Graiul românesc din Sêfdû

') Ovid» Metam. lib. XV. v. 397. seqq. ^s) Clamliani Phoenix.

'

Snidas, v.

⁴) Clnudiani Phoenix, v. 1.

') Melao Doser. Orb. lib. III. c. 8. Extra sinum verum in flexu tamcn non modico, Kubri maris . . . partem Panchaei habitant ... De volucribus praccipuo pracfercnda

După poetul O vi d i u, phoenixul trăia pe o colină din locurile cele fru-mose ale Elysiuluï '), una şi aceeaşî regiune geografică a timpurilor pre­istorice cu Valea cea admirabilă ajalesuluî din România, care începe din sus de Arcanî, şi despre care vom vorbi mai târdiu.

Résulta aşa dar din tradifiunile geografice, ce le avem, că phoenixul, pa­serea cea făimosă a religiuniî ante creştine, trăia în regiunea cea legendară din emisfera nordică, sub orisonul cel pur şi senin al Istruluî, în apropiere de munţii Ceraunicï, séû aï Cerneï, în părţile cele apărate de vânturile recî si violente ale norduluî.

Ne întrebăm acum unde-sï transporta acesta pasere măiestră cuibul si cosciugul cu resturile părintelui seu.

După P li n i u, phoenixul se ducea în oraşul So relu ï, ce era situat în apropiere de Panchaea (prope Panchaeam in Solis urbe²). Acelaşi oraş, urbs Solis, se afla după geografia lui Mela chiar pe teritoriul Pancheeï în apropiere de munţii Ceraunicï. Er după Tacit, phoenixul transporta corpul părintelui seu la Heliopole (oraşul Serei ui), însă Tacit ca un istoric precaut, se feresce se afirme, că phoenixul se ducea la Heliopole din Egipet, fiind că csisfau, în diferite părţi ale lumiî, mai multe oraşe, pe cart Grecii le numiau Heliopolis. După O vi di u, phoenixul se ducea la templul lui

phoenix, semper unica. . . . Ipsum promontorium quo id mare clauditur, a Cerau-niis saltibus invium est. — Aicï Rubrum marc este numaï o simplă confusiune geografică_cu jiovtoç Epufl^oc şi spofl'pa flà/.t/.oia de la cotul Istruluî, numit în cântecele eroice române «podul Ruşaveî». A se vede maî sus pag. 404—417 şi 439 nota 2. ') Ovidii Amor. lib. II. 6. v. 49 scqq.

Colle sub Elysio nigra nemus illicc frondet,

Udaque perpctuo gramine terra viret.

Si qua fides dubiis, volucrum locus iile piarum

Dicitur, obscenae quo prohibentur aves.

Illic innocui late pascuntur olores

Et vivax Phoenix, unica semper avis.

Numele de phoenix, ce se atribuia acestei pasérï, nu este nicï egiptean, nici grecesc; el nu putea fi de cât din limba Pelasgilor, la cari paserile sacre au avut un rol atât de însemnat, întru adevër, după cum ne spune Ovidiu, la Assyrienî, seu pdte Ia un alt popor ascus sub acest nume, phoenixul era numit p h >enica (Metam. lib. XV. v. 393: Assyrii Phoenica vocant). Fără îndoielă, că noï avem aicï numaï o numire, ce aparţine la trupina vechia a limbclor romanice, în realitate «phoenica» este una şi a-ceeaşî numire cu forma româncscă de «păun i c a», genul femenin al păunului. Figura cea nobilă a phoenixuluî, capul seu elegant (cu moţ), ce se sémêna eu al păunului, varietatea şi irumseţa estra-ordinară a penelor sale, cu deosebire strălucirea lor în aur, t<3te aceste au putut face pe cei vechi se considere phoenixul ca o specia maî mică a păunilor. ') Plinii H. N. lib. X. 2.

Hyperion (al Soreluî-Tată). însă unde se afla acest sanctuariû, densul tace ^]). Ér după poetul Claudian, phoenixul transporta corpul părintelui sëû în urbe Titana seu în oraşul Titanilor *). După cum vedem, oraşul Heliopole din legenda phoenixuluï este cu totul deosebit de cel din Egipet. Pentru clarificarea acestei cestiunï este de lipsă să maï adaugem aicï, că însuşî Herodot, care visitase Egipetul, nu amintesce cu un singur cuvent, că preoţiî din Heliopolis i-ar fi spus, că acesta pasere străină numită phoenix se ar fi arătat vre-o-dată la templul de acolo. Templul cel maï ilustru al lui Apollo, ca divinitate a Sôreluï, se afla, după cum seim, nu în Egipet, ci în părţile de nord a lumii vechî, în regiunea Hyperboreilor celor piî.

E evident aşa dar, că paserea, care prin escelenţă era consecrată Sôreluï, seu lui Apollo, nu putea după credinţele celor vechî, se căletorească la alt templu, de cât Ia sanctuariul cel maï renumit al timpurilor preistorice, din regiunea fericită a Hyperboreilor celor sfinţi, acolo unde căletoria însuşî deul Apollo ^!).

