Ieromonah Nicodim Saehelctoe
Yüklə 4,41 Mb.
|
-Const. Ap. VIII, 28. LXV. DEFĂIMAREA 587. -"Defăimarea este un păcat greu, fiindcă prin ea se fură averea spirituală a aproapelui" (I Cor. 6, 10; Ex. 23. 1; Lev. 19,1 6; Prov. n, 13; 20,19). Ea se canoniseşte ca şi furtul, iar dacă duce la complicaţii şi duşmănii, se va osîndi după roadele ei. Autoritatea nu trebuie dispreţuită, oricîte lipsuri ar avea ea, fiindcă orcine ar fi pus în locuri de conducere nu poate fi fără greşeală. (f. Ap. 23,5). Persoana conducătorului bisericesc şi lumesc trebuie respectată pentru slujba şi osteneala ei folositoare binelui obştesc (Rom. 13, 1-3; I Petru 2, 17; 1 Tim. 2,1-3). Cel ce îndeamnă pe altul la clevetire, are acelaşi păcat ca şi cel ce defăima. Oricine va cleveti pe altul, sau auzind pe cel ce cleveteşte şi nu-l ceartă, împreună cu acela să se afurisească (Răzb. Nev. p. 63). Vrednic de defăimare este numai păcatul, precum şi omul care este pus în slujba păcatului ca şi diavolul (Matei 23,1-20). 588. -"Dacă vreun cleric ar defăima pe episcop, să se caterisească, fiindcă nu se cade a vorbi de rău pe mai marele tău" (Exod. 22, 28; II Petru 2, 10). -Apost. 55.
5.91. -"Dacă va defăima cineva, fără dreptate, pe împăratul sau pe dregătorul, să ia pedeapsă şi dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean, să se afurisească". Apost. 84.
LXVI. DEZNĂDEJDEA 596. -"Deznădejdea izvorăşte din necredinţă şi viaţă păcătoasă moştenită şi susţinută de voinţa omului. Ea începe mai întîi cu o stare de tristeţe şi mîlinire sub diferite forme şi chiar amestecate cu evlavie şi dacă, mîhnirea nu trezeşte în suflet sentimente de pocăinţă, ea duce la desnădejdea marilor păcate a hulirii de Dumnezeu (îs. 8, 21-22), ba chiar la sinucidere, care dă pe faţă sufletul USCat de orice evlavie" (Ier. 8, 3; r. Ap. 1, 8; Apoc. 9, 6) 597. -"Căci neînsemnatele noastre întristări trecătoare, lucrează pentm noi tot mai mult o greutate de slavă veşnică, fiindcă noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele care nu se văd; căci lucrurile care se văd sînt trecătoare, pe cînd cele care nu se văd, sînt veşnice.-Cînd întristarea este după voinţa lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă, care duce la mînluire şi de care cineva nu se poate căi; pe cînd întristarea lumii acesteia, duce la moartea deznădejdii. (II Cor. 4, 17; 7, 10; Matei 26, 75; I Cor. 10, 13). LXVII. DEVOLUŢIUNEA 598. - Se numeşte devoluţiune dreptul patriarhului de a interveni excepţional în treburile eparhiale ale mitropoliţilor şi ale episcopilor, chiar fără voia cparhiotului, pentru a lua măsuri canonice pentru bunul mers al bisericii. (Apost. 34, 37; VII ec. 11; Cart. 52, 55); să primească reclamaţii şi apeluri (I ec 5; IV ec. 9, 17, 25, 27; Ant. 6, 14; Sard. 11, 14; Cart. 11, 19; Teofil 4) şi să facă vizite canonice (Cart. 52). Dreptul de devoluţiune îl au şi mitropoliţii faţă de episcopii sufragani, precum şi episcopii faţă de conducătorii unităţii bisericeşti în subordine, cînd aceştia nu se îngrijesc de sarcinile lor canonice (Sobor. art. 30) LXVIII. DIACONIŢELE 599. - Diaconiţele la început, asemenea cu proorocită Ana (Luca 2, 36), unele erau femei văduve, care se devotau să slujească "bisericii în lucrările externe ale altarului alături de clerul inferior; în legătură cu instruirea femeilor pe care le catehizau, le ajutau la botez, îngrijeau de fetele orfane şi femeile bolnave ş. a. (Const. II, 26; III, 1-19; VI, 18; vin, 28). Pentru aceasta, ele primeau o hirotesie specială. "In timpurile vechi, se apropiau de Dumnezeu acele fecioare care făceau făgăduinţă că-şi vor păstra fecioria pentru totdeauna. Episcopul le sfinţea conform cu canonul 6 din Cartagina .