Graiul românesc din Sêfdû

') Qnlntll. Inst. XI. 3: Dilucida vero erit pronunciatio primum, si verba tota ex-i e rin t, quorum pars devorări, pars d e s t u t u i solet, plerisque extremas syl-labas non perferentibus. — Cicero, Orat. c. 12: şed aperte et pa!am elaboratur ... ut ., extrema (verborum) terminentur.

») Mattioli, Voc, romagnolo-italiano. (Imola), 1879.

1. 
   Ponza, Vocab. piemontese-italiano. (Torino), 1846, p. 43.
   
2. 
   Mattioli, Vocab. romagnolo-italiano.
   
3. 
   PIrona, Vocab. friulano. (Venezia), 1871, p. XXXI-XXXH.
   

⁴) Torquati, Origine d. linqua italiana, p. 25: io non sapeva trovar la ragione, ondei Volgo divora ii Rt finale dele voci dell¹ Infinito dicendo: Bisogna fà, bisogna di, va a mangia, va a zappa, in vece di dire: Bisogna fare, bisoena dire, v_a

Acesta formă trunchiată a infinitivelor a trebuit se esiste, fără Indoielă, si în limba vulgară séù arimică a Italiei vechî.

Quintilian scrie: Preceptorul se aibă grijă, ca elevii, pe cart i instruesce, se pronunţe şi ultimele silabe ale cuvintelor. «Curabit magister ne exte-_mae syllabae interctdant» »).

Acest mod de vorbire era de origine barbar. «Barbarii» scrie Isidor, «nu pronunţa cuvintele latine în întregimea lor» *)!

O altă particularitate caracteristică a dialectului vecbiu arimic era usul frequent, ce-1 făcea de litera sonoră r.

Acesta literă se punea adese ori în locul consonantelor d, l, h şi J.

In studiul de faţă însă, noi ne vom ocupa numai cu rotacismul lui n, care a avut o-dată un rol forte însemnat nu numai în limba vorbită, dar şi în limba literară bisericescă a poporului român.

Despre trecerea lui n în r în dialectul arimic al Pelasgilor avem unele exemple încă din timpurile homerice.

Gargaros se numesce în Iliadă verful cel mal înalt al muntelui Ida. Insă forma originală era Gargan-us.

Cuvêntul Tartaros în timpurile teogoniel avuse înţelesul de «pater» (Titan), rom. tătân, în cărţile bisericescl tătănru şi tătăru.

Din aceeaşi formă derivă Teutarus, numele unul Scyt, contemporan cu Hercule.

Cu deosebire, Geţii delà Dunărea de jos făceau o mare întrebuinţare de litera /• în vorbire.

Poetul Ovidiu numesce limba Geţilor: vox fera, vox f e rina, Geţi-eus murmur, barbara verba, cuvinte rotacisate, prin cart densul ca-racteriseză în mod indirect dialectul cel aspru şi sonor al Geţilor.

Schimbarea lui » în r în limba naţională a Geţilor ni se presintă cu deo­sebire în numirile de localităţi de Ia Dunăre, precum şi din părţile de răsărit şi de meză-noapte ale Daciei, cum sunt: Laedenata şiLaederata lângă

amangiare, vaazappare ecc. Io vedeva bene che questa foggia di stroncature ^aveva la. sua rădice nell'uso di pronunziare del V ol g o ... nelle diverse raccolte de' cânţi poporali della nostra Italia si ha una vena fresca e copiosadi cossiffatte stronca-^ture ... ii vezo di divorare ii RE finale delle voci deU'Infinito, non è già un vezzo nel BOlo Volgo romano (de pe teritoriul Romei); ma generalmente del Volgo italiano.

""TQùTntHiani, Inst. XI, 3.

') Isldorl, Orig. I. 31: barbarismus a barba ri s gentibus, dam latirme orationjs integritatem nescirent. Despre scurtarea infinitivelor ki dialectul loren, arden ^otc., din Francia, vePar«, 1840, p. 65.

Viminaţiu In Mesia de jos (Not); Rat i ar i a şi Raţia r n a (Ptol.); D u ros-tonum şi Durostorum (Ptol.), la lornande Durostona (Silistria); Di-nigothia şi Dirigothia lângă gurile Siretuluï (Not, Tab.); Noviodu-num şi Noviodurum, Isaccea (Itin.), Carodunum şi Carodurum (Ptol.), ErmeriumşiUrgum, doue localităţi din părţile de nord ale Dacieî, nume, ce corespund la formele Armerium (Armenium) şi Ung, astă-dl oraş şi comitat lângă Maramureş.

Pe teritoriul Scytilor: Achani şi Acharni, nume de popor (Steph. Byz.). Ari m a, în limba Scyţilor, însemna «unul», un cuvent, în care r re-presintă sunetul original ».

