Horia sima

7. O MONSTRUOZITATE JURIDICA

Procesul Capitanului, din Mai 1938, desi avea toate aparentele unei judecati obisnuite, ce se desfasura în conformitate cu dispozitiile Codului de Justitie Militara, în realitate brusca si calca în picioare toata ordinea juridica existenta pe atunci în România. Procesul a decurs în afara cadrului stabilit de justitia militara, ca si cum ar fi fost vorba de o actiune straina de rânduielile ei, urmându-si drumul lui implacabil si imposibil de controlat, neascultând decât de niste consemne misterioase. Una era justitia militara, cu articolele si procedura ei; cu probele si contra-probele ce le cerea pentru a da o sentinta, si cu totul altceva completul de judecata însarcinat cu acest caz, care se comporta în mod straniu, ignorând sistematic si deliberat toate regulile ce era obligat sa le respecte. Si atunci asistam la acest spectacol uluitor în sala de sedinte: de-o parte Capitanul si aparatorii lui, care raspundeau acuzatiilor, cu Codul de Justitie Militara în mâna, demonstrând inexistenta lor, iar în alta parte, Tribunalul Militar, care, desi învins si redus la neputinta în cursul dezbaterilor, da o sentinta de condamnare a lui Corneliu Codreanu, fara cel mai mic indiciu de culpabilitate.

Avocatul Ranetescu, unul din aparatorii Capitanului, în seria de articole publicate în Buna Vestire din Noiembrie 1940, referitor la acest proces, are cuvinte grele la adresa completului de judecata, care s-a pretat cu buna stiinta la aceasta farsa judiciara:

”o crima judiciara fara precedent în toata istoria noastra politica”,

”unelte care au primit ordine sa condamne”,

”toata rânduiala procesului, toate asa zisele garantii si libertati ale apararii, au fost niste meschine parodii”,

”osânditorii au abandonat din ordin notiunea de demnitate umana”,

”revizuirea procesului va lamuri toata aceasta completa opera a Satanei”,

”regizoratul celui mai oribil divertisment judiciar”.

Capitanul, în cursul detentiei lui la Jilava, si-a dat seama din primul moment, înainte de a fi chemat la cercetari, ca judecatorii, pe mâna carora apucasera, nu reprezentau Justitia. În Însemnarile de la Jilava gasim câteva adnotari care se refereau tocmai la greaua situatie în care se afla, fiind silit sa compara în fata unor judecatori care nu erau decât niste unelte ale regimului.

Când a fost adus la interogatoriu în fata procurorului Atanasiu, spune:

”M-a apucat groaza, caci nu mai aveam nici o încredere în justitie”.

”Justitia care judeca dupa „ordin” si nu dupa constiinta, nu exista”.

Iar dupa primul interogatoriu, facea urmatoarea reflexie amara:

”Dar aici nu e vorba de nici un proces în care sa te judece omeneste, ci de o prigoana lipsita de dreptate, de legalitate, de omenie, în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile Lui”.

Rând pe rând vom dezvalui în capitolele ce urmeaza toate crimele de lese-justitie, savârsite în cursul acestui proces, toate ilegalitatile si flagrantele încalcari ale celor mai elementare reguli din Codul Justitiei Militare, culminând infamia de a fi fost condamnat Capitanul la 10 ani închisoare pentru „tradare”.

8. UN COMPLET DE JUDECATA SINISTRU

În procesul din primavara anului 1934, când cu împuscarea lui Duca, Capitanul, Generalul Cantacuzino si fruntasii Legiunii au scapat de la condamnare pentru complicitate numai prin miraculoasa interventie de ultima ora a Generalului Moruzi. Regele Carol înca de pe atunci vroia si rezolve radical si definitiv problema Garzii de Fier. Dupa terminarea dezbaterilor, Generalii din Consiliul de Razboi au intrat în deliberare pentru a pregati sentinta. În acel moment se prezinta în fata lor Generalul Uica, Ministrul Apararii Nationale de pe atunci, care le comunica ca „dorinta Majestatii Sale Regelui este ca inculpatii sa fie condamnati”. Tulburare mare între judecatorii-generali, caci, dupa toate probele administrate în cursul procesului, îsi facusera în unanimitate convingerea ca cei trei atentatori au actionat din proprie initiativa când l-au împuscat la Duca, iar Corneliu Codreanu, Generalul Cantacuzino si ceilalti fruntasi ai Legiunii erau straini de fapta lor. În conformitate cu aceste convingeri, Consiliul de Razboi luase decizia sa pronunte o sentinta de achitare.

Generalul Moruzi, bun prieten cu Generalul Cantacuzino, aflând de ordinul venit de la Palat prin Generalul Uica si temându-se sa nu fie un abuz de putere al Ministrului Armatei, la instigatia guvernului liberal, s-a dus la Rege pentru a-i comunica starea de spirit a Generalilor din Consiliu. Daca ordinul vine de la Rege, ei, ca ostasi îl vor executa, dar atunci Corneliu Codreanu si ceilalti fruntasi ai Legiunii nu vor mai fi „condamnatii justitiei, ci condamnatii Majestatii Voastre”.

Vazându-se descoperit, Regele a intrat în panica si i-a spus lui Moruzi sa se întoarca imediat la Consiliu si sa comunice Generalilor ca el n-a dat nici un ordin si ca ei sunt liberi „sa judece dupa constiinta lor”. Asa a fost salvat Capitanul în acele împrejurari grele.