Despre templul şi oraşul Sôreluï de la Dunărea de jos maï avem şi alte date importante. După tradiţiunile argonautice, sanctuariul cel miraculos al Sôreluï se afla în oraşul regeluï A i et e, care domnia peste Colchî, adecă pe teritoriul aşa numiţilor Hyperboreî. în camerile cele aurite ale lui Aiete se aflau, după poetul Mimnermus, radele cele strălucitore ale Sôreluï *). însuşî capitala acestuî rege avut portă numele de «So li s urbs> ^D). Ea se mal numesce si Titani a (Titr/viţ Ala. ⁶), ér poetul Claudian ne spune, că phoenixul transporta resturile părintcluî seu în oraşul Titana. Maï notăm că lângă Istrul de jos se afla teritoriu^ numit P a ne h a ea şi regiunea cea făimosă pentru bunătăţile sale, Arabia felix ⁷).

în fine e de lipsă se amintim aicï încă un fapt important. Judeţul Buzeuluî, din România, pe al cărui teritoriu s'a descoperit tesaurul de la Petrôsa, portă ca emblemă un templu în stilul architecture! religiose a Dacilor, ér pe fron­tispiciul acestuî templu se vede figurată o pasere în momentul descinderiï

') Ovidil Meţam. lib- XV. v. 405 scqq.:

Fertquc plus cunasque suas, patriumque sepulcnim

Pcrque levés auras Hyperionis urbe potitus,

Ante fores sacras Hyperionis aede reponit.

^a) Claudianl Phoenix, v. 92.

') Dlodori Stculi lib. II. c. 47.

') Valorii Flaccl Argon. lib. V. v. 409—416.— Mimnermus la Strabo, Geogr. !ib. I. c. 2. 40.

') Talerii Flacci Argon. lib. V. v. 225.

") Apollonii Rhodii Argon. lib. IV. 131.

') A se vedé mai sus pag. 509.

séû sosiriï sale acolo. După vechile ideï religiose pe un locaş sfânt nu putea se fie figurată de cât o pasere sfântă.

în alte specimene ale sale, acesta emblemă ne înfăţişeză o biserică cu treî turnuri, 6r jos dinaintea acestei catedrale se vede figurată o pasere întorsă cu faţa spre uşa principală, si avênd legat de picidre un obiect de

formă rotundă ^l).

Fără îndoielă, că elementele acestei embleme sunt antice, după cum sunt forte vechi însemnele mat multor judeţe din Ţera-românescă şi Moldova ²). Marca judeţului Buzëû ne înfăţişeză aşa dar, după cum vedem, legenda vechiului phoenix, care sbu-rând se aşeză pe frontispiciul unuî templu de formă 225—Marca Judeţului ante-creştină, seu care după cum ne spune Ovidiu, Buzëû (România) repre- depunea înaintea uşilor celor sacre resturile părin-sentând un templu, pe _{tduï gëû învë)uitc într}'_{un où de} smirnă ³). care descinde o pasere (phoenix). După sigilul ju- Am vorbit până aici despre legendele şi patria

decătorieî jud. Buzeă din _mj_st_eri6să a paserii phoenix, pe care autorii latini a. 1851. Colecţ. nostră.

o mal nurniau si solis avis, ignea ales, unica

semper avis, vivax phoenix, aeterna avis.

Rëmâne se stabilim acum care este caracterul adevërat al fibulel celei mari de la Petrôsa.

După forma şi ornamentaţiunea sa, acesta pasere de aur, figurată cu un lectulum pe piept, şi avênd în acest legăn o petră preţiosă de forma unul ou gălbuiu ori albastru, ne înfăţişeză tipul unul phoenix tênër, ce transportă la altariul sôrcluï, cuibul şi rămăşiţele părintelui seu învăluite într'un ou de smirnă, după cum spuneau cei vechi ⁴).

') Greciann, Eraldica română, p. 147.

^z) Oraşele autonome î-şî aveau încă în anticitatca preistorică însemnele lor religiose.

^a) Mai notăm aici, că celor vechi le era cunoscut şi un Apollo cu epitetul de o4io? (Pauly-Wissowa, v. Apollo), o numire, ce ne indică un cult deosebit al lui Apollo lângă apa Buzëuluî. Cf. mai sus pag. 533.