şi, se îngrijea de ele conform canonului 38 al aceluiaşi sinod. Dintre acestea, la vremea hotărîtă, adică împlinind 40 de ani, se sfinţeau diaconiţe. Episcopii, dădeau îmbrăcăminte specială acestor fecioare cînd ajungeau la 25 de ani, conform canonului 126 al aceluiaşi sinod" (Zonora, coment. î ec. 19; Sint. Aten. II, 159-160). Din pricina unor slăbiciuni morale, mai ales mîndria, din secolul V-X, diaconiţele au dispărut, aşa că nici slujba hirotesiei lor nu mai este în arhieraticon (Laod. 11, 19; IV ec. 15; VI ec. 14, 40, 70). 600. -"în Sf. Scriptură se spune că femeia trebuie să asculte, iar în biserică Să tacă (I Cor. 14, 34-35; I Tim. 2, 11-15; 2, 11-15; 5, 9-10; Rom. 16,1-2). Ele nu pot ocupa vreo slujbă bisericească (VI ec. 64,70). "Alege şi diaconiţă credincioasă şi sfîiilă pentru slujba femeilor, căci sînt împrejurări cînd din pricina necredincioşilor, nu se poate trimite la unele case bărbat diacon la femei şi se va trimite o femeie diaconiţă din pricina cugetelor celor răi. La multe nevoi este trebuincioasă femeia diaconiţă. Mai întîi cînd se botează femeile, diaconul va unge mimai fruntea lor cu untdelemn sfinţit şi apoi va unge după el diaconiţă, căci nu e voie ca femeile să fie văzute de bărbaţi" (Const. . Ap. III, 16; VIII, 28). 601. -"Nu se cuvine a se aşeza în biserică cele ce se zic femei prezbitere, (fruntaşe cu vîrsta), adică proestoase (arhidiaconiţe; F. Ap. 18,18; Rom. 16,1; I Tim. 5, 2; Tit. 2, 3). Laod. 11. LXIX. DIACONUL 602. - Diaconii sînt ajutorii episcopului şi ai preoţilor (F. Ap. 6, • 1-7). Ei îngrijeau de săraci, predicau cuvîntul Domnului, la nevoie botezau (F. Ap. 8, 5-10), ajutau la slujbele bisericeşti, duceau Sf. împărtăşanie la cei închişi sau bolnavi (Const. Ap. li, 57; VIII, 13). Ei sînt supuşi episcopului şi preotului şi fără învoirea lor nu pot lucra absolut nimic în biserică (Sf. Ignatie Teof. Ep. c. Nag. 2, 6). Cînd lipseşte preotul din biserică şi se face slujbă, diaconul poate să zică doar: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor... (V. datoriile păstorilor). 603. -"A venit la cunoştinţa Sfiitului Sinod că, în oarecare ţinuturi şi oraşe, diaconilor sau prezbiterilor euharistia, deşi nici canoanele şi nici obiceiul n-au predanisit ca cei ce n-au putere de a aduce sfînta jertfă, să dea trupul lui Hristos celor ce liturghisesc - Ba mai mult, diaconii se împărtăşesc înaintea episcopilor. Deci, toate aceste abuzuri trebuie să înceteze şi diaconii să rămînă la îndatoririle lor, recunoscînd că ei sînt slujitori ai episcopului şi mai mici decît presbiterii. Deci să primească euharistia potrivit rînduielii, după presbiteri, din mîna episcopului sau a presbitendui. Nu se îngăduie diaconilor nici să stea cu prezbiterii, fiind contrar canoanelor şi rînduielilor. Iar, dacă vreunul, n-ar voi să se supună nici după aceste hotărîri, să înceteze din slujba diaconiei". -l ec. 18.