Dar experienta de atunci a servit la ceva camarilei. La o noua lovitura ce-o pregatea contra Legiunii si care s-a realizat mai târziu în procesul din 1938, si-a luat toate masurile de precautie ca înfrângerea suferita în 1934 sa nu se mai repete, când din cauza unui tribunal prea scrupulos, s-a pierdut prilejul ca Miscarea Legionara sa fie lichidata înca de pe vremea aceea.

De asta data era mult mai usor sa se constituie un tribunal militar docil, dispus sa judece „din ordin”. Pe banca acuzarii nu mai era decât Capitanul acum, fara sa-l mai aiba lânga el pe Generalul Cantacuzino, trecut în lumea dreptilor, în Octombrie 1937. Deci, nu mai era nevoie sa intre judecatorii-generali în completul de judecata, asa cum cerea procedura, când între acuzati se afla si un general, ci tribunalul se putea constitui cu ofiteri de rang inferior. Între acestia se puteau gasi mult mai usor unelte abjecte, dispuse sa-si calce constiinta, pronuntând o sentinta de condamnare, contra celor mai evidente probe de nevinovatie. Cariera si viitorul lor depindeau de bunavointa organelor superioare.

Corneliu Codreanu a fost judecat de un tribunal militar prezidat de Colonelul-Magistrat Constantin Dumitru. Acesta era unicul ofiter-magistrat din completul de judecata. Restul era format, cum noteaza Capitanul în însemnarile sale din închisoare, din ofiteri de front.

Cine erau acesti ofiteri de front? Îi gasim cu numele în brosura Adevarul în procesul Capitanului. Colonelul Dumitru, presedinte, era asistat de Lt. Col. Ionescu Nicolae, Maior Grumazescu Dumitru, Capitan Bardaca Gheorghe si Capitan Dumitrescu Nicolae.

Dar cine i-a desemnat pe membrii-judecatori ai Tribunalului? Generalul Comandant al Corpului II Armata, cum cerea procedura. Acesta, fara îndoiala, dupa ordinele primite de mai sus, de la Ministrul Apararii, a întocmit lista judecatorilor destinati sa figureze în Tribunalul Militar, în fata caruia era chemat sa raspunda pentru „crimele lui” Corneliu Codreanu.

Dar dupa ce criteriu s-a facut selectia acestor ofiteri de front pentru a constitui, împreuna cu Colonelul Dumitru, completul de judecata? Dupa onestitatea lor, dupa virtutile lor ostasesti, dupa competenta lor în materie juridica, înscrise toate aceste merite în foaia lor calificativa, pentru a garanta obiectivitatea si independenta în desfasurarea procesului? Nicidecum. S-au ales dintre cadrele ofiteresti acele elemente care stateau cu sabia lui Damocles asupra capului lor, oameni cu cazier judiciar, care s-au facut vinovati de grave abateri de la codul militar si erau pe punctul sa fie trimisi în judecata si expulzati din armata sau, chiar mai rau, sa înfunde puscaria. Acestia au fost pusi în alternativa de a secunda pe Colonelul Dumitru în odioasa lui misiune de a-l condamna pe Capitan sau de a suferi rigorile legii militare.

Dam iarasi cuvântul avocatului Ranetescu, care, fiind aparator în procesul Capitanului, a cunoscut componenta detestabila a acestui Tribunal:

”Tribunalul este prezidat de Colonelul Magistrat Dumitru Constantin.

De o perfecta politeta (acuzatului i-a spus tot timpul „D-voastra, Domnule Codreanu”), ascunde însa în cutele acestei atitudini binevoitoare, un gând perfid: condamnarea.

A întins pilula otravei învelita în poleiala unei atitudini civilizate. Sunt convins ca judeca din ordin si eu ochii la microfonul din perete. Cu ocazia incidentelor ridicate de aparare, a suspendat sedinta, dupa fiecare incident, „pentru deliberare”. Pe aripile nevazute ale vreunui telefon, s-au transmis apoi faimoasele „respingeri pentru motivele ce se vor vedea”.

(…)

Au judecat oare, acesti cinci oameni, dupa constiinta lor sau din ordin superior? Pentru mine astazi este precis: li s-a dat ordin sa condamne.

Toata rânduiala procedurala, toate asa zisele garantii si libertati ale apararii, au fost niste meschine parodii. Capitanul era osândit în alcovuri si între pahare cu sampanie. Înfricosatoarea sabie de arhanghel, ridicata împotriva pungasilor si jidanilor, trebuia frânta.

Nu se putea constitui un tribunal mai incompetent ca acesta. Oameni cu suflete simple, cu cultura unilaterala, chemati de pe la regimentele lor, ignoranti în chestiuni de drept, au fost pusi sa rezolve, nu numai probleme sociale, politice, stiintifice, economice, dar sa si interpreteze texte grele de lege penala si sa stabileasca jurisprudente.

În fata lor un haos de acuzatii, un puhoi de argumente, care de care mai încurcate si mai neverosimile, si un om cit un munte, cu crestetul senin, cu grai simplu, cu chip palid, cu ochi de fulger; un morman de dosare, o armata de martori-neînfricati aparatori ai unui nevinovat – iar în spate... teroarea dezlantuita de sus, destituirea, degradarea, spectre menite sa înfricoseze si sa, distruga barbatia si dreapta judecata. În afara de aceasta e bine sa se stie ca toti oamenii întrebuintati pentru condamnarea si asasinarea Capitanului erau oameni cu cazier, patati în trecutul lor.

Toti acestia au fost promovati apoi ca elemente distinse ale societatii românesti”.