⁴) Charles de Linas era de părere, că acesta fibulă représenta o aquilă, orï un şoim (fibule en forme d'aigle ou d'épervicr), fără se aibă în vedere doue împrejurări decisive, că dacă artistul ar fi voit întru adevër se représente pe una din aceste paseri, atunci de sigur, că densul, ca un technic celebru în lucrarea metalelor şi petrelor pretinse, ar fi fost în stare se dec acestei paseri o formă maî asemănată cu aquilă, ori cu şoimul, şi în acest cas de sigur, că nu şi-ar fi decorat lucrarea sa cu petre roşii, albastre şi ver d T. — în fine maî e de lipsă se facem aici amintire de o particularitate impor­tantă. Ion Lemnariul, dcscoperitoriul tcsauruluî, ne spune, că interiorul acestei paserî

în timpurile din urmă s'a discutat forte mult, dacă emblema Ţerel-românescî represintă în scutul şeii un corb seu o a qui la.

Faptul însă e positiv, că figura acestei paseri eraldice, varieză pe scutul Tëreï-româncscï încă începând din secuiul al XIV-lea. Amintim acest secul, fiind-că numai de atunci încep se ne fie cunoscute cele mai vechi specimine ale acestei embleme. Intru adevër pe unele steme şi pecetï domnescï, ne apare un corb, însă pe altele noi vedem figurată o pasere, care după formele şi atitudinea sa nu este nici corb, nici aquilă, cum au credut în timpul din urmă mai mulţi literaţî români, de sigur sub influenţa ideilor naţionale, că poporul român fiind format din coloniî romane, nu putea se aibă alte însemne politice şi militare de cât aquilă.

însă mai ântâiu e de lipsă să stabilim aicî, care este în general caracterul istoric al emblemelor naţionale române.

Atât simbolelc Tërcï-româncscï cât şi ale Moldoveî, Transilvaniei şi Ba­natului ^J) sunt apolinice. In tote aceste ne apare figurât s 6 rele şi luna nouă. însă câte o-dată, pe lângă sôre şi pe lângă lună, noi mai vedem în emblemele Ţerel românesc! representată şi Ursa mare (apy.toc) cu 9 ori 6 stele. Ea simboliseză aşa numitul Geticum polum, Hyperboream Ursam, Geticum plaustrum ²), cardinem mundi ^s), care după vechile idei geografice şi astronomice se răclima pe munţii ceî înalţi al Daciei, pe columna cea legendară a munteluï celui imens Atlas seu Oltului ¹).

Vom vorbi acum în particular despre cele doue paseri diferite, ce ne apar figurate, când una, când alta, în emblemele Ţereî-românescî.

Corbul în legendele vechi era de asemenea un simbol al lui Apollo ⁶).

era gol, <5r în cavităţile din can caduse pctrile se afla un fel do prav negru, care, după cum ne spune Verussi, când cădea pe foc producea un miros ca de puciosă; f<5rte pro­babil, că erau substanţe aromatice dccompuse.

') Sulzcr, Geschichtc d. Transalp. Daciens, III. 680—681: Will man aber mit dcm In­génieur Friedrich Schwanz . . . glauben: der Sewerincr Banat habe im Anfang nur Sonn und Mo n d im Wappen gefuhrt.

') Murlialis Epigr. lib. IX. 46 v. 1-2.- Luciani Phars. lib. V. 23. — Claudianl, Bell. Get. v. 268.— Staţii Thebaid. XII. v. 650. — Ér in poema luî Paulin către Niccta: Ibis Arctoos procul usque Dacos.

^a) l'linii lib. IV. 26: gens felix, quos Ily pcrbore os appellavere . . . Ibi creduntur esse cardines mundi.

J Virgilil Aen. IV. 482: maxumus Atlas axera humcro torquet stcllis arJentibus aptum.

⁶J Erntostlieuis Catast. 41.— Hcrodoli lib. IV. 15. — Staţii Silv. II. 4. 17: Phoc-beius nw

EI însotia pe deul lumineî în căletoriele sale ^J). Herodot amintesce de tradi-tiunca că poetul Aristea din Proconnes, care compuse o poemă epică despre Arimaspî, urmase pe Apollo în formă de corb până la Metapontion în Italia de jos ²). Corbul este paserea cea sfântă a deulul Mithra adorat aşa de mult în regiunile Dacieî ⁸). Corbul ne apare figurat şi pe patera cea sacră de la Petrôsa; peste tot el este un simbol al divinităţilor hyperboree, seu din nordul peninsulei thracice ⁴).

Ne întrebăm acum, ce represintă în emblema Tëreï-românescï a d6ua fi­gură de pasere, cu un aspect blând şi nobil, care nu semenă nici cu forma cea vulgară a corbului, nici nu arc caracterele uncî paseri rCpitdre, cum este aquila. Ea nu arc nici dimensiuni puternice, nicî forme masive, nicî ghiare robuste si desvoltate, nici cioc brusc cârligat, nici picidre acoperite cu pene până la ghiare, cari sunt caracterele particulare şi bine marcate ale genului aquilel.

în Pravila tipărită la Govora în a. 1640, acesta pasere se vede figurată în momentul, când ea î-şî depune cuibul de asupra unor flăcări. Se p6te chiar distinge, în mijlocul cuibului si între ghiarele paserii, forma unui ou alb (Fig. 226, p. 641).

