James Joyce ulise

En route, adresându-se taciturnului şi, fără ca să vrem să accentuăm aceasta, nu încă acum cu desăvârşite treazului său tovarăş, domnul Bloom, care în orice caz era în completa posesiune a facultăţilor sale, mai mult decât ori-când, de fapt dezgustător de treaz, îi spuse vorbe de prevenire în ceea ce priveşte primejdiile cartierului plăcerilor de noapte, femeile de proastă reputaţie şi peştii lor ferchezuiţi, frecventarea cărora, scuzabilă poate la intervale, ar fi fost de natura unei adevărate pierzanii pentru tinerii de vârsta sa mai ales dacă aveau şi obiceiul să bea sub influenţa alcoolului alară de cazul că ştii puţin jiujitsu pentru orice eventualitate căci chiar dacă l-ai fi lungit pe unul la pământ poate să-ţi aplice una cu piciorul dacă nu eşti atent. Cu totul providenţială fusese apariţia lui Corny Kelleher când Stephen fusese în stare de inconştienţă, în-cât, dacă n-ar fi fost omul care să facă faţă crizei în eea-sul al unsprezecelea, rezultatul ar fi fost că ar fi putut să fie un candidat pentru spitalul de urgenţă, sau, dacă nu, închisoarea de noapte şi a doua zi la tribunal în faţa domnului Tobias sau întrucât acesta fiind avocat, mai curând bătrânul Wall, voia să spună, sau Malony, ceea ce pur şi simplu ar fi însemnat că omul era pur şi simplu compromis dacă s-ar fi aflat de asta după aceea. Motivul pentru care menţiona faptul acesta era că o grămadă de poliţişti din ăştia, pe care el personal îi detesta din toată inima, erau în mod recunoscut lipsiţi de scrupule în timpul serviciului lor pentru Coroana britanică, şi, cum se exprima domnul Bloom, amintindu-şi de un caz sau două de la circumscripţia A din strada Clanbrassii, gata oricând să-şi câştige printr-un jurământ fals o gaură într-un butoi de zece galoane. Niciodată la faţa locului când aveai nevoie de ei dar în schimb în păr în cartierele liniştite ale oraşului, pe Pembroke Road, de exemplu, gardiştii erau cu toţii la vedere, explicaţia evident fiind că erau plătiţi ca să-i apere pe cei din clasele sus puse. Un alt aspect asupra căruia comenta era că şi soldaţii erau echipaţi cu arme de foc sau arme albe de toate felurile, susceptibile oricând să se descarce, ceea ce era tot una cu a-i asmuţi împotriva cetăţenilor dacă din întâmplare era vreo neînţelegere între ei. îţi risipeşti timpul, susţinea el cu foarte mult bun simţ, şi sănătatea şi încă şi bunul renume pe lângă asta şi pe urmă mai vezi şi cheltuiala, femeile astea uşoare din demimonde care o întindeau cu o grămadă de bănişori pe deasupra şi primejdia cea mai mare dintre toate era că cu cine te îmbeţi deşi, în ce priveşte mult discutata problemă a stimulentelor, el însuşi aprecia un pahar de vin vechi de soi la momentul cuvenit ca fiind şi hrănitor şi face sânge şi având şi virtuţi laxative (mai ales un vin bun de Burgundia în care el avea o deosebită încredere) totuşi niciodată dincolo de un anumit punct la care el trăgea fără excepţie limita întrucât asta îţi creează pur şi simplu o grămadă de complicaţii ca să nu mai vorbim de faptul că eşti practic la bunul plac al altora. Cel mai mult dintre toate acestea el comentă defavorabil faptul că Stephen fusese părăsit de toţi ai săi confreres de cârciumă, mai puţin unul, o cât se poate de ţipătoare manifestarea de perfidie din partea confraţilor săi doctoraşi oricare ar fi fost împrejurările.

— Şi acel unul era însuşi Iuda, spuse Stephen, care până atunci nu scosese nici un cuvânt.

