Graiul românesc din Sêfdû

') Homeri II. I. 594. — Odyss. VIII. 294. - Strabo, VII, fr. 45. ') Herodot VI. 140. - Thucydid. IV, 109; VII, 57. ') Herodot. VIII. 73. - Strabo, V, 2. 4.

bustrophedon, de la drépta spre stânga şi de la stânga spre drépta. Cu­vintele sunt adese-orî legate unele cu altele, ér interpuncţiunile 6gureză mal mult ca decoruri şi nu se întemeiază pe nicî o regulă gramaticală.

MIC. DBNSUSIANU.

Facsimilul acestei inscripţiunî, după cum s'a publicat în «Bulletin de Correspondance hellénique», este urmatoriul :

Er transcrierea cu litere grecesc!, făcută de Bréal, este următorea: HoXate : C :"

e: [:] C l aFi : C [•]

Fa|iaXaacaX • Cepovat • (iopivacX axep : Tac [:] apCco

Ho[X]cuF(C)c : coxiataXe • ÇepoÇat* : eçcoto ToFepo[fi]a-

po|i : HapaXio : CiFat : 67t(i:)eCto : apat : tij : tpoxe :

ÇtFai : aFtÇ : acaXxFtÇ : : |iapaT(i : «F'C : «0^0» O

Ne întrebăm acum, care este în general caracterul linguistic al acestor doue inscriptiunï şi care este, în particular, înţelesul acestor cuvinte?

Vom începe cu prima inscripţiune.

HoXateC = Eolai ez. «Eolai», în forma grecésca 'IdXaoç, este un nume propriu barbar (Diod. IV, 30; V, 15). In onomastica română din ţera Fă­găraşului loi e a. După «Eolai», urmeză în prima inscripţiune cuvêntul «ez»i in a doua «fzi» seu «fli» (?) == fiul. «Ez» corespunde prin urmare la cuvêntul mrom. auş, bëtrân. Sensul fiind: Eolaie bëtrânul, Eolaus senex,

va4), rom. ba; «sialhveiz» = salvus (sospes); iar «afiz», care se repeteză adese-orî în aceste inscriptiunï, ne presintă o formă verbală, rom. fuse, delà «a fi» (esse). înţelesul acestei frase fiind: aegrotus nun-

') Bulletin de Corresp. hellénique, 1886. X. I. 1-3.

') C. I. L. voi. III. 2341. 3397.— ») Papahagl, Basme arom. 635.

') OlMsdeuarn, Texte macedoromâne, p. 360.

«juarn, salvus (sospes) fuit; bolnav niclo-dată, sănătos fuse, în inscriptiunile funerari romane, încă se amintea câte o-dată starea sănătăţii celui decedat: florente aetate; menses quinque et annum cum aegrotaverit¹).

ecitado Cepovatft = e fistho zeronaith. «E fistho» corespunde la cu­vintele românesc! «a fost», în limba mal vechia «au fusto> *), lat. fuit, însă lit. e de la început nu ţine locul luï a, ci al Iul e (este), după cum die Mace­doromânii: «este fugit» în loc de «a fugit», «este venit» = a venit '). In dialectul umbric «fust» = fuerit, în francesa vechia «fuist» = a fost. Cuvêntu^ următoriu, «zeronaith», este după forma sa, un participiu trecut, ca în dia­lectul armerin din Sicilia: «stait» = stat, «mangiait» = mâncat *), cu / adaus între cele doue litere din urmă. Acest participiu derivă de la un verb «ze-rona», fr. enterrer, lat. in terra ponere, séû cum am (Jice românesce «a înţerina», «a pune sub ţerînă». în dialectul mrom. ţară, «păment», «ţară di mortu» = păment de pe morment ^s). Grecii cel vechi representaû une-orï sunetul /al Barbarilor cu z: Zrjp&vioi (Zeranii), popor din Thracia, rom. ţeranî; Z^yav (Zegan) rom. ţigan. E fistho zeronaith are ast-lel înţe­lesul de; fuit in terra positus.