Acesta pasere eraldică e figurată şi în Liturgia românescă tipărită Ia BucurescI în a. 1680, stând aici pe vêrful unuï arbore (phoenix), ér lângă acest arbore se vëd trei altare păgâne (Fig. 227, p. 641). Pe un alt spe­cimen din 1682 se vëd de asemenea figurate trei altare păgâne ^D) şi phoenixul depunendu-şî cuibul pe altariul cel mare din faţă, care arde (Fig. 228, p. 641).

Putem aşa dar stabili aici cu o deplină siguranţă, că a doua pasere sim­bolică din emblemele cele vechi ale Tëreï-românescï ne înfăţişeză aceleaşi caractere, pe cari ceî vechi le atribuiau phoenixuluî, şi că ca représenta întru adcvcî un phoenix, încă o probă aşa dar, că patria adeverată a acestei paseri consecrate sôreluï a fost în ţerile d'c la Dunărea de jos, după cum acesta o confirmă şi tradiţiunile, pe cari le-am esaminat mal sus.

') După legendele române, corbul a fost alb !a început şi penele sale s'aû încgrit de arşiţa s6reluî (Marian, Omit. II. 5).

*) Herodoti lib. IV. c. 15.

') Cf. maï sus pag. 373.

*) Bolliiic, Trompetta Carpatilor, Nr. 939 (a 1871): «Corbî de bronz se găsesc... eşi in Dacia .... Observ însă, că corbii nu sunt făcuţî în dimensiuni spre a servi drept alt-ceva de cât ca amuleţî seu ornamente.».

*) A se vede cele r.reî altare cyclopice de la pag. 277 in acest volum.

226. — P h oe nix u I, ca pasere eraldică, în însemnele Tëreï-românescï, représentât în momentul, când î-şî depune cuibul de asupra unor flăcări. In partea de asupra serele, luna şi Ursa mare compusă din 9 stele '). După Pravila tipărită la Govora în a. 1640. Cf. Bianu si Ho d os, Biblio­grafia românescă vechia, Tom. I, p. 110.

227. — Phoenixul ca emblemă a TErcî-roraânescî, représentât pe un palmier (phoenix), lângă care se vëd treî altare de formă antică. După L y t u r g i a ti­părită la Bucurescî în a. 1680. Cf. Bianu şi Hodoş Bibliografia românescă vechia, I, 231.

228. — însemnele Tëreï-românescî de la a. 5682, înfăţişând treî altare de formă antică Şi phoenixul depunônd cuibul seu pe altariul cel mare din faţă, care arde. După Evangelia tipărită la Bucurescî în 1682. Cf. Bianu şi Hodoş, Bibliografia rom. v., I. 247.

') Semiluna încunjurată de 7 stele ale UrseT marî e representată şi pe un denariu roman, din timpul republice!, purtând numele L. Lucretius Trio. Duruy, Hist. d. Grecs, I (1887) p. 24.— Maî notăm aici, ca scutul din armele Tëreï-românescî, cum este gurat în Pravila de la Govora, are forma plăceî de bronz descoperite la Dodona, ce re­présenta disputa Iui Hercule cu Apollo pentru tripedul de la Delphi (Carapanos, Dodone, pi. XVI. 1).

642

.M U .> U IM 11, i> l L l

în fine încă o particularitate.

Paserea cea eraldică a Tëreï-românescï este figurată transportând în plisc

cruce, une orï simplă, alte ori duplă.

în Octoichul slavoncsc tipărit la a. 1575, acesta cruce arc în partea supe-

ioră forma unei svastice vechi pelasge Jj¹, simbol al sôreluï renăscut, seu

_al sorelul de primăvară. Tot ast-fel în Psaltirea slavo-română de la a. 1577 '). Phoenixul în religiunca cea vechia era simbolul nemuririi, al eternităţii ²). Poetul Claudian o şi numcsce aeterna avis. Tot ast-fel în rcligiunea creştină crucea este simbolul reînvierel, seu al vieţel eterne.

5. Veriga cu inscripţîum din tesaurn-l de la Petro'sa.

(VII. Torgîies ^s).

în tesaurul descoperit pe cestele muntelui Istriţa, la a. 1838, se aflau şi doue verigi mari de aur (colane), avend fic-care câte o inscripţiunc.

Din aceste doue verigi, una a fost înstrăinată încă înainte de ce autori­tăţile române ar fi început cercetările lor. Despre natura inscripţiuniÎ sale nu avem alte date, de cât o simplă declaraţiune a ţeranuluî Ion Lemnariul, care descoperise tcsaurulj că amêndéue verigele erau gravate cu litere, ce nu se puteau ceti.

A doua verigă cu inscripţiune, al cărei diametru era de O^ml53, a scăpat nevetămată din primejdiele, prin care trecuse acest tesaur în a. 1838; însă

') Bianu şi Hoiloş, Bibliografia rom. Tom. I. 61 (1575), 67 (1577).