Acestea tălmăcindu-le învăţătorul bisericii Ioan Gură de Aur, astfel grăieşte: "Este vrednic de admirat cum de nu s-a dezbinat mulţimea pentru alegerea bărbaţilor, şi cum de nu au fost osîndiţi Apostolii din partea lor? Trebuie să se ştie ce fel de dregătorie aveau aceştia (diaconii) şi ce fel de hirotonie au primit; oare pe cea a diaconului? Dar aceasta nu era în biserică. Pentru serviciul de presbiteri? Dar nu exista nici episcop, ci numai Apostoli; din ceea ce socotesc că nici numele diaconilor, nici al presbiterilor nu era bine înţeles şi lămurit". -Deci, conform acestora declarăm şi noi, ca potrivit învăţăturii de mai sus, menţionaţii şapte diaconi să nu se considere slujitori ai tainelor, ci că aceştia, au fost acei cărora li s-a încredinţat îngrijirea generală a celor adunaţi atunci; aceşti (diaconi), ne oferă prin aceasta, pilda de iubire de oameni şi de purtare de grijă a celor lipsiri", -vi ec. 16. 606. -"Potrivit canoanelor, diaconii trebuie să fie şapte, oricît de mare ar fi cetatea". (Despre aceasta, te vei încredinţa din cartea Faptelor 6, 1-6). -Neocez. 15. 607. -"Nu se cade ca diaconul să şadă înaintea presbitendui, ci să stea numai cînd îi dă el voie. De asemenea şi diaconii să fie cinstiţi de ceilalţi slujitori bisericeşti şi de toţi clericii inferiori". (Const. Ap. 11, 57). -Laod. 20. LXX. DEMISIA CLERICILOR 608. - Demisia clericilor din cauza greutăţilor misiunii şi cu scopul de a trăi comod, în lumina canoanelor (II ec. 9; Chirii 3) este socotită ca apostazie (I Petru io). Un episcop , preot sau^diacon prin hirotonie, el s-a cununat cu biserica sa şi, după cum căsătoria trupească nu se mai poate desface, tot aşa şi căsătoria spirituală, care-i este superioară (VI ec. 53), de asemenea nu se mai desface (IV ec 6, 25). Clericii, ca ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4,1-4), n-o pot părăsi de bună voie cu vicleşug, fără a li se primejdui mîntuirea (Luca 12,5,12 ; I Cor. 7,23-24), de aceea ei se anatematizează, mai ales, dacă ei urmăresc traiul bun (Matei 6,24; Gal. l, 9-io; i Tim. 6,17 ; IV ec. 21). Clericul care apostaziază de frică, numai prin cuvînt, se cateriseşte definitiv (Ap. 62), iar cel ce apostaziază de bună voie, prin demisia formală sau practică, nu mai poate reveni la treapta ieraticească de la început '(iii ec. 9), ci i se acordă prin pocăinţă numai mila împărtăşirii ca un mirean, fiind socotit Ca un căzut din har (Gal. 5, 4) şi miluit numai spre mîntuire (Ev. 12,15), iar nu spre a-şi continua slujba preoţiei de la care s-a exclus singur prin nevrednicia sa (I Cor. 15,19; I Tim. 1, 20; F. Ap. 13, 45). 609. -Episcopul sănătos fiind, nu poale demisiona nici din considerente de prefecţiune monahală, primind marea schismă monahală (I-Il, 16; Sf. Sofia 2). In chip excepţional, practica seculară a îngăduit retragerea unui cleric din slujba bisericii sale, numai din motive de incapacitate incurabilă sau bălrîneţe; din cauza păcatelor grele şi caterisitoare constatate de duhovnic şi episcop în chip confidenţial, din cauza cărora se judecă singur (I Cor. 11, 31) în conformitate cu legea Domnului (Matei, 11, 29; Ioan 13, 51; I Ioan 2, 6; 3, 8-9). Cînd deţinerea locului ocupat aduce pagube morale, misionare şi sociale, încît eL consultîdu-se autoritatea de drept, constată că * deţinerea mai departe a locului este vătămătoare bisericii şi mîntuirii sale şi între două rele, alege pe cel mai mic, retragerea sau demisia, (paretisis). în aceste cazuri episcopul nu poate înainta demisia decît sinodului în drept, care l-a ales şi înscăunat, iar clericul, episcopului eparhiot faţă de care este supus ascultării (III ec. 9). 610. - Clericul care a demisionat fără motive serioase, nu mai poate face niciun fel de slujbă şi, nici nu i sc îngăduie a purta numele de cleric, ci de simplu monah sau mirean în stare de pocăinţă (III, ec. 9). însă, celui ce s-a retras din motive serioase recunoscute de autoritatea în drept, excepţional, i se poate acorda de a sluji cele sfinte cu îngăduinţa sinodului sau a episcopului eparhiot; dar, aceasta trebuie să se precizeze de la început în scrisoarea de dimisie sau paretisis. Spre orientare, în spiritul Pidalionului, dăm un model: ...