CiFai = zi v ai. Litera Fi este un digama eolic, care corespunde în al­fabetul latin la V şi F.⁶) In dialectul Românilor din Istria «jivi» = a trăi; lat. vivere. La Litvanî «gyvata», germ. leben. înţelesul fiind: «a trăit» (vixit). ajiaXaataX Cepovat = Famala sia l zeronai. «Famala» este mrom. «fumeale», art. «fumealea» = familia; «sia», lat. sua, rom. sa; / este acusa-tivul scurtat al pronumelui personal de a treia persdnă sing.; zeronai = puse sub ţerină. înţelesul: familia sua ilium in terra posuit; fami-liasaî-1 puse sub ţerină. Cicero scrie, că la Romani, era o lege vechia strămoşescă, ca «familia» se pună sub ţerină pe cel decedaţi ⁷).

{iOptvatX axep = morin aii a cer. Aici «morin» este participiul present de la un verb «mori», fără d final, ca în dialectul armerin din Sicilia iman-giann», itaL «mangiando». «Aii» este o formă verbală, a 3-a persona a

«) C. I. L. voi. 111. 2197.

') Hasden, Cuv. L 152.

") Hasden, Diet. 1. rom. I..11.

⁴) Roccella, Vocab. della 1. pari. in Piazza armerina, p. 29.

') Papahagi, Basme aromâne, p. 721.

') Sunetul f, reprezentat prin fv şi hi>, îl aflăm şi in textele vechi românescï: Ast-fel în manuscrisele de la Mahaciu: fvost, hvost = fost,/fecior = fecior, hflie = fie (Hasdeu, cuvente, II. 243).

') Cicero, Leges, II. 22.

presentulul indicativ; fr. aller, burg, aï (aïr), a se duce. In dialectul istrian se maï aude şi adï «ala» = haï, vină. «A cer» (ker) r= In ceriu, ca în dia-ectul Romancilor din Elveţia «ilg ir a tschelb ^l). înţelesul cuvintelor fiind: moriendo abit in coelum, murind se duce tn ceriû. Avem aici urmele credinţei vechi pelasge despre nemurirea sufletului. Cf. Dionys. Hol.

II, 556.

•cacp apÇco = tafarzio. «Taf» este acelaşi cuvent cu gr. taupr) şi T&poç, înmormântare, morment, lat. sepulchrum; «arzio» insemneză «ars», etimo­logia delà «ardeo». In Thracia Arz us ( = Ars) era numele unuî oraş. Sensul cuvintelor de mal sus fiind: sepulchre (mortali corpore) cre-mato; remăşiţele paniêntescï s'aù ars. La Cicero (Leg. II. 22): cre-matum est corpus.

Venim acum la a doua inscripfiune.

« După HoXat urmeză particula Fi (seu Fzi) = fiul (lui lolaie). Acelaşi cuvent sub forma de çie şi çtj, î-1 aflăm pe doue inscripţiunî din Lycia; 'Apiejiwv... too MeytaSetou ipte; Mcfooo
j *), cuvinte, ce nu pot avea alt înţeles de cât «fiul», ca la Homer: EôpiircoAo; Eùafyiovo. u£ôç, IIoSccpxijç 'LpfoAou u£èç.

(jpoxtaataXe = focia siale. In prima inscripţiune

acelaşi cuvent cu lat. hocce, rom. aôce şi a6cia, mrom. a6(e = aicï; ér oiaXe este a 3-a pars. près. ind. de la un verb ce corespunde la rom. să­lăşlui, lat. habitare, demorare, şedere. Din aceeaşî rădăcină derivă it. sala, fr. salle, germ. Saal, rom. sălaş, si saiea, adăpost pentru vite. Sensul cuvin­telor de mal sus fiind: h ic habitat, quiescit, pausat; aici sălăşluiesc e.

ÇepoÇacft (în loc de Çspovacfl-) eçtafto = zeronaith e fistho, cuvinte identice cu

toc epop,apofi HapaXto = to f E r o m ar o m Ea r aii o. fEromarom» este un gen. pi. de la «Eromi» = Aromi, după cum Romulus a fost numit In evul de mijloc şi «Heromulus» ⁸).