în Pannonia, aceeaşi oscilaţiune între sunetele m şi r în numele maï multor localităţi: Vindomana şi Vindomara (Itin. Not); Bononia şi Bonoria; Carnunto şi Carunto (Itin.); Acimincum si Acimir-cum (Not); Tauruno şi Taururo (Not, Ptol.).

In Dalmaţia: u t pureremu în loc de «puneremus». i)

In Germania: Varduli în Ioc de Vanduli, Veredi în loc de Venedi ^!).

In Gallia: Verodunum şi Veroduro, Augustodunum şi Au-gustodurum (Itin., Tab.); Cenomani şi Ceromanï (Not); Menapii şi Merapes, Ursanienses şi Ursarienses (Not.). Aremorica = Aremonica, Gaura mors, în loc de mons (Itin. Hier.)⁸).

In Britannia: Conors quarta Lergorum în loc de Lingonum (Not.); Celunno şi Cilurno (Rav., Not); Brittonum şi Brittorum; Vindo -gladia şi Virdocladia (Itin.).

In H i spania: Urgi şi Unei (Itin.).

In provincia Argos din Polopones, Lyncea şi Lyrcea, numele unuï sat (Paus.).

In Asia mică, în ţinuturile locuite de Pelasgî: Comagena şi Coma-géra, Dar daxina şi Dardaxira, Marandana si Marand ara (Itin.).

In limba frigiană j^oupoc, gr. x\ouw» o specie de aur (Hesych.).

Peste tot litera r era un sunet caracteristic al limbel arimice pelasge ⁴).

») laidori Orig. I. 31.

») Arch.-ep. Mitlh. IX. 8.

») Pe teritoriul Daciei încă a esistat o dată forma de mor t în loc de mont, munte. Pctrus de Ruffomonte (1456), seu Petrus de Veres m art (1466) şi de Yereamort (1460—1467).

') He n r. Steph. v. Bappapô^mvot: Propter fréquentera literae p usum, Eretrienses p«p. dictas tradit Eustath. II. p. 279.

In peninsula italică, întocma ca şi în cele laite provinciï locuite de Pelasgïi dialectul arimic a fost cel maï rëspândit •¹).

Acest dialect, începênd delà Alpï şi până în Sicilia, forma idioma naţio­nală usuală, pe care literaţii romanî o nutniau: lingua quotidiana séû usualis, romana lingua, vox romani generis») rustica ro­ma na lingua, rustica vox et agr es tis ^s), rustica asperitas⁴), rus-ticussermo, plebeius sermo, sermo vulgaris, usualis sermo, quotidianus sermo (quo cum amicis, conjugibus, liberis, servis loqua-mur), vetus lingua, sermo antiquus •), barbarus sermo, latina pessima.

In ce privesce dialectul pur latin în Italia, acesta a fost tot-de-una res-trîns numaî la provincia Laţiuluî.

Trecerea luî * în r o putem urmări în limba poporală a Italiei până în cele maï vechï timpuri ale statului roman.

Următorele exemple vor pune acesta cestiune tn deplină evidenţă.

Remoria, după Festus, se numta locul de pe Aventin, unde Rem voia, ca se fie edificată cetatea Romeî; la Plutarch Remonia; la Enniu Re-mona.

R e m o r e s, după Aur. Victor, se numiaù ômeniï, carï aveau aceleaşi cali-tăţî ca Rem. O formă rotacisată în loc de R e m o n e s.

Re m uri a, în cultul roman, era sărbătoarea când se aduceau ofrande stră­moşilor. Cuvent format din «Remores».

Re m urina, o vechia divinitate romană, probabil personificarea serbă-toriî «Remuria».

Archemorium şi Archemonium o vechia suburbe a Romeï.

Crustumerium şî Crustumini, oraş şi popor sabin.

Perpenna şi Perpena, n. pr.

In limba latină clasică, carmen derivă din canimen = car(i)men ie Ia vb. cano, a cânta.

După Varro, cuvêntul moerus, mur, deriva din m o en u s.

¹) Qnlutllianl Inst. 1.6: Pollio deprehendet in Livio Patavinitatern, licet oro n ia Ita-^ca pro Romanis habeam. — In timpurile lui Enniu, idioma vorbită şi scrisă se numia

«romana», nu «latina». Romane loqui (Charisius, Inst. Graimn. II, ap. Keil, Gratnra.

Lat. I. 2oo).

*) Cicero, De orat. III. 12. 44. ') Cicero, De orat. III. 12. ⁴) Sueton. Gramm. c. 24. ') Cicero, De orat. III. 11. 42.