Ştiu îndatoririle ce decurg din jurămîntul, făgăduinţele hirotoniei şi obligaţiile canonice (III, 9; Sf. Chirii), de a nu părăsi slujba apostoliei (Deut. 31, 9-13; F. Ap. 6,2; 20, 28-32) şi cel ce fuge nu mai este păstorul cel bun (Ioan 13,1-12). însă smeritul de mine, mă văd nevrednic de a conduce turma încredinţată mie, nu din cauza relei mele voinţe sau leneviri, ci din motivele: (1,2,3). ...Am chibzuit îndelung şi cu mintea clară şi nesilit de nimeni, că mai de folos este bisericii, clerului şi poporului precum şi sufletului meu să mă retrag de la conducerea (eparhiei, parohiei, mînăslirii), decît să împiedic lucrarea cea bună a mîntuirii sufletelor. întrucît, conştiinţa (nu) mă împiedică de a mai sluji cele sfinte pentru nevoile sufletului meu, (nu) renunţ de a mai liturghisi ca (arhiereu, preot, diacon), pentru care cer canoniceasca binecuvîntare (să mă împărtăşesc în rînd cu mirenii în faţa simţului altar). Doresc să vă rugaţi pentru mine, pentru poporul eparhiei, astfel văduvite prin decesul neputinţei mele, ca să mi se dea iertare de păcate, iar eparhiei un nou păstor vrednic şi bun. Iscălesc această demisie, (retragere),cu mîna mea liber şi conştient de neputinţa mea, azi... în (episcopia, parohia). 611. - Scrisoarea Sinodului III ecumenic către sinodul mitropoliei Pamfiliei, cu privire la fostul ei mitropolit Evstatie care a demisionat şi, din care cauză a fost caterisit, precizează: "După Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, care zice: Fă totul cu chibzuinţă, cei rînduiţi în slujba preoţiei se cade a se strădui cu multă sîrguinţă şi cu multă rîvnă să chibzuiască cele ce au de făaă. Deoarece cei ce-şi folosesc astfel viaţa, nădejdea lor sporeşte întm toate şi toată străduinţa lor merge bine ca o corabie minată de vuit bun. Şi acest cuvînt corespunde întru totul adevărului. Dar cîteodată, se întîinplă ca vreun mare necaz să apese mintea omului, să-l tulbure şi să-l abată de la dorinţa cea bună a îndeplinirii datoriei sale, şi-l împinge să socotească bun, tocmai ce este rău prin sine însuşi. Am constatat că ceva asemănător s-a întîmplat prea evlaviosului şi de Dumnezeu iubitond episcop Evstaiie. După cum se ştie, el a fost pus episcop în chip canonic. Dar mai tîrziu, după cum el însuşi mărturiseşte în jalba sa către noi, a fost tulburat de unii oameni şi pus în situaţii grele; în plus el însuşi este foarte silnic şi obosit de necazurile slujbei sale şi n-a fost în stare să reziste amărăciunilor aduse de duşmanii săi, şi astfel, a dat scrisoare de demisie din scaunul său episcopal, într-un chip neînţeles de noi (contrar canoanelor). Odată însărcinat cu îndatoririle episcopale, el trebuie să rabde în tot chipul, pînă la sfîrşit, cu toată puterea sufletească şi să fie statornic întru oboseală şi cu tărie să rabde sudorile care-i aduc răsplătirea (apostolici). Şi după ce s-a dovedit a fi neglijent, mai mult din cauza lipsei de activitate, decît din lenevire şi nepăsare condamnabilă, cuceniiciile voastre (l-au caterisit fără dreptul de a mai purta numele de arhiereu) şi aţi hirotonisit din necesitate, pepreacucemicul şi de Dumnezeu iubitond nostm şi împreună episcopul Teodor, ca să se îngrijească de biserică, fiindcă nu se cuvenea să rămînă văduvă şi turma Mîntuilomlui să stea fără păstor". "Dar, înlmcît Evstatie a venit la noi jelindu-se nu penlni episcopia cetăţii, nici fiindcă s-a certat cu pomenitul episcop Teodor pentm biserică, ci spre a cere să se dea doar cinstea şi numele de episcop. Nouă ni s-a făcut milă de bătrinul, iar lacrimile lui ne-au înduioşat, făcîndu-le ca ale noastre, ne-am străduit să aflăm dacă dînsul a fost supus caterisirii legale, sau dacă numai a fost acuzat pe nedrept de unii bîifilori ca să-i întunece reputaţia şi am aflat că el n-a fost vinovat de nimic din cele spuse asupra lui, iar el a dat demisia (fiind om slab). Drept aceea, noi nu aducem imputare cucerniciei voastre (că l-aţi caterisit fiindcă a demisionat) şi aţi hirotonisit în locul lui pe prea cucernicul