Longin popescu, ion

„Românii din Harghita şi din Covasna nu mai doresc o Regiune Autonomă Maghiară şi niciun <> impus de forţe străine”

În urmă cu şase ani, în ziarul american de mare tiraj, „The Plain Dealer”, pastorul Laszlo Tokes, eroul Revoluţiei Române, care a contribuit la doborârea regimului comunist, făcea o afirmaţie incendiară, menită să-i pună la zid pe români. În dialogul purtat cu ziaristul J. Muller, domnul pastor spunea: „În România, ungurii nu au niciun drept; sunt trataţi la fel ca negrii din S.U.A., înainte de a-şi căpăta libertăţile democratice”. Pentru a afla dacă viaţa minorităţii maghiare din Transilvania s-a îmbunătăţit între timp şi care sunt raporturile ei cu românii asupritori, ne-am adresat profesorului Ioan Lăcătuşu din Sfântu Gheorghe, vicepreşedintele Asociaţiunii ASTRA şi directorul Muzeului Spiritualităţii Româneşti din acest oraş.

„Românii au voie să existe, dar să nu se extindă”
- D-le profesor, în calitate de cunoscător al realităţii româno-maghiare din Transilvania, cum apreciaţi astăzi, după mai bine de zece ani de la revoluţie, afirmaţia episcopului Tokes?

- Este vorba de arsenalul obişnuit din limbajul domnului pastor Tokes. Nu vă sfătuiesc însă să-l etichetaţi drept „extremist”; „extremişti” sunt doar... românii. Maghiarii se împart în două categorii: „moderaţi” şi „radicali”, iar domnului pastor s-ar părea că i s-a rezervat rolul de „radical”. Cu toate străduinţele, figuri precum domnia sa nu au reuşit să afecteze relaţiile normale dintre românii şi ungurii de rând din localităţile judeţelor Harghita şi Covasna. Fiind vorba de un model de convieţuire interetnică de tip „piramidal”, numai liderii maghiari adoptă poziţii etno-centriste separatiste, pe când, aşa cum spuneam, populaţia îşi vede în linişte de problemele zilnice, cu bunele şi relele tranziţiei, care-i afectează deopotrivă pe majoritarii şi pe minoritarii din zona. Adică pe secui şi pe români.

- Scrisorile primite de la cititorii noştri din Transilvania, care ne-au şi determinat sa va solicitam acest interviu, ridică totuşi probleme grave. Ei se plâng ca sunt pe cale de a-şi pierde identitatea, că se simt minoritari în propria lor ţara, că, din motive de conjunctură politica (alianţa PDSR-UDMR), problemele lor nu au ascultare la Bucureşti.

- Nu există o problemă globală a păstrării identităţii românilor din Harghita şi din Covasna. Diferenţierile sunt date de specificul localităţilor: zone româneşti (Topliţa, Întorsura Buzăului), zone mixte (aproximativ 50% - 50%) şi zone în care marea majoritate a populaţiei este de origine maghiară (Odorhei, Târgu Secuiesc etc.). În acestea din urmă, coexistă resturi de comunităţi româneşti mici, provenind din comunităţi mai mari, deznaţionalizate în timp. Aici este terenul de manifestare a intoleranţei elitei maghiare şi unde se pune frontal întrebarea: există în Covasna şi Harghita o problema etnica? Răspunsul meu este: da. Iar ea se manifestă cu precădere în zona spirituală. De pildă, în timp ce organizaţiile maghiare primesc fonduri din patru surse (bugetul local, bugetul de stat, guvernul de la Budapesta, diaspora maghiară din America), cele câteva firave instituţii româneşti, aparţinând Ministerului Culturii şi Episcopiei Harghitei şi Covasnei, abia dacă supravieţuiesc cu sumele modeste primite de la bugetul de stat. La fel stau lucrurile şi în cazul ONG-urilor româneşti.