Discutând acestea şi alte înrudite subiecte ei traversară în linie dreaptă prin spatele Vămii şi trecuseră pe sub podul Loop când un foc de cărbuni aprins în faţa unei gherete, sau aşa ceva, le atrase paşii mai degrabă lipsiţi de grabă. Stephen în ce-l priveşte se opri fără vreun motiv deosebit, ca să privească la grămada de pietre de pavaj dezgolite şi la lumina emanând de la acest foc fu în stare să desluşească silueta mai întunecată a paznicului abia distinctă în întunecimea gheretei. începea să-şi amintească acum că aşa ceva se mai întâmplase, sau auzise că s-ar mai fi întâmplat, înainte îi trebui însă un efort deloc neglija-Mi înainte de a-şi aminti că-l recunoştea în paznic pe un prieten de altă dată al tatălui său, Gumley. Spre a evita întâlnirea se ixase mai aproape de coloanele podului de cale ferată,

— Te-a salutat cineva, spuse domnul Bloom.

O siluetă de înălţime mijlocie, evident la pândă după ce s-ar fi putut să pice, în umbra coloanelor îl salută din nou, exclamând: Seara! Stephen, fireşte, tresări oarecum pierzându-şii echilibrul şi se opri o clipă ca să răspundă salutului. Domnul Bloom, împins de reacţiuni de discreţie inerentă, întrucât el fusese totdeauna credincios dictonului că trebuie să-ţi vezi de treaba ta, se îndepărtă puţin, dar rămase totuşi cum ar veni sur le qui vive, cu o umbra de anxietate dar câtuşi de puţin înfricoşat. Deşi aşa ceva nu era un lucru obişnuit în oraşul Dublin, el ştia că nu era de loc ceva nemaivăzut ca nişte desperados care n-au ca să zicem aşa din ce trăi să se aţină şi într-un fel sau altul să-i terorizeze pe pietonii paşnici punându-le pistolul în piept într-un loc mai retras mai încolo de centrul oraşului propriu zis, nişte vagabonzi care n-au nici ce mânca de soiul ălora de sub podurile Tamisei s-ar putea să fie tân-dălind pe acolo sau pur şi simplu pungaşi gata s-o tulească cu ce le pică-n mână când dau lovitura cât ai clipi din ochi, banii sau viaţa, şi te lasă acolo ca învăţătură de minte, cu căluşu-n gură şi legat fedeleş.

Stephen, adică atunci când acea siluetă care-l acostase veni mai aproape, deşi nu era nici în el într-o stare cât de cât mai trează, recunoscu răsuflarea lui Corley care duhnea a spirt de cereale stătut. Lordul John Corley, îi spuneau unii, şi genealogia asta i se stabilise după cum urmează. Era fiul cel mai mare al inspectorului Corley de la circumscripţia G, de curând răposat, care se căsătorise cu o anume Katherine Brophy, fata unui fermier din Leuth. Bunicul lui, Patrick Michael Corley, din New Ross, se căsătorise cu văduva unui cârciumar de acolo al cărei nume de fată fusese Katherine (de asemenea) Talbot. Zvonurile spuneau (deşi nu se dovedise) că ea descindea din stirpea lorzilor Talbot de Malahide în al căror conac, într-adevăr o reşedinţă fără discuţie splendidă în felul ei şi care merita să fie văzută, mama lui sau mătuşa sau vreo rudă oarecare beneficiase de privilegiul de a fi în serviciu la bucătărie şi spălătorie. Acesta, aşadar, era motivul pentru care acest bărbat încă relativ tânăr, deşi destrăbălat care acum îi adresa cuvântul lui Stephen, era pomenit de către unii cu înclinaţii glumeţe ca fiind lordul John Corley.

Trăgându-l la o parte pe Stephen el avea acum de povestit obişnuita jelanie. Nici măcar o para ca să-şi dobân-clească adăpost peste noapte. Prietenii îl părăsiseră cu toţii. Mai mult, se luase la harţă cu Lenehan pe care-l descria acum lui Stephen ca fiind un beţivan nenorocit de două parale, şi josnic, şi adăugind şi alte exprimări neavenite. Rămăsese şi fără lucru şi-l implora pe Stephen să-i spună unde pe pământul ăsta al lui Dumnezeu ar fi putut să găsească ceva, orice, de făcut. Nu, fiica mamei de la bucătărie fusese soră vitregă a moştenitorului casei sau dacă nu se înrudeau prin mamă atunci într-un fel sau altul, ambele împrejurări întâmplându-se în acelaşi timp dacă totul n-ar fi fost cumva o invenţie pură de la început ia sfârşit. Oricum, el era pe drojdie.