A s sir, In limba vechia latină, însemaa «sanguen», sânge *). Cuvêntul nu este latin, ci arimic, cu a prepus şi cu n prefăcut în r, ca în limba spa­niolă s a n g r e din sanguinem = sanguirem.

Ceï vechï mal diceaû femur şi femen, groma în loc de gnoma, aeneus şi aereus, siris, sirit în loc de sinas, sinat *), de asemenea s e r s = sinas în cântecul Fraţilor arvall.

Populonia şi Pop ui oria era un oraş maritim al Etruriel (Itin. Ant).

Egina, şi Egira numele uneî insule dintre Italia şi Sicilia (Itin. Hier.) «);

Litera p, după cum scrie Plato, indică mişcarea şi asprimea. Din acesta

causa autorii grecescï numiaù axXijp&njc, asperitas, întrebuinţarea acestei

litere în vorbire *).

De sigur, că tot din aceleaşi motive caracteriseză şi Cicero dialectul po­poral al Italiei prin cuvintele: rustica asperitas.

In poemele lui Virgiliu aflăm mal multe exemple, prin cart densul imi-teză idioma ţerănescă, repetând litera r:

Agricola, incurvo terram molitus aratro... Ergo aegre rastris terram rimantur ⁶). Aurunci, Rutulique serunt et vomere duros Exercent collis atque horum asperrima paseunt⁶).

« Ast-fel erau cuvintele <5menilor, după cum le-a lost şi viaţa» scrie Seneca *)' Acest dialect rotacisat se păstrase mult timp în casele nobilime! romane. j Poetul Persiu ne spune, că la uşile familielor vechi romane mal resună şi în timpurile sale litera cânescă r^e).

Literaţii romani elevi al unei şcole severe latine-grecescî, au avut tot-de-una o deosebită aversiune in contra sunetului r; din care causa acesta consonantă a şi fost suprimată din mal multe cuvinte latine. Ex. pejero== perjuro, crebesco = crebresco. La Terenţiu Varro; R exclusum pro ptcr le-vitatem «), adecă, litera r a fost esclusă pentru uşurarea pronunţării. «Reor», dice Quintilian, este un cuvent oribil¹⁰); ér în alt loc, densul scrie: în locul

') FestnB, v. Assiratum.

»} Ilyil, libr. I. 32.

') Lirli lib. I. 32.

⁴) Plato, Cratylus, c. 41.

•) Virgil. Georg. I, 494; III, 534.

•) Virgil Aen. XI. 318.

') Seneca, Epist ad Luciii. 114.

⁸) Perşii Sat. I. 109.

•) Varro, L. L. V. 133.

>°) QulntUlan. Inst. VIII. 3.

literei p, cu ^care Demosthene a avut se lupte aşa de mult, a urmat litera X (la Greci), cari sunt litere puternice şi la noi *)•

In limba română, trecerea luî « în r ni se presintă în tdtă puterea sa In textele vechî ale literaturii religiose.

Vom reproduce aicî câte-va esemple din Codicele Voroneţian, scris pe la începutul sec. XVT-Iea: adura, aduna; ariră, armă; betrăriî, bă-trâniî: cunteri, content; curură, cunună; dumerecă, duminecă;ge-rure, genune; giure, giune; iremă, inimă: iremire, inemile; lumiră, lumină (în mierurata luï lumiră); Lurï, Lunï; menciurï, minciunï; neţirut, neţinut; dmerl, dmenî; rugiră, rugină; r u s u l = nusul, însul ; spureţî, spuneţi; supureţî, supuneţî; striiril, străinii; ture r ecu-, In-tunerec; urul, unul, etc.

Acesta limbă literară bisericescă era numită în sec. XVIII «pe rumâniă», adecă, rustică română séù arimică.

Din acest mod de vorbire, cu n trecut în f, s'aii mal păstrat până astădl tn limba română unele urme vechi cum sunt: arin, anin; irimă, irmă, inimă; mărunt, lat. minutum; muşuroiu, musunoiû, raţă şi naţă; re-r u n c h Î şi renunchï, rêncheza, necheza, lat. hinnire; rêndurea, rendu» nea, lat. hirundo; serin; senin, veri n, venin.

Cu deosebire, ne apare acest fenomen fonetic ca o particularitate carac­teristică a dialectuluî român din Istria; o probă evidentă, că în timpul când grupele române din Istria au emigrat de la Dunărea de jos (p. 554), dia-ectul rotacisat era aprdpe general la poporul român de la Dunărea de jos.

Originea acesteï idiome pe păntentul Dacieî este anteridră cuceririi romane.

Trecerea lui h în r ni se presintă, după cum am vëdut mai sus, în limba Jarbară a Pelasgilor încă in timpurile homerice (p. 1126 şi următoarele); ^ în peninsula italică încă în timpurile legendare ale statului roman.