- Nu va supăraţi, dar asta este problema guvernului României, nu a comunităţii maghiare!

- Eu va înfăţişez o realitate! Monocultura maghiară se impune la tot pasul. Concluzia pe care o trage vizitatorul care intră pentru prima dată în Sfântul Gheorghe, în Târgu Secuiesc sau în Odorhei este că se afla în Ungaria. Cultura şi limba română, instituţiile româneşti, simbolurile Statului Român, românitatea, în general, trec printr-o fază de intoleranţă maghiară fără precedent. Dreptul Statului Român de a păstra şi dezvolta identitatea româna pe propriul său teritoriu este contestat vehement de liderii locali şi chiar de cei centrali ai UDMR.

- Realitatea v-ar putea contrazice. De la armonioasa alianţă cu PDSR-ul şi pe măsura ce doleanţele îi sunt îndeplinite în mod punctual, UDMR-ul are un discurs politic european, tolerant şi modern.

- Aici intervine duplicitatea în comportament a unor lideri UDMR; faţă de autorităţile centrale şi organismele internaţionale, ei practică într-adevăr un discurs european, dar pe plan local ei adoptă decizii care îngrădesc făţiş cultura şi spiritualitatea românească. În marea lor majoritate, acestia au obsesii precum: „forţele de ocupaţie româneşti”, „schimbarea compoziţiei etnice”, „naţionalismul extremist român” şi altele. Ei lansează şi întreţin câteva clişee care creează aroganţă, mândrie şi infatuare în rândul maghiarilor. Visul Ungariei Mari este inoculat oricărui maghiar, din primii ani de şcoală. Nu întâmplător, ziarele locale sunt pline, număr de număr, cu titluri precum acestea: „Cotropitorii care se foiesc”, „...ei - adică românii - au voie să existe, dar să nu se extindă” sau „...Se aude în continuare vorbindu-se prea mult româneşte în Miercurea-Ciuc” etc. etc. Violenţa fizică manifestată imediat după 1989 a fost înlocuită cu un complex de acţiuni subtile, de persuasiune, care creează o stare de disconfort psihic şi de lipsă de perspectivă pentru românii din zonă. Lipsa disponibilităţii la dialog şi atitudinea insolentă faţă de problemele românilor din municipiu i-au determinat pe aceştia să iasă în stradă, la un miting de protest organizat în aprilie 2000, de către reprezentanţii societăţii civile, semnal de alarmă pe care mass-media româneasca l-a neglijat. Şi domnul Almos, primarul din Sfântul Gheorghe, la fel ca şi primarul Odorheiului Secuiesc, Szasz Jeno şi alţii ca ei, face parte din „familia” pastorului Tokes, adică este un „radical”. Comportamentul său faţă de români este greu de calificat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre primarul din Miercurea-Ciuc, d-l Csedo Zoltan, care, spre cinstea domniei sale, are un comportament normal, cu toate că acolo românii nu reprezinta decât 15% din populaţie. D-l Almos, călcând pe urmele înaintaşului său hortist din 1941, a contestat în instanţă drepturile de proprietate ale Parohiei Ortodoxe Române din Sfântul Gheorghe, legal constituite şi întabulate în cartea funciară, cu o întârziere cauzată de Dictatul de la Viena, asupra terenurilor din zona acestui imobil, inclusiv asupra terenului pe care este construita Catedrala Ortodoxa. De altfel, atitudinea primarului trădează o adevărată isterie, întreţinută de ziarele de limba maghiară, conform cărora ar avea loc o „Expansiune a ortodoxismului în Transilvania şi, în special, în Secuime”. Spre exemplu, sfinţirea unei mânăstiri ortodoxe la Izvorul Mureşului a fost văzută de ziarul „Haromszek” ca un „nou ghimpe, o lovitură de pumnal în corpul secuimii”. Înălţarea sfântului lăcaş este echivalată cu o „cucerire atât de dură, atât de sălbatică”. Primarul, consilierii şi presa din Sfântul Gheorghe vorbesc de Ţara Secuilor ca şi cum actele istoriei s-ar fi oprit la 1918, înainte de 1 Decembrie. În această regiune secuiască, românii nu se regăsesc nicăieri. Este un mod anacronic de a percepe convieţuirea interetnică pentru o elită politică ce se consideră „europeană” şi „modernă”. Aceşti oameni fără scrupule ne situează în focul unui război de imagine, care preamăreşte excesiv şi obsesiv tot ceea ce e secuiesc, în timp ce elementul românesc este diminuat, eludat, neglijat.