— Nu te-aş ruga, decât, continuă el, pe ce-am mai sfânt şi ştie Dumnezeu, sunt pe geantă.

— Se face un loc mâine sau poimâine, îi spuse Stephen, la şcoala de băieţi la Delkey, ca pedagog supraveghetor. Domnul Garret Deasy. încearcă. Spune-i că te-am trimis eu.

— O, Doamne, răspunse Corley, chestia e că eu nu-s în stare să predau într-o şcoală, omule. Eu n-am fost niciodată unu' deştept ca voi ăştilalţi, adăugă el râzând cu jumătate de gură. Am rămas de două ori repetent în cursul inferior la Fraţii creştini.

— Nici eu n-am unde să dorm, îl informă Stephen.

Corley, dintru început auzind asta, fu înclinat să suspecteze că asta ar fi însemnat că Stephen fusese dat afară din hogeacul său pentru c-ar fi băgat acolo cine ştie ce nenorocită de târfă de pe stradă. Era un stabiliment de dormit pe strada Marlborough, la doamna Maloney, dar era doar de şase pence şi plin de ţipi cu care n-a>i fi vrut să ai de a face da' M'Conachie îi spusese că există o chestie destul de decentă la hotelul Cap de Bronz, dincolo pe strada Tavernei cu vin (care persoanei care i se povesteau acestea îi trezeau pe departe gânduri despre călugărul Ba~ con) pe-tm şiling. Şi mai şi murea de foame chiar dacă nu spusese nici o vorbă despre asta până acum. _

Deşi lucruri de felul acesta i se întâmplau în fiecare noapte sau aproape la fel de des, totuşi sentimentalismul învinse în Stephen într-un sens cu toate că ştia că polo-loghia asta nouă a lui Corley, deopotrivă cu toate celelalte, n-ar fi meritat desigur multă crezare. Totuşi haud ignarus raalorum miseris succurrere disco, etcetera, cum observă poetul latin, mai ales că norocul făcea ca el să-şi primească leafa după fiecare mijloc al lunii în ziua de şaisprezece, care era de fapt data acelei zile cu toate că o bună parte din cele ce constituiau aceea fuseseră risipite, însă gluma bună era că nimic nu i-ar fi putut scoate din cap lui Corley că el trăia în condiţii de afluenţă aşa că n-avea altceva de făcut decât să-i înmâneze cele necesare – astfel întrucât, îşi băgă mina în buzunar oricum, nu în ideea de a găsi ceva de mâncare acolo, ci gândin-du-se că ar fi putut să-i împrumute vreo sumă până la un şiling sau aşa ceva în schimb pentru ca acesta să se poată strădui în orice caz să-şi caute ceva de-ale gurii. însă rezultatul fu negativ căci, spre regretul său, constată că numerarul îi era lipsă. Câteva firimituri de biscuiţi se arătară a fi roadă investigaţiilor sale. încercă din toate puterile să-şi amintească dacă pierduse banii, aşa cum bine s-ar fi putut, sau dacă-i lăsase pe undeva, pentru că în cazul acesta n-ar fi fost o perspectivă plăcută ba chiar foarte mult inversul, de fapt Era de-a dreptul prea înceţoşat ca să instituie o cercetare amănunţită deşi încercă să-şi recheme în amintire biscuiţii pe care şi-i aducea nelămurit aminte. Cine i-i dăduse exact, sau unde fusese, sau îi cumpărase el? Totuşi, într-un alt buzunar, dădu peste ceea ce el presupuse în întuneric a fi nişte pence, în mod eronat însă, aşa cum se vădi.