") Northcote et Brownlow, Rome souterraine, Paris 1872, pag. 302: II ne faut pas croiro, du reste, que tous les oiseaux que l'on voit représentés dans les peintures et les inscrip­tions des catacombes soient de colombes . . . D'autres représent peut-être le phénix. Les actes de sainte Cécile racontent qu'elle fi sculpter un phénix comme symbole do la résurrection, sur le sarcophage du martyr Maximus ... On le sculptait sur les tombeaux païens ... on le voit, de même, souvent représenté debout sur le palmier symbolique (şoîv.ţ, en grec, veut dire en môme temps palmier et phénix). . . Peut-être faut-il voir une image du phénix dans ceux des oiseaux des catacombes qui portent dans leur bec non un branche d'olivier, mais un branche de pdmier.

³) Secchi o numesce colana d'oro ; Micali torques, y.pîxoţ; ; A r ne t h torques; Charles de Linas armilla séû torques; Soden-Smi t h Neckring; argintariul Tel g e dm Berlin Halsring, Odobescu o consideră ca armilla (brăţară), însă avênd în vedere dimensiunile cele marî ale lărgimii, acesta verigă nu putea fi întrebuinţată nici chiar pentru partea superioră a braţuluT.

din fatalitate, ea a avut se sufere maï mult, după ce a intrat în museul naţional din Bucurescî.

în noptea din 20 Nov. 1875, acesta veriga dimpreună cu ccle-1-alte obiecte, ce aparţineau tesaurulul de la Pctrosa, au dispărut din museul naţional, furate de un individ pervers si îndrăsneţ, cu numele de Pantazescu.

Cercetările se încep îndată şi autorităţilor române Ic succede se descopere pe acest făcătoriu de rele, şi se readune erăşî în museu aceste prcţiosc anticităţî, însă de astă-dată în o stare mult mai deteriorată, de cum ele scă­pase la 1838 din manele destructorului Verussi. Sceleratul Pantazescu predase veriga cu inscripţiune unui complice al seu, argintarii! din Bucurescî, care a tăiat'o în mai multe bucăţi si a frânt'o chiar pe la mijlocul inscripţiuniî. Astă-dl din acesta monumentală verigă nu mai esistă de cât doue mici bu­căţi, — ce portă inscripţiunea, — un fragment în lungime de O^m10, altul de O^ra185; ér cele ddue estremităţî ale verigeî au dispărut.

Prin mutilarea, la care a fost espusă acesta verigă în a. 1875, a fost distrusă numai o singură literă de la mijloc £, precum si partea de asupra a literei a treia de la fine. Din fericire însă forma acestor doue caractere ne este astă-dî pe deplin cunoscută, încă înainte de a. 1875 se publicase atât în ţeră, cât şi în străinătate, mai multe facsimile de pe acesta inscripţiune, ér pentru museul din Berlin se făcuse de pe originalul verigei şi o reproducere galvanoplastică. Noi vom reproduce aici maï ântâiû acesta inscripţiune după următorelc trei facsimile, relativ cele mai bune, din câte s'au publicat până la a. 1875. (A se vede p. 644).

în ce privesce interpretarea acleverată a acestei inscripţiunÎ, dificultatea cea mai mare era în a cunosce şi a fixa caracterul etnografic al elemen­telor, ce formau textul inscripţiuniî, de ôre-ce de la natura acestui alfabet depinde si valorea, ce este a se atribui fic-careî litere în parte.

Cei de ântâiu, cari au esaminat în mod maï obiectiv, inscripţiunea verigei de la Petresa, si-au avut vederi maï clare, în ce privesce forma paleografică a literelor, aii fost învăţaţii italieni.

în anul 1843 Părintele iesuit Se ce hi făcuse o comunicare Institutului archéologie din Roma asupra descoperirii tesauruluï de la Petrosa. Densul numcscc acostă verigă un colan de aur, si consideră caracterele inscripţiuniî ca litere clare şi neîndoiose eugane ^]).

') Bolletino delP Institute di C orri spondenza archeolo

în anul urmatoriû, 1844, se ocupă cu acesta verigă un alt distins ar-chcolog din Italia, M i ca l i. Densul declară, că acest colan, séû torques în ce privesce forma sa, nu presintă ceva rar, însă ceea ce-1 face cstrem

229. Inscripţiunea de pe veriga de la Petrdsa, ast-fel cum a fost publicată de

Micali în Monurnenti inediţi (Firenze, 1844. Tav. 53) şi reprodusă de Fabretti in Corpus inscr. ital. (1867) nr. 62.

230. — Inscripţiunea de pe veriga de Ia Petrdsa, după reproducerea galvano-

plastică, făcută pentru museul din Berlin în a. 1855—56. După He n ning, Die deutschen
. Runendenkmâler, 1889. Taf. II. 3.