Substituirea lui n intervocalic cu r nu este aşa dar un rotacism specific omânesc, seu al limbel române din evul de mijloc, cum credea literatul Hasdeu, i este o particularitate fonetică moscenită din vechiul dialect al Arimilor *).

Insă încet cu încetul, rotacismul lui h a dispărut aprdpe cu totul, nu nu-iaî în părţile de apus ale Europei, dar şi pe teritoriul Dacieî.

e întrebăm acum: care este esplicarea acestui fenomen limbistic din

') Qulntillan. Inst. l. n.

«Sden, Cuv. II 781. Rotacismul a esistat ţi Ia Romanii din Moravia, de mult sla-,ve ^{JUdCCând dupe} P»tyro = pubina Mild. Uber die Wand, der Rum. p. 24. Acelaşi ⁿ tot cu u \n loc de r a străbătut la Ruteni si Poloni; Ibid. 18.22. La Ruteni iirp = jumperu. (ibid li).

punct de vedere istoric? Fiind-că în viaţa omenimiî nimic nu se petrece fără o causa 6re care determinată.

Rëspunsul nostru este: că dialectul ari m ic, séù rotacisat, a trebuit In-tr'un timp <5re care, se aibă un amestec puternic cu dialectul nerotacisat séû latin barbar.

Acesta restabilire a sunetuluï primitiv « aparţine, nu uneï reînvieri spon­tanee a luî «, cum o credea Hasdeu, ci influenţei invasiuniï celeï marï a Leuco-Arimanilor seu Abiilor, carî se revărsară peste Europa în urma cu­rentului arimic.

16. Corumperea dialectului latin şi arimic în Italia.

In Italia, cele doue dialecte principale, latin vechiu şi arimic, trecură repede prin o transformare radicală.

Coloniile comerciale grecesc!, stabilite în partea meridională a Italiei, nu­mită Grecia mare, 55 neycfcX»] "EXXac, avură o influenţă desastrdsă asupra limbeî naţionale a peninsulei.

Aceşti comercianţi greci, respândindu-se prin t<5te oraşele Italiei, impor­tară, de o dată cu productele industriale ale Orientului, limba şi obiceiu­rile lor naţionale.

Limba oraşelor din Italia adoptă repede un mare numër de cuvinte şi forme grecescï, apoi la rêndul seu, acesta limbă a oraşelor contribui în mesura mare la descompunerea şi alterarea limbeî naţionale de la ţeră.

încă înainte de timpurile lui Liviu Andronic, ale M Enniu şi Neviu (sec. III), limba grecescă ajunse se fie considerată ca organul cel mal ilustru al civilisaţiunil, ér limba vechia poporală (arimică şi latină) rëmase despre-ţuită şi persecutată.

Literaţii romani începură se imiteze pe Greci; în gramatică, în poesiă, în filosofiă, în istoria şi chiar în geografia. Ei adoptară acelaşi mod de cu­getare şi aceleaşi vederi ca Grecii, idei noue, cuvinte noue şi stil nou. Ge­niul popdrelor italice începe a se schimba.

In contra acestui curent nenaţional în moravuri, în sciinţă şi în literatură, se ridicase cu multă energia Cato cel betrân, un bărbat de mare autori­tate, acela care cerea necontenit distrugerea Carthageneî. Pliniu ne comu­nică o scrisdre a lui Cato către fiul seu, în care densul se esprimă ast-fel: «Marcule fiule, Despre Grecii aceştia î-ţî voiu vorbi Ia timpul şi la locul seu. EI sunt o rasă de dmenl stricaţi şi cari nu se mal pot îndrepta. Cugetă, că prin cuvintele aceste î-ţl vorbesce un oracul. Ori de câte ori omenii aceştia vor veni cu scrierile lor se scil, că eï tôte Ie corump» *).

') Plinii 1. XXIX. 6 şi 7.

Insă, sfaturile cele înţelepte ale lui Cato tn contra invasiuniî moravurilor şi ideilor grecescî şi in contra cosmopolitismului roman nu au fost urmate.

Pe la a. 100 a. C. scrie Cicero, Italia era plină de dmenï, carï se ocupau cu studiile şi cu artele grecescî şi aceste studiî erau cultivate atuncî în Laţiu cu maï mare zel ca în dilele n<5stre >).

Cu 200 anï maï târdiù, Pliniu constată de asemenea influenţa distrugă-

tôre a Grecilor asupra vieţeî morale a poporului roman. «Grecii», scrie densul,

«sunt părinţii tuturor corupţiunilor». Graeci vitiorum omnium genitores¹).

Quintilian, renumitul, orator roman vorbind de limba, de care se folosiau Romanii în timpurile sale, ne spune, că partea cea mal mate a limbel ro­mane este formată din cea grecescă *).

