinde două momente:
Metabolizarea medicamentelor Încă din momentul absorbţiei lor şi până la eliminarea din organism, medicamentele suferă o serie de transformări structurale cuprinse sub denumirea de metabolizarea sau biotransformarea medicamentelor. Aceste noţiuni NU sunt sinonime cu descompunerea medicamentelor pentru că un medicament poate fi transformat d.p.d.v. chimic într-un produs mai complicat. De asemenea, noţiunile NU sunt sinonime cu inactivarea medicamentelor, deoarece un medicament poate suferi în organism, iniţial, o inactivare şi după aceea o activare. Clasificarea medicamentelor d.p.d.v. al metabolizării lor În funcţie de activitatea metaboliţilor lor, medicamentele se clasifică în 4 grupe: I. medicamente ce NU suferă transformări în organism, fiind eliminate ca atare; ex: eterul, stricnina, penicilina. II. medicamente ce sunt transformate iniţial în metaboliţi activi şi, ulterior, în metaboliţi inactivi; ex: fenacetina se transformă în paracetamol, diazepamul în oxazepam, codeina în morfină, iar uleiul de ricin în acid ricin-oleic. Cunoscându-se metaboliţii activi ai unor medicamente s-a trecut la prepararea acestora prin sinteză şi la introducerea lor în terapeutică. III. medicamente ai căror metaboliţi sunt inactivi; ex: barbituricele. IV. medicamente ai căror metaboliţi au altă acţiune; ex: fenilbutazona este cunoscută pentru efectul său antiinflamator; unul dintre metaboliţii săi se numeşte fenilbutilfenazonă şi are efect uricozuric (eliminarea acidului uric şi a uraţilor – acţiune antigutoasă). Locul metabolizării Metabolizarea are loc la niveluri diferite:
Exemple: -la locul de administrare: uleiul de ricin şi bicarbonat de Na; -în sânge: procaina şi aspirina; -în organele de eliminare: în rinichi, urotropina se transformă în urotropină cu efect antiseptic şi diuretic. Majoritatea biotransformărilor sunt catalizate de către enzimele microsomale (reductaze, esteraze, sintetaze, oxidaze) ce sunt foarte active la nivelul ficatului, rinichiului şi creierului. Similar se metabolizează şi unele substanţe toxice. Tulburările funcţionale şi lezionale ale organelor de metabolizare pot duce la intoxicăţii medicamentoase; ex: în hepatita şi în ciroza hepatică, capacitatea oxidativă a ficatului este redusă la 40 – 50%.
O serie de medicamente administrate o dată sau de mai multe ori determină o creştere însemnată a enzimelor metabolizante, mai ales la nivelul ficatului. La nivelul ficatului se observă o creştere în volum şi o modificare electronomicroscopică la nivelul reticulului endoplasmatic (RE) al hepatocitelor, fenomenul purtând denumirea de inducţie enzimatică, astfel enzimele provoacă o descompunere mai rapidă a medicamentului care a produs inducţia, dar şi a altor substanţe. Exemple: -alcoolul etilic determină o metabolizare mai intensă a pentobarbitalului; -prednisonul grăbeşte metabolizarea fenilbutazonei. Există foarte multe medicamente ce produc inducţie enzimatică; ex: la şobolan, astfel de medicamente sunt substanţele hipnotice, sedative, narcotice, excitante centrale, tranchilizante, analgezice, antihistaminice, hormonii steroizi.
Transformările se produc în 2 faze: I. în prima fază au loc transformări (procese) de oxidare, reducere, hidroliză; II. a doua fază are 2 etape:
Eliminarea medicamentelor din organism Este ultima etapă din ciclul biologic al medicamentelor. De ea depinde în mare măsură durata efectului respectivului medicament. Eliminarea unui medicament din organism poate fi caracterizată prin indicele biologic de înjumătăţire sau semiviaţă biologică (T50). Acest indice exprimă timpul care trece de la administrarea medicamentului până ce s-a eliminat jumătate din doza administrată şi poate avea o durată de la câteva minute la câţiva ani. Se calculează după formula:
y2 = concentraţia medicamentului în momentul t2; t1 – t2 = intervalul de timp, în minute între cele două recoltări de sânge.
Un alt aspect legat de eliminarea medicamentelor este posibilitatea de a trata organul de eliminare. Exemple: -proprietatea unor antibiotice de a se elimina netransformate prin rinichi având importanţă în tratarea infecţiilor urinare (penicilina, tetraciclinele, cloramfenicolul); -proprietatea uleiurilor eterice şi a unor săruri de a se elimina prin glandele bronşice stimulând secreţia acestora. Yüklə 0,97 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
unde, y1 = concentraţia medicamentului în sânge în momentul t1;