231.— Inscripţiunea de pe veriga de la Pctrôsa reprodusă de C. BolHac în Trompetta Carpatilor, nr. 939 din 1871.

de rar este inscripţiunea gravată, a cărei lectură e obscură, deşi caracterele prin forma lor sunt f6rte apropiate de cele e u ga n e ³).

In anul 1850 loseph Ar.neth, directorul musculuî imperial de anticităţî din Viena, face şi densul o descriere a monumentelor de aur descoperite la Petrosa, si reproduce în facsimile inscripţiunea acestei verige. Arneth adopteză întru t<5te părerile învăţaţilor italieni, că caracterele acestei inscrip-t'unî sunt asemënatc întru tete cu cele p e l a s g c şi chiar cu cele e u g a n e ²).

') Micall, Monuments inediţi. Firenze, 1844; 2 vol., Nr. 337 şi Tav LIII. 3. ' ^Aruetl|_J Die antiken Gold- und Silber-Monumente des k. u. k. Munz- und Antiken-

Insă cu totul alte părerî aveau literaţii din Germania.

Seduşi prin asemënarea unor caractere cu aşa numitele rune anglo-saxone, dênsiïerau de credinţă, că inscripţiunea de pe veriga de la Pctrdsa este r un i c ă, si că ea conţine cuvinte gotice, orî cel puţin germane posteridre epocel Goţilor.

Cel de ântâiû, care emise acesta părere, a fost luliu Zacher din Halle la a. 1855. După densul caracterele, ce formeză inscripţiunea de pe veriga de la Petrosa, ar fi numai o variaţiune a runelor anglo-saxone, pe carî densul le califică ca adevërate rune gotice ^J). Basât pe aceste vederî, Zacher era de părere, că inscripţiunea se pete citi ast-fel :

G. . aniovihailag.

De aici se începe apoî o lungă generaţiune de erori, cu privire la textul inscripţiuniî si la provenienţa tesauruluî de la Petrosa, erori, cărora a cădut jertfă în timp de o jumëtate secul un mare mimer de literaţi, unii mal iluştrii, şi alţii mal obscuri.

în anul 1856 filologul german W i l h el m Grimm face asupra tesauruluî de la Petrosa o comunicare Academiei d-in Berlin. In oposifiune cu teoria lui Zacher, Grimm susţine, că ceva gotic în inscripţiunea verigei nu se pete afla, din contra, dice densul, se pare mai mult, că acesta inscripţiune conţine cuvinte, ce aparţin dialectului teuton (altdeutsche Worte ^z). Grimm consideră inscripţiunea ca runică, declară cele doue caractere estreme x — X ca simple cruci, ori semne decorative, si citcsce inscripţiunea ast-fcl:

-f- utan nothi haila +

Pe care o traduce în limba germană prin cuvintele : Gluck, frei von Bedrăngniss.

în anul 1857 un alt distins literat, Massmann, citesce inscripţiunea:

Gut annôm hailag. si o esplică prin cuvintele :

Den gothischen Jahrgeldern heilig, seu

Der Gothen Jahrgeld unverletzt ³).

Cabinettes in Wien. Wien, 1850, p. 86: Ein Goldring... mit nachstehender, schon etwas schwer zu unterscheidender Schrift (urmeză facsimilul literelor), welche den pe-lasgischen oder auch den euganischen Charakteren gleichen.

') Zacher, Das gothische Alphabet Vulfilas und das Runenalphabet. Leipzig, 1855, p. 44-50.

') Grimm in Monatsberichte der k. Preuss. Akad. d. Wiss. 1856, p. 602: Etwas gothi-sches ist hier nicht zu finden, vielmehr sind es ganz cntschieden altdeutsche Worte.

^J) Massmann, Der Bukarester Runenring (in Germania, Vierteljahrsschrift fur deutsche Alterthumskunde, II Jahrgang. Stuttgart, 1857), p. 209-218.

în acelaşî an (1857) Lauth e de părere, că acesta inscripţiona conţine cuvintele :

Gut ani o d liai lag Wodan's heiliges Gut ^l).

în 1861 Dietrich propune o nouă interpretare: Guta niothi kailag Divino cultui sacer ²).

însă în a. 1866 densul consideră veriga a fi de provenienţă gotică, î-şî modifică părerea, ce o avuse maî înainte cu privire la sensul cuvintelor de maï sus, pe carî acum le traduce

Dem Gothenbediirfniss heilig ⁸).

La a. 1867 un alt înveţat, Dr. Georg Stephens, profesor de limba si literatura englesă la universitatea din Copenhaga, esprimă părerea, că inscripţiunea este a se citi :

Gutanio wi hailag La al Goţilor templu consecrat. însă la anul 1884 Stephens face o nouă împărţire a cuvintelor

Guta nio wi hailag *), pe carî acum le traduce :

Dedicat noului templu al Goţilor.