Pelasgil din Lemnos aparţineau la familia Arimilor. Numele de« Lemnos», era în realitate numai o formă dialectală în loc de Remnos.

Un vechiû rege, pelasg, care domnise peste Lemnos, portă la autorii gre-

') Conradi, Deutsch-romanische Grammatik. 1820, p. 65. Espresiunî analoge aflăm în vechile legi rcmane. Cicero (De Leg. II. c. 8): et olios quos endo coelo merita ocauerunt (colunto)... ăst olla, propter quae d a t u r h o mi n i ads census in c o el u m.

') Bull. d. Corresp. hell. 1886, I, p. 40-43.

*) Graf, Roma, voi. I. 223.

cescï numele de 'Epfiwv (Hermon) *). «Earalio» este numele uneï localităţi înţelesul fraseï din cestiune fiind: in terra positusfuitadsepulchra Eromorum Earalio; afost înterinat la mormintele Arimilor din Earalia».

ÇiFat eic(T)eÇio apai = z i v a i eptezio arai; lat. vi'xit septemdecim annos; rom. a trait septespredece anï. «Arai» este o formă femenină din lat. annus, ca la Francesï «année», Insă cu n rotacisat.

«î coxe ÇiFai «FiÇ s== ⁿi «tin», mrom. pîn, rom. până; «foce», lat. hocce, rom. adce = aicî; «afiz», ce se repetezâ adese-orî în textul acestor inscripţiunî corespunde Ia rom. fuse (fuit). Ér sensul fraseï este: dum hocce vixitj fuit salvus (sospes). rom. până adce trăi, fuse sănătos »).

li

Despre latinitatea limbeî barbare, ce se vorbia în regiunile de nord-esl ale măriî egee, maî avem o mărturia importantă.

Dionysiu din Halicarnas scrie: «Limba, de care se folosesc Romanii, m; este nicî cu totul barbară, dar nicî absolut gr e c es că, ci este o ame stecătură din amêndouë aceste, însă partea cea maî mare este din idioma Eolilor»').

Eoliî, locuiau pe litoralul Asieî mici în faţă de insulele Lemnos şi Lesbos La teritoriul lor aparţinuse o-dată şi regiunile Troieî. In timpurile luî Dio­nysiu (sec. I a. C.), aceştî Eolï, maï vorbiaû aşa dar.o limbă semilatină

^J) Solda, 'Ep(j.wvtoţ

•) C& litera X corespunde la n result! şi din împrejurarea, că Ia Umbrii J, şi j se întrebuinţau ca semne pentru cifra 50, în locul căreia Grecii puneau pe v (Huschke, Iguv. Taf. p. 529).

>) In poesia poporală[macedo-română încă aflăm versurile: Bun ţi sănătos pîn fui Mă di cându lăngîdtf (Obed. Texte, 201).

«) Dionys. Halicarn. I. 90.

Repetăm acum încă o-dată textul şi traducerea verbală a acestor doue inscripţiunî:

Transcriere. Traducere rerbalft.

l Eolai ez na foth

ziazi,

maraz mav,

sialhveiz afiz;

e fistho zeronaith,

zivai

Famala sia l zeronai, mo-

rin aii 6 a ker, taf arzio.

lolaus senex in hocce (tu­rn ulo)

jacet,

aegrotus nunquam, salvus (sospes) fuit; fuit in terra posit us,

vixit

Familia sua ilium in terra posuit, moriendo abit

in coelum, sepulchro (mor­tali corpora) cremato.

lolaie bitr&nul in acesta

zace,

bolnav nici o-dată, sănătos fuse;

a fost înţerinat,

trăi

Familia sa i-I inţerină, mu­rind merge

in ceriu, mormentul i-a fost ars.


1 Eolai f(z)i focia siale, ze- lolaus filius hocce habitat
ro(n)ait e fistho tof E- (quiescit), in terra posi-
romo — tus fuit ad sepulchre E-

roma —

lolaie fiul aocea salaslu-esce, înţerinat a font la mormintele Aromi —


rum Earalio • zivai ep(t)ezio arai; tîn foce

rum Earalio; vixit septem-decira annos; dum hocce

lor din Earalia, trăi septe-spredece an!; până aocea

3 zivai afiz sialhviz, maraîm vixit, fuit salvus (sospes) trăi fuse sănătos, murind
afiz aomai(th) moriendo fuit humatus. fuse înhumat.