episcop Teodor, ceea ce trebuia să faceţi. Prin unnare, fără a mai stărui asupra (vin ovaţiei), ci mai degrab să ne fie milă de acest bălrin, care locuieşte de multă vreme departe de cetatea de unde, a fost episcop şi de patria strămoşilor (ca să-l poată ajuta rudele), am hotărît şi dispunem, că, fără de nici o împotrivire, i se cuvine să poarte numele, cinstea şi împărtăşirea de episcop. însă să nu aibă dreptul de a hirotoni, şi nici cu de la sine putere să ocupe biserica şi să liturghisească decît numai dacă l-ar invita în anumite împrejurări, adică i-ar da voie, vreun frate şi împreună episcop, după înţelegerea lui, întru iubirea de Hristos. Iar, de veţi găsi ceva mai bun, ori acum, ori în viitor (adică ajutoare materiale), aceasta va fi bine plăcut Sfiitului Sinod. -III ec, y. 612.- "Petni, în scrisoarea de demisie (din episcopat), zice că n-a dat-o de bună voie, ci constrîns de frică, fiind ameninţat de unii (pentru nevrednicia sa). De altfel în confonnitate cu legile bisericeşti, unii preoţi nu pot da scrisori de demisie (din preoţie). Dacă ei sînt vrednici de a sluji, să rămîie în această slujbă (care cere jertfă, şi suferinţă); iar dacă sînt nevrednici, să nu iasă (din preoţie) prin demisie, ci mai degrabă să fie osîndiţi (caterisiţi) pentm faptele lor (cele nevrednice), de care au fost acuzaţi cum că ele nu corespund cu situaţia lor de clerici. Salutări comunităţii fraţilor de la tine Domnus al Anliohiei. Comunitatea noastră (din Alexandria) ie salută întm Domnul". -Sf. Chiri! 3. 613. -"Cm privire la neînţelegerile şi tulburările care se ivesc în biserica lui Dumnezeu, este nevoie să se hotărască astfel: Cu nici-un chip să nu se aşeze episcopi în biserică, al cănii titular trăieşte şi se află în demnitatea sa, decît dacă de bună voie va renunţa la episcopie. Dar mai întîi, trebuie să se cerceteze canoniceşte pricina (vinovăţiile) celui ce unnează a fi izgonit din episcopie şi să se ducă la capăt şi, mai apoi, numai după caterisirea acestuia, să se promoveze altul la episcopie în locul lui". "Iar dacă vreunul dintre episcopi, aflîndu-se în demnitatea răspunderii sale, nu ar voi nici să renunţe (motivat) şi, nici nu se grijeşte de păstoria tunnei sale, ciplecînd de la episcopie, va zăbovi mai mult de şase luni în altă parte şi nu se supune nici pomncilor împărăteşti şi nici îndeplinind vreo misiune a patriarhului său şi, nici nu suferă de vreo boală grea care-l face neputincios (pastoraţiei), 'mmh/ ca acesta, care nu este împiedicat de nici-o pricină menţionată şi părăseşte episcopia sa mai mult de şase luni, se înstrăinează desăvîrşit de cinstea şi demnitatea episcopiei. Căci, Sfînhil Sinod a hotărît să se înstreineze cu desăvîrşire cel ce se leneveşte în purtarea de grijă a tunnei ce i s-a încredinţat de arhieria, prin care el este dator de a păstori lunna şi totodată la episcopia lui să se rînduiască altul în locul lui". -I-II, 16. LXXI. DISPENSA 614. -Dispensa sau iconomisirea duhovnicească (Efes. 3,2; 4,7), de la obligaţiile legii Domnului, oglindită în natură şi în canoane, o dă Dumnezeu de multe ori prin minuni (Fac. 22,2; Osie. 1,2; Matei 12,3-8). în chip obişnuit, arhiereii şi preoţii, ea ispravnici ai tainelor, o pot da numai în cadrul legii Domnului (Zah. 7, 24; Ioan 7,24; 8,24; I Cor. 4,1; Colos. 1,25;Tit. i, 7), cu scopul de a armoniza nevoile vieţii naturale cu cele duhovniceşti şi cu condiţia de a respecta fără ştirbire legile dogmatice şi morale, spre folosul individului, al societăţii şi al bisericii ca împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt (Apost. 8; VI ec. 102). Prin dispensă nu se abrogă canoanele, ci numai se interpretează temporar spre a se aplica dc la caz la caz, în spiritul legii Domnului şi al bisericii (II Cor. 3, 6; Rom. 8, 2; Ioan 6, 63; V. Canonisirea). Dacă dispensa duce la abrogarea practică a legilor şi la fapte nefolositoare sufletului individului sau societăţii creştine, aducînd prin exemple rele defăimare bisericii şi lui Dmnezeu, ea este interzisă şi aducătoare de OSÎndă (Ps. 49,15-23; V. Legea, Dogmele). Yüklə 4,41 Mb. Dostları ilə paylaş:
|