La a. 1878 P. I. Cosijn publică asupra tesauruluî de la Petrosa. o notiţă în Memoriele Academiei de sciinţe din Amsterdam şi esplică textul presupus de Gutanio w i hailag prin cuvintele:

Heilig wijgeschcnk van gotische vrouwen ^B), Dar consecrat din partea femeilor gote.

în anii 1884—1889 profesorul Hennin g de la universitatea germană din Strassburg se ocupă şi densul cu studiul verigei de la Petrosa, pe care La a. 1884 o numesce «unicul monument runic german» ⁶), ér la

') Lauth, Das germanische Runenfuthark. Munchen, 1857, p. 76—81.

') Dietrich, De inscriptionibus duabusrunicisadGothorum gentemrclatis.Marburg, 1861.

') Germania de Pfeiffer, XI. 1866, p. 202.

*) Stephens, The Old-Northern Runic Monuments of Scandinavia and England. London, 1867—1884. Tom. II, p. 567—573. Tom. Ill, p. 265—266.

⁵) Cosijn, De Runeniscriptie van den Bucharester Ring (in Verslagen en Mededeclingen der k. Akademie van Wetenschapen. 2
^e) Henning, în scrisôrea sa către Telge: Strassburg, 23 Juli, 1834. Wie oft hatte ich danach verlangt, diess einzige deutsche Runendenkmal, welches ich nicht mit eigenen Augen gesehen, im Original kennen zu lernen ! (Telge, Prăhistorische Goldfunde, p. 24).

a. 1889 o consideră ca «cel maï v e eh iu obiect, principal din mo­numentele runice germane» ^l). Henning adopteză lectura luî Stephens:

G ti t ani o w i h ai lag al căreî înţeles ar fi după densul

Das gothische heilige (unverletzliche) Gottereigen (Tempelgut²). în fine maï e de lipsă se amintim aicî şi părerile preotuluï lutheran Rudolf Neumeister din Bucurescî (1861—1866).

Densul propunea trei interpretări diferite pentru textul acestei inscripţiunî,

care dacă se ar citi

Gtttanioivi h a il a g ar însemna

Dem Wodan heilig.

Separând însă cuvintele în forma de :

Gtitani owi hailag si avênd în vedere că Goţii numiau Scythia «Ovim», atunci înţelesul ar fi

Dem guten Scythenland heilig. Cetindu-se însă

Gutani o wi hailag atuncï ar însemna

Dem guten Vaterlande wie heilig (gewidmet ³).

Ipotcsa, că inscripţiunea de la Petr6sa ar fi în limba gotică, ori în limba germană vechia (teutonică), nu a putut da până astă-dî nicî o interpretare sa-tisfăcătdre.

«Cuvêntul hailag», scrie Bock, «nu se găsesce în limba gotică (în traduc-ţiunea bibliei făcută de Ulphila) si acest cuvent aparţine de sigur dialectului german teuton şi nici nu pete se corespundă acelui secul depărtat (al in-vasiuniî Goţilor). Când noi am trimis un facsimil de pe acesta inscripţiune distinsului linguist Dr. Parmet, docent privat de filologia la Academia din Miinster, şi i-am esprimat dorinţa se ne comunice părerea sa cu privire la cetirea acestei inscripţiunî, densul după un studiu aprofundat ne-a declarat, că aicî nu avem de a face cu run e, ci cu litere vechî grecesc î, cari pe lângă tete, că gravorul neîndemânatic (?) nu scia se facă de cât linii drepte, totusï au perdut numai forte puţin din forma lor adeverată originală» *).

¹) Henning-, Die deutschen Runendenkmaler. Strassburg, 1889, p. 27: Der Ring von
Pi-etroassa, clas atteste Hauptstuck unserer Runendenkmaler.

²) Hennlng;, Die d. Runendenkmaler, p. 43.

^J) Mittheilungen d. Central-Commission (Wien). XIII (1868) p. 115—117.

*) Hock, Der Schatz d. Wcstgothenkonigs Athanarik (Mitth. d. Central-Commission

"• 1868), p, H7: Als wir năhmlich diesem anerkannt tiichtigen Sprachtbrscher (Dr,

De altâ parte Lab ar t e, distinsul archeolog frances, vorbind despre carac­ul artistic şi originea etnografică a tesaurulirî de la Petrdsa se esprimă

ast-fel :

«în nicï un cas nu se pdte presupune, că aceste obiecte prcţiose ar fi

f st fabricate de industriaşi Goţi. Goţii erau cultivatori de păment, şi soldaţi, si peste tot jăfuitorî desfrânaţi. Aceste calităţi bune şi rele ale lor nu se unesc în nici un caş cu artele, şi nu e posibil se fi esistat vre o-dată în colibele lor din mijlocul pădurilor ateliere, cari se pdtă fabrica obiecte aşa elegante de aur si de un preţ atât de mare» »).

Revenim acum Ia textul acestei interesante inscripţiunî.