De asemenea scrie Dionysiu din Halicarnas (sec. I a. C): «Romanii se folosesc de o limbă, care nu este nici cu totul barbară, dar nici absolut grecescă, ci este o amestecătură din amêndoue aceste> *).

Despre corumperea limbel vechi latine aflăm la Festus următorul pasagiu. «Espresiunea de a vorbi ladnesce, derivă delà Laţiu, însă acest mod de vorbire este astă-dl aşa de corupt, în cât de abia mal cunoscem ceva din limba acesta» ⁶).

Deosebirea îrtre limba latină vechia şi limba, pe care o vorbesc astă-dî Romanii, dice Polybiu (sec. U a. C), este aşa de mare, în cât şi ceî mal Invefaţî, de abia mal pot înţelege unele cuvinte de cari se împiedecă •). 7).

Pe când în Italia, dialectul vechiu latin, şi dialectul arimic, se corump şi se modificară, în provincii din contră, limba romană vulgară seu arimică ră­mase mal puţin alterată.

Acesta limbă romană barbară, ce se vorbia în timpurile republice! şi ale imperiului prin diferitele provincii ale Europei şi Africel, nu-şî trăgea ori­ginea sa din limba vulgară a Italiei, ci era numai o continuare a dialecte­lor barbare pelasge, pe basa cărora s'au format şi s'au desvoltat mal târdiu limbile romanice moderne.

*) Cicero pro Archia, c. 3.

^J) Plinii 1. XV, c. 1.

') Quint il. Inst. I. 5; Şed haec mea divisio ad Graecum praecipue sermonem per-tinct, nam et maxima ex parte Romanus inde conversus est.

⁴) Dionyu. Hal., I. 90.

') Festus, p. 204: Latine loqui a L at i o dictum est: quae locutioadeoestversa, ut vix ulla pars eius maneat in notifia.

') Polyblt lib. III. 22.

') Qnintll. Inst. orat. VIII. 3.

AceeaşÎ părere o esprimă şi învăţatul P i r o n a din Udine, că: tlimbele ro manice, ast-fel cum ne apar în monumentele scrise din evul de mijloc, n' derivă din limba latină, nicî pe calea filiaţiuniî, nici pe calea corup ţiuniî, ci ele ni se presintă numaï ca o redesceptare a dialectelor vul gare, ce se vorbiau încă înainte de ce limba latmă ajunssese ase constitu într'o limbă nobilă. Aceste dialecte vulgare au rëmas obscure în tot timpul cât limba latină a fost întrebuinţată în scris şi ca limbă de instrucţiune îi şcole. îndată ce însă, şcolele au încetat şi limba nobilă s'a pierdut în mijlocu barbarieî, dialectele vulgare, carî-până aci nu se puteau mişca, fură gat să iee locul limbeî latine şi din momentele acestea începe o nouă civili saţiun» în lumea romană ^J).

Acesta este originea limbelor neolatine séù romanice.

17. Originea articululuî definii postpositiv Iu, Ie, şi a.

Originea articululuî post pus /* (l), le, m. şi a (la) fern, în limba român este mult maï vechia de cum s'a credut până astă-dî.

cModul nostru de vorbire, nos te r sermo», scrie Quintilian, «n'ar trebuinţă de articul» *). Sub aceste cuvinte, oratorul roman înţelegea limb latină literară, (noster sermo), er nicî de cum limba poporală rustică, î care de almintrelea aflăm urme numerose şi importante de întrebuinţare articululuî postpositiv lus, la, lum sing., li, lae (le), la pi.

Pe teritoriul Italiei formele cele maï archaice cu articulul post pus ni s presintă în numele proprii familiare si locale.

Cităm aici următorele esemple:

Nume personale: Forculus, o vechia divinitate a Romei; Aremulus un rege din Alba; Romulus, primul rege al Romei; Proculus, Faus tulus, Ceculus, Venulus (la Etrusc! Venu), Tremulus, Catulu si Catus, Lentulus şi Lentus, Romanulus, Brutulus, Paculus laSamniţIPaakul, S^uXXoc (Sabullus) în Sicilia, Ursulus, Ursolus^ Urs-us »).

In diferite numiri de oraşe, castele şi munţi: Asculum, Batulum Brundulus, Corniculum, Cuculum, Cingulum, Hetriculum laniculus şi laniculum, Capitulum (rom. Capetul), Larolum

«) Pirona, Vocab. friulono. Venezia 1871, p. LXXXIII. *) Qointlllani, Inst. I. 4: Noster sermo articules non décident. •) C. I. L. vol. I. — LlTli. Rer. Rom. libri. — Varro, De 1. l»t. - Yirgfllii Aencis. Fabrettl, Corpus Inscr. ital.