- De când depinde de alţii afirmarea românităţii? Ce vă împiedică să o puneţi în practică?

- Din moment ce puterea locală le aparţine, le aparţin şi deciziile. Consilierii nu au aprobat, spre exemplu, construirea unei biserici româneşti lângă podul rutier, ca nu cumva să fie primul obiectiv în calea turiştilor şi astfel sa creadă oamenii - ferească Dumnezeu! - că au intrat într-un oraş românesc. Acolo, între blocuri, unde în cele din urmă au aprobat ridicarea lăcaşului, au pus însă o condiţie: „să nu fie prea mare, să nu-i umilească pe maghiari”. În plus, muzeele judeţene au fost transformate în „muzee secuieşti”, ansamblurile folclorice mixte au devenit exclusiv maghiare, şcolile mixte de altădată au ajuns nişte ghetouri în care limba română practic nu mai există, funcţiile de tot felul nu pot fi ocupate, dacă nu cunoşti limba maghiară, tinerii români fiind nevoiţi să „emigreze” spre alte judeţe, jandarmii şi poliţiştii sunt consideraţi „soldaţi străini” şi „forţe de ocupaţie”, ajutoarele financiare sunt orientate exclusiv către oamenii de afaceri maghiari...

- Dar Statul Român unde este, domnule Ioan Lăcătuşu?

- Nu sunt eu în măsură să spun unde este Statul. Eu observ doar ca îi sunt încălcate sistematic prerogative importante, unele ţinând chiar de suveranitatea naţională. Iată, la Covasna, Ministerul Culturii, prin Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, a dorit sa construiască un muzeu în aer liber, Muzeul Oieritului, ţinând seama de marea tradiţie a oieritului în zonă (e drept, mai îndepărtată cu mult în timp decât „descălecarea” secuiască de acum un mileniu). Fără o explicaţie logica, consiliul UDMR s-a opus şi - gata! - muzeul nu se face. Noi am propus, la recenta întâlnire cu d-l Preşedinte Iliescu să se modifice legea, în sensul ca, atunci când este vorba de obiective de interes cultural naţional, cuvântul ultim să nu-l mai aibă consiliile locale, ci Guvernul.

- Partidul Socialist de la Budapesta condiţionează susţinerea PDSR-ului la Internaţională Socialistă de acceptarea Legitimaţiei de Maghiar. Ce mai puteţi aştepta de la Bucureşti în contextul dat?

- Am dori din suflet ca problema noastră să nu mai fie o problema etern amânată de guvernanţi. Situaţia românilor din Harghita şi din Covasna dă bine la imagine şi este abordată zgomotos în campaniile electorale, iar atunci când se ajunge la putere, problematica e „gingaşă”, „nu trebuie discutată prea frontal”, „trebuie amânată”... Din acest punct de vedere, nu facem nimănui niciun serviciu, dacă ascundem stările reale de lucruri din Transilvania.

- De câtva vreme, se vehiculează un termen nou: „poliţia comunitara”, un concept european din noua lege a administraţiei publice locale. Cum credeţi că se va aplica în Harghita şi în Covasna?