Ca o particularitate demnă de notat este lipsa litereî u (gr. u, ou) din textul acestor doue inscripţiunî. Acesta literă se vede a fi inlocuită cu et şi i în cuvintele: sialhveiz, sialhviz, afiz, fistho, sia.

In fine, Pelasgiî din Lemnos maî întrebuinţau în vorbire şi articulul postpus /«(s), după cum résulta din cuvêntul M6aux^°S (rom. Moşul), numele vechiu al unuî munte din acesta insulă.

15. Cele doué dialecte pelasge^ latin ţi arimic,

I

încă din timpurî preistorice fdrte depărtate, limba barbară a Pelasgilor se afla divisată în doue dialecte principale, unul latin, séû prise latin, şi altul arimic, adecă prise roman, după cum era împărţit şi poporul pelasg In doue familii mari şi estinse, una a Latinilor bëtrânï şi alta a Ari-milor.

Aceste doue popdre pelasge, eşite din acelaşî trunchiu naţional, trăise tn timpurile preistorice în condiţiunî geografice şi sociale cu totul diferite.

Ambele popdre se deosebiau unul de altul prin temperamentul lor fisic Şi prin caracterul lor moral. Chiar şi formele limbel, diferiau unele de altele to multe privinţe.

în fântânile geografice vechT, Latinii bëtrânï séû barbari figureză sub nu­mele de Abarimon(es), Abii, Leucoarimanl, si Barbari albi. Şi

eï ne apar in general ca o populaţiune din părţile de nord ale lumiî veci

în migraţiunile lor din Asia spre Europa, o parte din aceşti Latinî ba barï, după ce petrecură maî mult timp In regiunile de nord ale munţii Urall, înainteză spre apus pe lângă ţermuril Măriî baltice.

La acest curent aparţineau Li t van iî, SamogiţiÎ (vechil locuitori Prusiei orientale), apoi masele cele mart de L e ţi, respândiţî prin diferi regiuni ale Germaniei şi Gallieï¹), Litaviï din Armorica ⁸) şi A b io nil din insulele britannice »).

Despre limba latină barbară, ce se vorbia în părţile de nord ale Europe amintesce Suetoniu «) şi Dlugos ").

O a doua grupă din familia Latinilor bëtrânï trece peste părţile mer dionale ale Scytiel, ocupă cât-va timp câmpiile şi munţii Galiţieî, Silesit Moravie! şi Bohemieî, apoî i-şî continuă drumul seu de înaintare către pa ţile de apus. De la acest! Latin! barbar! derivă numele Lechilor (Pol< nilor), precum şi diferite numiri topice de origine etnică, ce le aflăm re! pândite prin ţinuturile acestea, sub formele de Latten, Leiten, Lety, Litei Ladzin, Letow, Litow, etc.

în fine, un al treilea ram din curentul cel mare de migraţiune al Lat nilor barbari, trece peste părţile de resărit ale Daciei către peninsula ba canică, ocupă cât-va timp regiunile de la Dunărea de jos, în deosebi părţi de nord ale Mesiel de jos şi de sus.

') Du Cange, v. Laeti sive Leti: Populi septentrionales, qui cum Franci aliisque nationibus barbaris, in Gallias et Gerraaniam ir rumpentes, ibi tande imperatorum concessione consederunt, acceptis ad excolendum agriş. Da Cange, ibi v. Latini: Latini appellati Indigenae seu veteres incolae, vel coloni, in iis r gionibus, quae a barbaris gentibus pervasae sunt. — BOcking, No t it ia Dign. II. 1050*: in lege Salica est scriptura lidus, ledus, litus, letus, laetus, in versiot latina Speculi Saxônum Latinus. —Cf. ibid. II. p. 1059*, 1060*.

>) Da Cange v. Leti.