— Astea sunt jumătăţi de coroană, mă omule, îl corectă Corley.

Şi chiar aşa, la drept vorbind, se dovediră a fi. Step-hen îi împrumută una din ele.

— Mersi, răspunse Corley. Eşti un gentleman. Ţi-i dau eu înapoi cândva. Cine-i ăsta cu tine. L-am văzut de câteva ori la Calul Smgerând pe strada Camden cu Boylan, ăla care-i cu afişele. Ai putea să pui o vorbă bună ca să mă ia şi pe mine în şmecheria lor. Aş fi umblat şi eu cu pancartele cu afişele în spinare decât că fata de la biroul Iar mi-a spus că trei săptămâni de zile de-acuma încolo n-au nici un loc liber, ca să vezi. Doamne, trebuie şi-aici să te-nscrii dinainte, omule, s-ar zice că-i la operă. îţi spun drept mă doare-n cot numai să găsesc o slujbă, chiar şi de măturător la intersecţii.

După care, nemaisimţindu-se chiar atât de plouat după ce primise doi şilingi şi jumătate, îl informă pe Stephen despre un tip cu numele de Comisky-Şalvari pe care zicea el Stephen îl ştia bine de la Fullam, contabil la magazinul de chestii marinăreşti al ăluia, care se ţinea în spate la Nagle cu O'Mara şi unu' mic şi bâlbâit îl cheamă Tighe. Chestia e că fusese umflat ieri noapte şi-amendat cu zece şilingi pentru scandal şi că refuzase să meargă cu curcanul.

În vremea aceasta domnul Bloom făcea înconjurul grămezii de pietre de pavaj lângă focul de cărbuni din faţa gherete: paznicului care, ca unul care se dădea în vânt după muncă, aşa cum i se părea lui, trăgea şi el la aghioase pe cont propriu şi personal în timp ce Dublinul dormea liniştit. în acelaşi timp el mai arunca şi câte o privire din când în când către interlocutorul, oricum putând fi descris altfel decât imaculat învestmântat, al lui Stephen ca şi cum l-ar mai fi văzut pe acel nobil senior undeva deşi unde anume nu era în măsură să spună sincer şi nici nu avea nici cea mai mică idee când. Fiind un om raţional care rai s-ar fi simţit mai prejos multora în ce priveşte simţul observaţiei, el remarca de asemenea pălăria foarte uzată şi în general piesele vestimentare foarte pleoştite ale acestuia, mărturisind despre o stare de insolvabilitate cronică. Probabil că era din cei care-l tapaseră odată dar în fond era doar unul din cazurile când câte unul îl pân-deşte pe aproapele lui poate poate-i pică ceva şi fiecare la rândul său, orieât de jos priveşti, ca să spunem aşa, vezi pe alţii şi mai jos şi la urma urmelor dacă ar fi să credem că oâsuI ăsta de aici de pe stradă nu s-ar întâmpla să ajungă la tribunal să fie condamnat la ceva, cu sau fără opţiune de amendă, atunci chiar că ar fi o rara avis.

Oricum avea o doză bună de tupeu să-i acosteze pe oameni la ora asta de noapte sau de dimineaţă. Obrazul gros, sigur.

Cei doi se despărţiră şi Stephen reveni spre domnul Bloom, ochiului exersat al căruia nu-i scăpase faptul că sucombase blandilocvenţei celuilalt parazit. Făcând aluzie la această întâlnire, spuse, râzând, Stephen, adică:

— Unul cu ghinion. Mi-a cerut să te rog să-l rogi pe cineva cu numele de Boylan, unul care se ocupă cu afişele, să-i dea o slujbă de om sandviş.

La informaţia aceasta, care părea sări trezească prea puţin interesul, domnul Bloom privi absent tip de o jumătate de secundă sau aşa ceva în direcţia unei drage cu cupe, bucurându-se de numele mult faimos de Eblana, ancorată lângă cheiul Vămii şi foarte probabil scoasă acum din uz, după care replică evaziv:

— Toţi au partea lor de noroc, aşa se spune. Acum că-mi vorbeşti despre el văd că faţa lui mi-e cunoscută. Dar să lăsăm asta la o parte pentru moment, cât ţe-a costat, întrebă el, dacă nu sunt prea curios?