- Crearea unei „poliţii comunitare” are un grad de risc: în condiţiile perpetuării aceleiaşi puteri locale etnice, ea poate deveni o armată în mâna acestei puteri. Şi poate fi folosită cu usurinţă şi în alte scopuri decât cele poliţieneşti. Va fi, oricum, o poliţie cu coloratură etnică, de vreme ce un tânăr român nu va putea ocupa un loc în rândurile ei (decât în cazurile rare, în care acesta vorbeşte ungureşte). Aici ajungem la conceptul domnului Kolumban Gabor, de „secui român”, adică de român din secuime, care e musai să vorbească ungureşte, daca vrea să „se integreze” în locurile sale natale.

„Instituţiile culturale româneşti nu propun un discurs anti-maghiar”
- Din relatările dvs. rezultă că românii din cele doua judeţe sunt reduşi la rolul de „spectatori”. Nu este cumva şi o carenţă de mentalitate, un fel de a va considera „victime”? Care este scenariul dvs. faţă de realitatea pe care o prezentaţi?

- După 1990, în cele doua judeţe s-au înfiinţat un număr de asociaţii culturale care desfăşoară o serie de manifestări culturale şi civice. Ca urmare a demersurilor întreprinse de acestea (apeluri, memorii, scrisori deschise, audiente la Preşedinţie, Guvernul României şi alte autorităţi publice centrale şi locale) s-au reuşit câteva realizări dintre care amintim: înfiinţarea, în 1994, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei (instituţie fundamentală pentru păstrarea identităţii confesionale şi culturale a românilor de aici), a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni (care împreună cu Teatrul „Andrei Mureşanu”, Centrul de Cultură „Arcuş” şi cele câteva asociaţii culturale desfăşoară o activitate culturala de calitate). După cum se vede, întrucât nu s-au putut soluţiona problemele de fond ale statutului şi condiţiei de „majoritar numeric minoritar”, s-a încercat o supravieţuire prin credinţă şi culturş. Suntem pragmatici şi susţinem că avem o şansa uriaşă să convieţuim cu maghiarii, fraţi creştini pe care Dumnezeu ni i-a hărăzit drept compatrioţi. Dar nu vrem sa convieţuim oricum. Românii din Harghita şi din Covasna nu mai doresc o Regiune Autonomă Maghiară sau un Diktat impus de forte străine. „Ceasul” nostru bate la zi, nu ca al unor lideri maghiari, înţepenit înainte de 1918, când înaintaşii lor erau cetăţeni ai Ungariei Mari. Le cerem acestor lideri formatori de opinie (inclusiv cei din mass-media) ceea ce i-a cerut Titulescu contelui Bethlen, lider al Partidului Maghiar, în 1935: „Conte Bethlen, dvs. nu vreţi egalitate cu noi; aveţi... credulitatea că Ungaria Milenara va reînvia. Or, nu va reînvia niciodată! (...) Suntem partizani ai egalităţii minorităţilor cu noi, dar ai unei egalităţi condiţionate de conştiinţa dvs. ca sunteţi români şi uitarea că aţi fost cetăţeni ai Ungariei (...) Dacă însă este vorba ca prin minorităţi să ajungem la revizuire, vă repetăm: Nu, niciodată!”.

- Întrucât nici unul dintre liderii de astăzi ai ţării n-ar fi în stare să rostească o asemenea frază, vă propunem, stimate d-le prof. Ioan Lăcătuşu, să oprim interviul nostru aici. Poate că rectitudinea unui diplomat de excepţie, cum a fost Titulescu, le va da de gândit.
Nota autorului: Pentru ca atitudinea primului-ministru al ţării faţă de „legitimaţia de maghiar” începe să se normalizeze (conform declaraţiilor reproduse recent de presă), am eludat abordarea acestei probleme, în speranţa ca realitatea o va pune la locul ei: lada de gunoi a istoriei.

Interviu publicat în nr. 469 al revistei Formula AS

Interviu cu Filip Olah, întreprinzător