•) Plin. IV. 30. 1: Albion ipsi (Britanniae) nomen fuit. — Dlefenbach, Orig. euro] p. 147: Bei diesen (Schotten) aber, bei den «albanischen» Gaidelen Hochschottlanc ist noch heute Albainn (Alban) oder Alba Schottland und Gaidheal Albannac der Hochschotte gegenuber dem stammverwandten Gaidheal Eirionnach (Arimî) Irland.

*) Saetonil Claudius, c. 1: îs Drusus . ..nans Rhenum ... hostemn... on prius destit: insequi, quam species barbarae mulieris, humana amplior, victorem tendere ultra s.er mone latino, prohibuisset.

»). Dlugossl Hist. Pol. Ed. 1711. I. 1. 10. 113 seqq.: Lithuanos etSamogitha Latini generis esse ... Serra o his (Lithuanis) 1 a ti nus modica varietate. — Cf. ibi p. 118. — Cromer, De orig. et reb. gest. Polon. 1. III. p. 42.

Ultimul lor rege naţional în timpurile aceste a fost, după cum ne spun tradiţiunile grecescl, Telephus, supranumit L a ti n us ^J).

Aceşti Latinî din nordul Thraciet portă, la Homer, numele de A b i i, ér în tradiţiunile poporuluï român, eî figureză ca Latinî de cel bëtrânï¹), la Şerbi şi la Bulgari numai ca simplu Latini ').

După un timp 6re-care, o parte din aceşti Latinî bărbaţi de la Dunărea de jos î-şl continuă drumul lor de migraţiune spre apus. Căuşele sunt necunoscute. Unele triburi trec peste AlpI *) tn peninsula italică, unde după lupte îndelungate cu diferite seminţii arimice, cari ocupase părţile de sus ale Italiei, se stabilesc definitiv în Laţiu (prisci Latini, Latini veteres, Al-benses populi).

Aceşti Latin! bëtrânï figureză în poemele epice române ca un popor nordic de la «marginea mărilor». EI sunt înfăţişaţi cu forme corporale gigantice, cu cap mare, cu fruntea şi pieptul lat, ochii mari, mâni şi pici<5re lungî şi grôse ⁶), ér în tradiţiunile populaţiunilor din peninsula balcanică ca o generaţiune de uriaşî. Tot ast-fel ne înfăţişeză şi Virgiliu pe Latinii din Laţiul cel vechiu. EI aveau o statură mal mare de cât alţi ômenï, «immani corpore», ér ti­nerimea lor se caractérisa prin o barbă blondă ").

Dialectul acestor Latinî barbari remăsese mal aprope de originea sa, atât. în ce privesce sistema consonantelor cât şi forma terminaţiunilor. Idioma Latinilor bëtrânï era mal dulce, maî armonidsă, însă nu avea aceaşî mişcare repede în circulaţiune şi aceeaşi precisiune tn esprimarea gândirilor, pe care o avea dialectul arimic.

După cum résulta din urmele, ce ne-aû rëmas până astă-dî în limba na­ţională a Litvanilor, Latinii barbari aveau terminaţiunl masculine în as şi us şi întrebuinţau adese-orî pe s în loc de r.

Ca esemple, vom cita aici următdrele cuvinte din limba litvană: alejus, oleum; angelos, angélus; ausis. auris; ausza, aurora; de vas, deus;

')• După Dio Chrysostomul (Jornand. c. 9). — Suldla, v. Aaţivoi. — Alte trad i ţi u ni române : Corn. Bei lie (Constanţa): înainte de Români, spuneau bătrânii, că prin locurile aceste au trăit Latinii; ce fel de <5menî erau, nu sciu. Corn. MărgăritescI (Roma-naţl); Ţerile românesc!, de cari vorbesc bătrânii, sunt: Ţera românescâ, Moldova şi Dobrogenescă, peste care domnia L e t i n bogat, cel de lege lăped^t. Corn. Casapchiol (Tulcea). Corn. Voi vodă (Teleorman): Locuitorii din acesta localitate nu vorbesc, de cât despre Latinî, că ar fi locuit aceste ţinuturi înainte de venirea lor.

') Corcea, Balade, h. 81.

*) Kanltz, Reise in Sud-Serbien und Nord-Bulgarien, p. 33.