Nerulum, Ocriculum, Tusculum, Trossulum, Vesulus m. tn Aqulia, un alt Vesulus in Alpï, la isvôrele rtuluï Pad.

Pliniu amintesce mal multe popôVe si triburï, ce dispăruse din Laţiu cu maï multe secule înainte de timpurile sale. Intre cart erau: Aesulani. Longulani,Olliculani,Octuloni,Querquetulani,Venetulani;

nume ce se reduc lanisce forme topice vechî; Ae s ulum.Longulum, etc. *).

In inscripţiunile etrusce aflăm numele personale: C emul Mlescul Srancxl (Stanciul?), Tunchul¹). Jupetrule pure=Jupiter puer, pro­babil un vocativ. Vulcan, ca

Alte cuvinte latine, în cart ne apare articulul posfpus lus, sunt: c ucu-lus la Hispanî cucus, rom. cuc, art. cucul; ullus, unul, o formă contrasă din unulus = unlus = ullus, la Enniu ninculus, nicî unul; focus şi foculus în actele Fraţilor arvatt.

In tonitrus şi tonitrum, precum şi în alte cuvinte cu asemenea ter-minaţiunî, / din articulul postpositiv a trecut In r. Formă originală nu putea să fie de cât tonitus, ca în strepitus, fremitus, sonitus.

In limba română ni se presintă de asemenea trecerea luî l în r în for-

•it »

mele articululuï postpositiv: Dumnezeur = Dumnezeul⁴), inremire = iremile = inemile ^B), trupureror = trupurelor⁶), tuturor = tutulor.

Pe teritoriul Italieî, cuvintele terminate în lus, la, lum ne apar cu deose­bire în limba rustică.

Cato cel betrân, născut pe la 234 a. C în Tusculum, care-şî cultiva singur moşia sa de pe teritoriul Sabinilor, care lucra de dimineţă, până sera în rend cu tëraniï şi cu sclaviî şei, întrebuinţeze în tractatul sëu de «Economia rurală» mal multe iorme curiose de cuvinte terminate în lus, la, lum, de regulă numirî de instrumente agricole şi alte cuvinte din limba ţerănescă, cum sunt: asserculus, corbula, craticula, clavulus, coculum, convolvulus, coliculus, foculus, funiculus, foeniculum, felicula, falcula, incerniculum, mo-diolus, orcula, porculus, ramulus, rutabulum, sarculum, situlus, sirpicula, sucula, scopula, surculus, scutula, serputum ').

Gramaticii latinï au considerat aceste forme ca diminutive: Insă în limba

') Plinii lib. III. 9. 16.

') Inscrip(iune din Perusia, reprodusă de Ottfr. Muller, Etrusk, p. 61.

') Th«U în Gr. Diet, de la 1. latine, par Freund, I. p. XI. Orell. nr. 1384.

⁴) Puşcăria, Doc. p. limbă, p. 14.

") Sbiera, Cod. Voron. p. 104, 14; 129, 2.

') Hasden, Cuv. H, 215.

') Cato, De re rustica; passim.

rustică cuvintele terminate in lu (s), la, lu (m) nu erau diminufive, ci sub­stantive ordinare.

Numirile instrumentelor agricole, cu terminaţiunile in lus, la, lunt, nu esprimau ideia, că aceleaşi instrumente şi obiecte, de cart se folosiau ţeraniî luï Cato, eraù mici, slabe, graţidse, ort delicate.

Ţeranul din timpurile luï Cato, ca şi ţeranul de astă-dî, nu a avut tre­buinţa se-şî îndulcescă greutăţile muncii cu forme diminutive şi se spună, că instrumentele, cu carî densul se trudia săptămâni, luni, şi ani întregi, erau mici, puţin solide, ori simple jucării.

întrebuinţarea articululuï postpositiv lu, la în numirile personale şi lo­cale ale Italiei a remas în us până târdiu în sec. Xl-lea.

Ca probă reproducem aici următdrele esemple din papirele diplomatice publicate de învăţatul archeolog italian Marini.

An. 906, p. 262—263: Volo liberum esse Petrul u m, Amola ... et ha-beat baccam unam praegnantem cum betellu an n i ci u. Volo liberum esse L u pol o porcaru.

An. 945 p. 232—233: Et fundu casa l u p u l i ... Perheredes Sclau-culu ...De sex uncie fundi Cecci per Bassulu ... Per hd Vibulo ... Per Romanulo ... Per heredes CI au c ui o ... Per hd. Caucul o ... de fundu C u press ui i ... et fundum Case 11 e ... et fundum C ap o l u... et fundum C a n i c l u de fund. q. voc. Facile ... fundi casa M a j u l i de ... fund. G i m e 11 e ... Per B a s t u l u parvulus ... Per S u r u l u miles ... Per -S i n d u l u s miles ... Per P r a n d u l o ... Per Graciculu mii. ... Per Calbulus.