— Jumătate de coroană, spuse Stephen. Cred că are nevoie să-şi caute un loc de dormit pe undeva.

— Nevoie, exclamă domnul Bloom, fără să manifeste vreo surpriză la această relatare. Cred şi eu foarte bine asta şi-ţi garantez că şi el, fără nici o discuţie. Fiecare după nevoile lui şi fiecăruia după faptele lui. Dar vorbind acum în general, unde, adăugă el cu un surâs, ai să dormi dumneata însuţi? Să mergi pe jos până la Sandy-cove nici nu se pune problema, şi, presupunând chiar că ai face-o n-ai să poţi intra după cele ce s-au petrecut la gara Westland Row. Ar însemna să-ţi baţi picioarele până acolo degeaba. Nu vreau să am aerul că aş preOnde să te învăţ eu câtuşi de puţin ce să faci, dar de ce ai plecat de acasă de la tatăl dumitale?

— Ca să-mi caut nenorocul, fu răspunsul lui Stephen.

— L-am întâlnit pe domnul tatăl dumitale într-o împrejurare acuma de curând, răspunse cu diplomaţie domnul Bloom. Astăzi, de fapt, sau, ca să fim foarte exacţi, ieri. Unde stă el acuma? Am înţeles din conversaţia cu el că s-a mutat.

— Cred că-i pe undeva prin Dublin, răspunse neglijent Stephen. De ce?

— Un om înzestrat, sp&se domnul Bloom vorbind despre domnul Dedalus senior, în mai multe privinţe şi un re&onteur înnăscut, asta e sigur. E foarte mândru de dumneata, şi pe bună dreptate. Ai putea să te întorci, să zicem, propuse el cam nesigur, gândindu-se încă la scena foarte neplăcută din gara Westland Row când fusese cât se poate de evident că ceilalţi doi, Mulligan adică şi turistul acela englez, prietenul lui, care până la urmă îl trăseseră pe sfoară pe cel de al treilea tovarăş al lor încercaseră, ca şi cum gara ar fi fost a lor, să scape de Stephen în învălmăşeală.

Nu veni însă nici un răspuns la această propunere, oricare i-ar fi fost meritele, ochiul minţii lui Stephen fiind prea atent ocupat să-şi readucă în faţă imaginea căminului familial aşa cum fusese ultima dată când îl văzuse, cu sora lui, Dilly, aşezată în faţa focului, despletită, aştep-tând ca o zeamă slabă de scoarţă de cacao de Trinidad din ceainicul murdar de funingine să fiarbă ca să i-o dea lui să bea cu apa de păsat de ovăz în loc de lapte după heringii de post doi de-o para pe care-i mâncaseră tocmai, cu câte un ou pentru Maggy, Boody? şi Katey şi între timp pisica, sub măngălău, devorând o amestecătură de coji de ouă şi capete şi oase de peşte fript pe o bucăţică de hârtie de ziar respectând cel de al treilea principiu al bisericii să posteşti şi să te abţii în zilele cuvenite, fiind atunci a patra zi sau, dacă nu, miercurea cenuşii, sau ceva de felul acesta.

— Nu, repetă din nou domnul Bloom, personal n-aş investi prea multă încredere în tovarăşul acela de chefuri al dumitale care contribuie elementul humoristic, dr. Mulligan, în calitatea lui de ghid filosof şi prieten, dacă aş fi în locul dumitale. El ştie sigur pe ce parte îi pâinea unsă cu unt deşi după toate probabilităţile nu ştie încă ce înseamnă să se lipsească de mesele lui regulate. Fireşte, dumneata n-ai observat lucrurile la fel de atent ca mine dar nu m-ar mira de loc dacă aş afla că ţi s-a pus cu un scop anume câteva degete de tutun sau vreun narcotic oarecare în băutură.