în esaminarea critică a caracterelor grafice, ce Ic présenta acesta verigă, nu trebue să perdem din vedere, că aceleaşi forme de litere le aflăm în inscripţiunile vechi grecescl, în cele italice şi peste tot locul, pe unde s'a estins o-dată poporul pelasg. Alfabetul aşa numit runic nu conţine de cât numai o parte din elementele vechiului alfabet pelasg, a poporului celui marc, puternic şi înaintat în civilisaţiune, care în epoca neolitică şi în epoca de bronz a fost reslăţit nu numai peste părţile meridionale ale Europei, dar si peste ţinuturile Germaniei, Galici, Svediel, Norvegiei şi Britanici ²).

Parmet) ein Facsimile dcr Inschrift mit dcm Wunsche vorlegten, uns seine Ansicht iiber ihre Lesung mitzutheilen, erklărte derselbe nach eingehenden Studien, dass wir hier nicht mit Runen sondern mit al tgriechischen Buchstaben zu thun hătten.

*) Labarte, Histoire d. arts industriels. I. p. 332—333: On ne peut d'ailleurs supposer, en aucun cas, que tous ces beaux bijoux aient été fabriqués par des ouvriers goths . . . Les Goths étaient cultivateurs et soldats et surtout pillars effrénés. Ces bonnes et mauvaises qualités ne s'allient pas avec les arts, et il n'est pas possible que des ateliers pouvant fabriquer des bijoux d'or d'un tel prix aient jamais pu exister dans leurs cabanes au millieu des forûts. .

') Cuvôntul «runa» séû «rhuna», după cum résulta din vechil autori, era la început numat o numire generală pentru caracterele grafice, ce se întrebuinţau în ţinuturile lo­cuite de Celţî, de Germani şi de Pelasgiî din nordul Dunării. Originea şi înţelesul acestui cuvent nu se pote esplica, nicï din limba celtă, nici din limba germană. Din contră se pare maî mult, că acest termin are un caracter etnografic, după numele vechiului Popor pelasg, numit R im î, Ari m î, séû Râm n î. în părţile Asiei, după cum scrie Berger [Hist, de l'écriture, p. 205), alfabetul a fost propagat sub forma şi sub numele A ram i l or, ^{Upï on}«^lnea 'or, o vechia populaţiune pelasgă, stabilită în munţii şi în văile Siriei şi ale Me-"opotamieî. Archeologul danes, Olaus Worm i us (f 1654) ne spune de altă parte, că aşa numitele rune se maî numiau şi Ram runer (Du Cange, Gloss, med. ct inf. lat. ad yrumnae); probabil avem aicî o espresiune danesă formata după numele de

^{Sm enî- E}P^iscopul Venanfiu Fortunat din Gallia (sec. al VI-lea) numesce aceste

încă în timpurile luî Cesar, în părţile meridionale ale Germanieî şi în Galia, nu erau în us de cât literele vechî pelasge ¹), pe cari însă autorii romani, cu un termin general şi mal uşor de înţeles, le numiau litere grecescI. Vom reproduce aici următdrele cuvinte ale lui luliu Cesar.

«în castrele Helve ţienilor», scrie densul, «se au aflat dre-carï tabule (registre) scrise cu litere grecesc! si cari au fost aduse la Cesar».

Ér în ce privesce pe Gali, acelaşi Cesar scrie, că Druidiî înveţau de rost o mulţime mare de versuri (psalmi) şi donşiî erau de credinţă, că nu e bine se pună acele versuri în scris; însă în cele-lalte afaceri publice ale lor şi în socotelile private el se folosiaû de literele grecesc! ²).

în acesta privinţă no! aflăm şi Ia Tacit următdrea notiţă :

«în confmiele Germanie! şi ale Rheţieî, după cum se spune, mal esistă şi acuma ore car! monumente şi tumule scrise cu litere grecesc!»³).

Usul literelor vechi pelasge în părţile de nord ale Eladeï, séu în ţinutu­rile aşa numite ale Barbarilor, se reduce la timpuri forte depărtate. «Io­nien iï,» după cum scrie Herodot, «numiaû încă din vechime cărţile scrise oç *) pei rase, din causa, că lipsindu-le papirul, e! întrebuinţau pentru

caractere «barbara rhuna» (Carm. lib. VII. 18. 19), adecă litere ale Barbarilor, ér nu ale Germanilor, şi după cum seim, sub numele de Barb a r î, se înţelegea cu deosebire populaţiunea indigenă din părţile de nord ale Eladeï. In fine mai este de lipsă se amintim aicî, că Ungurii încă in sec. al XlII-lea numiaû literele cirilicc, literae Blackorum, seu românescî (K é z a, Gestu Hung. I. 4. 15), cu tôte că în timpurile aceste se scria cu aşa numitele cirilice mal mult în limba slavonă de cât românescă. Chiar şi în secuiul al XVIII-lea şi al XIX-lea literele cirilice erau numite de Unguri o l d h betuk şi de Ro­mâni slove românesci.