An. 962 p. 48: ab uno latere Cas elle et a secundo latere Fluvium de curente.

An. 978 p. 229: fundum Quintiliolum . . et Pertesulo ... fundum Ia n ui e ... fundum Gimelle ... fundum Cu f ui o ... terra posita in Grip-tule ... fundum qui vocatur Zetulo...a quarto latere rivo puzzulo... fundum Circule, fundum Circulanum fundum Finistelle ... fundum Casalupuli ... territorio Afile.

An. 1018, p. 66: de monte qui vocatur Zunul ... in campo qui vocatur Mer ui.

An. 1025, p. 79: fundus qui vocatur Mons G r un d ui i ... vallis de G ru­tul ...juxta ipsam viam Castangetul... Casa ... Savinuli, qui et San-buc u lus vocatur.

An. 1027 p. 74: fundum quiappellatur Mons Grundul ... fundus Crip-tul et Bibariol.

Am vorbit până aici asupra articululu! postpositio ia peninsula italică. Pe teritoriul Elladel -şi al Asiei mici, putem urmări acest fenomen până departe, în timpurile homerice.

In nume personale: It u l us şi 11 us, gr. "ItuAoç, 'froc (Pher.. Apollod.). Litera gr. u corespunde în limba latină la «. Ax ui us (Horn.), Oxulus (Apollod.), Dasculus (Herod.), Baetulus (Philo), S i p u l u s (Horn.), A.s-bolus centaur (He^.).

In nume de localităţi: Octulus, Sipulus (Horn.), Co t ui us, vêrful m. Ida (Strabo). Ho m ol us m. în Thessalia (Ephor).

In Thracia şi Illyria, nume de localităţi: Ar ap lu s (Scylax).- Este a-ceeaşl formă cu mrom. A r a p l u = Arabul (Arabs), T u n a r u 11 o (Itin. Hier.), Terpullus (Ptol.), Morullus (Ptol), Tzurulus (Procop.), Sburulus vicus (L. I. L. VI; Ptol.), Cusculus, castel în Rhodope (Proc.) Lutrolo în Illyria (Proc.), Nantianulus (Itin. Ant.).

In cele doue provincii ale Mesil, nume personale: Ursulus, Mas­ei u s (Bessus), precum şi forma Zal-Deul, în «Zal-mox(is)». La Macedo­români D u m n i d r a Dumnezeu, art D u m n i z ă l u, gen. a Dumnizalul, voc, Dumnizale ^J).

Pe teritoriul Daciei, în numele de localităţi: Ap uium si Aplum (A[l]bu-lum), Tripbulum, statio Resculi.

In Pannonia, Novic şi Dalmaţia. Nume personale: Aiatullus, Berullus, Comatullus, Comatlusşi Comatus, Ciut u l (lus), Dias-tullus, Deculus, Ittu, Itulus şi Itul(us), Lupus şi Lupulus, Mosculus Ituli f. filius, Tattus şi Tatulo, Ursus, Ursulus şi Ursolus *).

In Gallia: Antullus, Antulla, Aviulus, Berullus, Comula Catus şi Cattulus, Certus şi Certulus, Ciutulus, Firmula, Fe-dula, Lucinulus, Lucullus, Lupus, Lupulus şi Lupula, Ho-mullus, Paculus, Parvolus, Pedo şi Pedulus, Primus şi Pri-mulusjQuortusşiQuortulus, Vitus,VitulusşiVitlus, Ursus, Ursulus şi Ursolus »).

In limba francesă soleil, prov. solelh, nu se poate esplica de cât din o formă vechia cu articulul postpus le, solele, rom. stfrele *)•

') Dalametra, Diet, macedoromân. — Papahagi, Basme aromâne, p. 588.

») C. I. L, voi. III.

') C. I. L. voi. XII.

«) Theil în Freuod, Gr. Diet. d. 1. langue lat. I. p. XII.

In Hispania, ca nume personale: Anttulus, Antulla, Albula, Berullus, Berulla, Badiolus, Catullus, Catlus, Cormutonu-lus, Homullus, Homulla, Omul(la), Lupus, Lupulus, Primus,, Prim ui us, Ursus, Ursulus¹).

In Africa romană, nume de localităţi: Tubus şi Tubul, Siagu şi Siagul, Cuicul, Tremulus, Tugulus, Albula, Tramaricio şi Tramaricido (Itin. Ant.) Mosulon pron. în Ethiopia*).

In părţile de apus ale peninsulei balcanice, articulul post positio ni se presintă şi în documentele evului de mijloc.