Înţelegea fosă din tot ce auzise că dr. Mulligan era un om cu multe calităţi şi talente, al cărui orizont nu se limita câtuşi de puţin doar la medicină, care-şi făcea drum cu energie în viaţă şi care, dacă spusele despre el erau întemeiate, promitea să ajungă să se bucure în viitorul nu prea depărtat de o clientelă înfloritoare ca medic practician de nădejde scoţând onorarii frumoase pentru consultaţiile sale şi încă, pe lângă statutul său profesional, faptul că-l salvase pe omul acela de la moarte certă prin înec făcându-i respiraţie artificială şi acordându-i cum s-ar zice primele ajutoare la Skerries, sau Malahide o fi fost? constituia, trebuia să o recunoască, o faptă extrem de curajoasă pe care nu putea să o laude îndeajuns, aşa că, sincer, nu putea să înţeleagă ce anume o fi fost în capul lui decât dacă nu trebuia să atribuie motivul comportării sale pur şi simplu răutăţii sau geloziei.

— Decât dacă doar toată chestia e pur şi simplu că umblă să exploateze talentul şi ideile dumitale, se aventură el să adauge.

Privirea prudentă, jumătate de solicitudine, jumătate de curiozitate, sporita de prietenie, pe care o aruncă înspre Stephen ale cărui trăsături aveau acum o expresie posomorită nu aruncă vreo rază de lumină, nici un fel de lumină de fapt, în ce priveşte întrebarea dacă se lăsase doar dus de nas la modul cel mai ruşinos, judecind după două sau trei remarci deprimate pe care le lăsase acesta să se audă, sau, dimpotrivă, vedea limpede în toată aceasta afacere şi, dintr-un motiv sau altul doar de., el cunoscut, lăsa lucrurile mai mult sau mai puţin să… Sărăcia lucie avea astfel de efecte şi el nutrea bănuieli mai mult decât serioase că, oricât de înalte calităţi intelectuale avea celălalt, întâmpina dificultăţi mari în a o scoate la capăt. Chiar lipit de peretele vespasianei pentru bărbaţi văzu acum un cărucior cu îngheţată în jurul căruia un grup de probabil italieni angajaţi într-o altercaţie violentă slobo-zeau în limbajul lor zglobiu expresii volubile într-un mod deosebit de animat, părând să fie vorba de unele mici deosebiri de vederi între participanţii la discuţie.

— Putanna maăonna, ehe ci ăia i quattrini! Ho ra-gione? Culo rotto!

— Intendiamoci. Mezzo sovrano piu.:

— Dice lui, jper6.

— Farabutto! Mortacci sui!*

Domnul Bloom şi Stephen pătrunseră în adăpostul vizitiului, o construcţie nepretenţioasă de scânduri, unde. până atunci, el intrase rareori, dacă o făcuse vreodată; cel dinţii şoptindu-i în prealabil celui de al doilea câteva aluzii la adresa patronului, despre care se spunea că ar fi fost faimosul odinioară Piele-de-Capră, Fitzharris, invincibilul, deşi el însuşi n-ar fi garantat aceste fapte, în care foarte posibil nu exista nici urmă de adevăr. Câteva momente mai târziu îi găsiră pe cei doi hoctambuli ai noştri instalaţi comod într-un colţ retras, doar ca să fie salutaţi de priviri lungi din partea unei adunături cu adevărat amestecate de prăpădiţi şi vagabonzi şi de alte specimene hibride ale genului homo, încă dinainte preocupaţi de mân-carea şi băutura lor, pe care şi-o mai împrospătau şi cu oarecare conversaţie, şi pentru care ei formau după toate aparenţele un obiect de curiozitate pronunţată.

— Acuma pe lingă o ceaşcă de cafea, se aventură domnul Bloom să sugereze la un mod cât mai plauzibil ca să spargă gheaţa, mă gândesc că ar trebui să încerci ceva de mâncare mai ca lumea, un corn, ceva,

În consecinţă, prima sa acţiune fu să comande aceste bunuri, liniştit şi cu un sangfroid caracteristic. Congre-gatul hoi polloi de birjari sau docheri sau ce-or fi fost, după o examinare superficială îşi întoarseră, în aparenţă nemulţumiţi, privirile de la ei, cu toate că un individ cu aspect bibulos, al cărui păr era în parte încărunţit, un marinar probabil, îi mai privi fix un timp apreciabil înainte de a-şi transfera atenţia extatică asupra duşumelei.