) La acest curent de migraţiune aparţin Latinii din Elveţia.

') Haşdeu, Col. 1. Traianu, 1882. p. 620.

') Tirgrll. Aen. X. 312, 324; VIII, 330.

drasus, trux; grazus, pulcher; jaunas, juvenis; laukas, campus, locus; macnus, potens, fortis; medus, mel; midus, medus; muras, munis; pirmas, primus; senas, senex; vynas, vinum; vyras, vit¹).

Al doilea dialect al limbeï pelasge a fost cel arimic, pe care noi 11-numim prise roman.

La familia Ari m ii or aparţineau locuitorii din nordul Istrulul din jos, "Ap'fiot, cum i numesce Homer şi Hesiod; ScyţiÎ, numiţi mal înainte Aramaei; locuitorii cel vechi al Germaniei barbare Her m ion e s si Ala-manni; Aremorici din Aremorica séû Aquitania, şi din colţul de nord-vest al Galiţiei ; Volcae Arecomici dintre Pyrenel şi Rhodan; popula-ţiunile mal vechi ale Italiei, în fine Turditaniï, Tarraconiï şi Lusitanii din Hispania.

Arimiï se deosebiaÛ de Latini prin tipul lor fisic şi prin temperamentul lor mai viu. Ari m ii aveau perul şi coloritul feţei mal închis şi nu erau aşa înalţi de statură ca Latinii. Erau mal energici în acţiunile lor, mal deprinşi in arme şi cu idei politice mal înaintate.

Separaţiunea ginţii pelasge în doue familii mart etnice a fost cunoscută şi celor vechi.

După Hesiod *), genealogia Latinilor şi Arimilor era următorea: Circe, sora regelui Aiete din Colchis, avuse cu Ulysse doi fii; pe A gri u s (Rusticus. Ţeranul), numit de Plutarch Romanus³) şipeLatinus. Doue nume, ce represintă doue familii mari şi doue dialecte principale ale aceluiaşi popor.

Particularităţile caracteristice ale dialectului arimic erau mal cu semă următorele:

Se adauge un A Ia începutul mal multor cuvinte, cu deosebire la cele cari începeau cu litera R.

Se scurtau terminaţiunile cuvintelor, lăsându-se afară consonantele finale m şi s, une ori şi vocala precedentă «.

Se elimină silaba finală re delà infinitivele verbelor.

In fine, Arimiï făceau o mare întrebuinţare de litera R în cuvintele lor.

Despre adâugerea vocalei A la începutul cuvintelor avem următorele e-semple.

') Schlelcher, Litauische Grammatik, 1856. ») Hesiod. Theog. v. 1011 seqq. ') Plutarch. Asmulus.

In numirile etnice: Ari m i la Homer şi Hesiod, Ar am a ei (Scytil), Ala­ma n n i seu A r a m a n i, o parte din locuitorii cel vechT aï Germaniei barbare, numiţi In părţile de sus ale Italiei Ari mani şi Aremani, in Gallia Are-mori séû Aremorici; Archemorium, şi Archemonium numele unei suburbe din Roma, Ar i minium un vechiu oraş al Umbriei, adl Ri-mini; Orchomenos (= Archomenos), doue oraşe vechi, unul în Beoţia, altul în Arcadia; Ariman (Ahriman), conumele lui Typhon; Arimanius, un epitet al lui Mithra (Prometeu) şi al M Marte, Ar e m ui u s, un rege vechiù din Alba, la Liviu Romulus Silvius.

Ca numiri geografice: A ni gr u s fl. în Polopones; Asilba, castel în Thracia; Amurgos şi Murgos, o insulă lângă Helespont; Asarath fl. în Africa, Ari us, regiunile Indiei.

Acelaşi A protetic î-1 aflăm şi în limba Aromânilor de astă-dl, des­cendenţi din vechil locuitori aï Thesalieï, aï Epiruluï şi Macedoniei.