In comunele personale: Ursul, Hraiul (delà Raiul, Raiu), Dâiul, D o iul, Negul, Stanul, Sta i ui, Vladul, Roş ui, Draju'l, Gradul ⁸).

In Istria: Liczul, Musul, Burul ⁴).

In documentele Transilvaniei din ţera Haţegului, sec. XV-lea: Ta-tul, Dădui, Danciul, Matul Stanchul (Stanciul), V a l c u l, Balol, Litol, Bathul, larol, Lihul, Ladul, Vladul, VIadol (ant. Lado), Bobul, Volcul, Sorbul ").

In documentele istorice ale Ţ erei românesc!: Radul, Lungul, Tărăceanul, Micul, Stanciul, Barbul; Tatul, Ursul, Guiul, Sandul, Tiful, Lupul, Albul").

Dativul sing, cu articulul final lui ne apare într'o inscripţiune din epoca romană: Deo Marti Cicollui ⁷). Că «Cicollui» este forma unul dativ delà nom. Cicollus, résulta din alte exemple analdge în limba latină: Deo Marti Latobio, Leno Marti Arte ... io ⁸).

Vocativul sing, le i-1 aveam într'o inscripţiune etruscă:Inpetrule pure — Jupiter puer.

Substantivele masculine articulate séû terminate tn lus formau nomina­tivul plural în li.

Astfel avem în Hispania numele de popdre; Turduli, Bastuli, Var-duli.InAlpi: Medulli. In Africa: Gaetuli M a s s u l i, ca nume personal Masul. In Ethiopia Abulii ("AeuXXot) un popor ce avea locuinţele sale

') C. I. L. voi. II.

») Itin. Ant. —Tab. Peut.— Ephem. epigr. III. — Ptolemaei Geographia. ») Donaţiunea imp. şerb. Duşan din a. 1348, la Haşdeu, Arch. ist. III. p. 100 sqq. «> Pie.

») A Hunyadm. tort, tàrs, Évkônyve, II (1884) p. 24, 31, a. 1412, 1424..— Densuşiauu, Documente priv. la ist. Rom. voi. II. 2. p. 21. a. 1453. •) Hasdeu, Cuvente din betrânl. vol. I, passim. ') Revue celtique, XVI p. 100. •) Revue celtique XIII p. 315.

In apropiere de Nil (Steph. Byz.). Tu r dull forma veche Turti = Turdi.

Insă, pe lângă forma articulată- a nominativului plural în (u)li a maï asis­tat în limba barbară pelasgă şi o formă nearticulată în ».

Ca esemplu avem cuvântul Sphinx ce corespunde la sancti, rom. sfinţi, termin primit în limba grecescă ca singular şi apoi trecut delà Greci în limba poporală egiptenă.

Acelaş cuvânt cu doue forme deosebite în plural, sancti şi sanctuli ni se presintă în textul confesiunii de la 1040—1095 *).

Alte forme vechî ale nominativului pi. în li maï sunt: Pe teritoriul Ella-del: D a ui i (s), o localitate lângă Delphi (Horn.). Etimologia de la D a vus gr. Ados, în limba română D a ui.

In Arcadia, Pausania amintesce un munte cu numele Co t ii i-on, şi un alt loc Cotilos, tot acolo *).La Strabo, Cotulus (K6-cuXoc), era un vârf al muntelui Ida de lângă Troia. Din «Cotili», Pausania a format un sub­stantiv singular, adăogând sufixul grecesc an. Acelaş cuvânt se presintă adese orï în toponimia română: Cot (angulus), art. Cotul, pi. Coturi.

In Sarmaţia europenă, Tacit amintesce pe Osi, un popor ce vorbea limba pannonică, séù romană barbară. La Ptolemeu O si li, şi Os uli (Osyli), erau vecinî cu Roxolaniî.

III.

Venim acum la genul femenin al articululul postpositio.

In sing, forma articulată a nominativului femenin era în (u)la séû (o)la.

Pe teritoriul Italiei avem; A l b u l a, numele vechiu al Tibrulul. Cuvêntul nu este diminutiv. Tibrul a fost în vechime, cum este şi astă-dl, o apă mare navigabilă.

In tractatul de economie rurală al lui Cato aflăm mal multe substantive terminate în ula cum sunt: corbula, falcula, scopula, fossula, sucula, scutula, numirî de instrumente agricole şi alte cuvinte din limba ţărănescă, cari în tot caşul nu erau diminutive.

0 simplă imitaţiune a idiome! poporale cu articulul postpus Iii sunt ver­

surile ce le făcuse împăratul Adrian pe patul sëû de morte:

Ânimula, vogula, blondula ... Quae nune abibit in loca Pallidula, rigida, nudula, etc.').