Domnul Bloom profitând de dreptul de libertate de exprimare, şi având oarecari cunoştinţe despre limba disputei de adineaori deşi, la drept vorbind, în impas în ce priveşte acel voglio, făcu următoarea observaţie către acest al său protege cu o voce audibilă d propos de încleştarea somptuoasă de forţe de afară care se auzea încă furioasă şi vehementă:

— O limbă frumoasă. Vreau să spun pentru canto. De ce nu-ţi scrii poezia în limba aceasta? Bella Poetria! e atât de melodioasă şi bogată. BeUadonna voglio.

Stephen care se străduia din toate puterile fălcilor sale să caşte, dacă ar fi putut, suferind în general de o oboseală de moarte, răspunse:

— Cel mult s-o ţipi în urechea elefantului. Se certau pentru bani.

— Aşa? întrebă domnul Bloom. Sigur, adăugă el în-gândurat, reflectând în sinea lui că de la început fuseseră mai multe limbi decât ar fi fost necesare, s-ar putea să fie doar farmecul acesta sudic care-o face să pară aşa.

În mijlocul acestui tete-ă-tete, patronul stabilimentului puse o ceaşcă plină cu o concocţie fierbinte aleasă denumită cafea pe masă şi un specimen mai degrabă antediluvian de brioşă, sau de ceva ce părea aşa ceva, după care bătu în retragere în colţul său. Domnul Bloom se hotărî să-i acorde atenţie ceva mai târziu ca să nu lase impresia că… pentru care motiv îl încuraja din ochi pe Stephen să purceadă făcând între timp onorurile casei prin faptul că împingea fără să aibă aerul ceaşca cu ceea ce se presupunea pentru moment ta se numi cafea încet încet mai aproape de el.

— Sunetele sunt imposturi, spuse Stephen după o pauză de oarecare durată. Ca şi numele, Cicero, Podmore, Napoleon, domnul Goodbody, Isus, domnul Doyle, Shakespearii erau ceva la fel de comun ca şi Murphyi. Ce-i într-un nume?

— Da, sigur, îl sprijini pe un ton firesc domnul Bicorn. Fireşte. Şi numele nostru ni s-a schimbat, adăugă împingând aşa numita brioşă peste masă.

Marinarul cu barbă roşie care era cu ochii în patru la noii veniţi, îl aborda pe Stephen pe care şi-l desprinsese pentru atenţie mai deosebită, întrebându-l fără multe fasoane:

— Şi care-ar fi numele matale?

Ca fulgerul domnul Bloom îl calcă pe tovarăşul său pe gheată, dar Stephen, părând să nesocotească această călduroasă presiune, venită dintr-o parte neaşteptată, răspunse:

— Dedalus.

Marinarul îl privi apăsat cu o pereche de ochi somnoroşi, cu pungi, umflaţi şi astupaţi de consumul excesiv da băutură, de preferinţă gin bun vechi olandez şi apă.

— Pe Simon Dedalus îl cunoşti? întrebă în cele din urină.

— Am auzit de el, spuse Stephen.

Domnul Bloom fu un moment descumpănit, văzându-i pe ceilalţi în mod evident trăgând cu urechea.

— Ăsta-i irlandez, afirmă cu multă siguranţă omul mării, privindu-l mai departe tot în acelaşi fel şi apro-bând din cap. Irlandez din cap până-n picioare.

— Din cap până-n picioare prea irlandez, răspunse Stephen.

Cât despre domnul Bloom el nu înţelegea nimic din toată chestiunea şi se întreba tocmai care ar fi legătura când marinarul, de bună voie şi nesilit de nimeni, se întoarse către ceilalţi ocupanţi ai stabilimentului cu remarca:

— L-am văzut când a nimerit cu pistolul două ouă puse-n două sticle la cincizeci de paşi şi peste umăr. Cu mâna stingă drept în plin.