Ca exemple aducem următorele cuvinte: afiresc, feresc; agonesc, gonesc; alichesc, lipesc; alătrat, lătrat; alăudat, lăudat; arëu, rău­tate, nenorocire; aricdri, frig, rëcére; arîs, rîs; arîu, rîu; Aromân. Român; aroş, roşu; arug, rug; aspart, spart: aumbră, umbră; avénat, vênat. La cari mal adaugem şi cuvêntul thracic a b aba, babă, din tim­purile lui Maximin.

Acelaşi A prepus s'a mal păstrat şi în unele cuvinte române delà Car-paţl şi Dunărea de jos: ab i r ui r e, învingere; abdre, bore; abubă.bubă, achindie, chindie; aciôie, ciôie; acufund, cufund; alătrat, lătrat; alăută, lăută¹), Armancă, Româncă').

In dialectul romaniol din Italia: aglion, it. Icon; alor, lauro; am-sure, misurare; aramse, ramassare; arcade, ricadere; arfat, rifatlo; arpos, riposo; ar vena, ruina⁸).

O altă particularitate a dialectului barbar arimic era scurtarea termina-ţiunilor, în deosebi suprimarea consonantelor finale m şi s.

Consonanta m delà finele cuvintelor, după cum ne spune Quintilian, era şi în limba latină o literă, «care se exprima foarte puţin» *), adecă un sunet mut

In ce privesce pe s final, Cicero scrie: «In timpurile vechi se consi-

0 Hasden, Etym. magn. Romaniae. T. I. II.

') Yaslliu, Cântece, p. 31.

*) MattloH, Vocab. romagnolo-italiano. Imola, 1879. — Cf. Torquati, Origine déliai. ^ital- P- 34. 45, 48.

⁴) Qulotil. Inst. IX. 4: Atqui cădem ilta litiera (M) ... etiam si scribitur, tatnen pa-^run> exprimitur.- Ibid. XII. 10.

dera ca un mod elegant de vorbire de a lăsa afară pe s din silaba finală, astă-q"! însă, pentru noT, o ast-fel de vorbire este ţerănescă, ordinară» i).

Adese orî însă, se lasă afară întrega silabă finală a cuvintelor. La acest mod de vorbire se raportă cuvintele luî Quintilian: curabit magister ne extremae syllabae intercidant *).

In dialectul romaniol din Italia, în care s'au păstrat până asta-dï forte multe particularităţi din dialectul vechio arimic, nu există nicï o nicï « final.

Ca exemple: an, it. anno; anzel, it. angelo; bon, it. buono; braz,it. braccio; camp, it. campo; car, it. caro; corv, it. corvo; fer, it. ferro; fiol, it. figlio; fom, it. fumo; fus, it. fuso; mort, it. morto; om, it. uomo; ont, it. unto; orb, it. orbo; oss, it. osso; ors, it. orso; prez, it. prezzo ^a);

Aceeaşî scurtare a terminaţiunilor ni se presintă şi limba română, în dialectul armerin, precum si în diferite cuvinte ce aparţinuse limbeî poporale «romane» din Gallia. Rom. an, mrom. an, arm. an, pro v. an, fr. an, rom. braţ, mrom. braţ, istr. braţ, arm. brazz ; rom. câmp, picard şi prov. câmp.

Venim acum la suprimarea silabeî finale re delà infinitivele verbelor.

In limba română, infinitivele au doue forme, una cu re şi alta fără rr. a cântare şi a cânta, a vedere şi a vedé, etc.

Pe teritoriul Italieï de astă-dî, forma infinitivului scurtat (fără re) o aflăm în dialectul piemontes, friulan, romaniol şi armerin.

Piemontes, cu tret conjugatiunï: amé, it. amare; vede, it. vedere; cusi, it. cucire a). Friulan: ama; teme it. temere; sintî, it. sentire b). Ro­maniol: arne, v d e, cusi c). Armerin: are, rom. ara. De altmintrelea a esistat pe teritoriul Italieï până târdiu un us general de a elimina pe re delà infinitivele verbelor un fenomen important limbistic, pe care l'a constatat distinsul literat G. Torquati pe basa poesieï poporale italiene *).

^l) Cicero, Orat. c. 48: Quin etiam quod jam subrusticum, olira autem politius eorum verborum (in us) post rem am literara detrahebant, nisi vocalis insequebatur.