Longin popescu, ion

Situaţia românilor

din Covasna şi Harghita

Reportaj la Adunarea eparhială anuală din anul 2002, Miercurea-Ciuc

„Viaţa românilor din eparhia noastră se desfăşoară între două lacrimi: Biserica şi Crucea”

La sediul din Miercurea-Ciuc al Episcopiei Ortodoxe Române din Covasna şi Harghita s-a desfăşurat zilele trecute Adunarea eparhială anuală a bisericilor din cele două judeţe. În prezenţa impresionantă a circa 200 de preoţi parohi şi călugări, Prea Sfinţitul Ioan Selejan a prezentat starea eparhiei în al nouălea an de existenţă. „Numai în anul 2002, a spus înaltul ierarh, s-au înfăptuit lucrări de construcţii şi reparaţii în valoare de 20 de miliarde de lei, din care numai 3 miliarde au fost date de Episcopie, restul de 17 miliarde fiind “banii văduvei”, strânşi de preoţi de la o populaţie de 100.000 de credincioşi săraci”. Despre românii „minoritari” din cele două judeţe se vorbeşte rar în presa de la Bucureşti. După cum rar îi vizitează autorităţile centrale, miniştrii şi parlamentarii. Pentru mulţi dintre demnitarii dâmboviţeni, cele două judeţe nu există decât ca o pată neagră pe hartă, un tărâm îndepărtat şi uitat, o „pacoste administrativă”, în care se ajunge greu, pe cele mai proaste drumuri din ţară. În acelaşi timp, sub ochii lor indiferenţi, opacizaţi de un „protocol” PSD/UDMR plin de compromisuri scandaloase, zona este declarată „pământ secuiesc” şi este transferată, pas cu pas, sub jurisdicţia aproape transparentă a celor care ştiu să administreze o ţară, folosind tehnica faptului împlinit: autorităţile de la Budapesta. Din fericire, anacronicele şi uneori fantezistele planuri de „purificare etnică”, puse la cale de politicieni, prin alungarea sau marginalizarea românilor, sunt sancţionate de oamenii simpli, români, dar şi maghiari, convieţuirea în linişte şi normalitate fiind de asemenea un fapt împlinit. Înfiinţarea Episcopiei este, în acest sens, unul dintre puţinele acte de mare înţelepciune ale guvernanţilor români de după 1989. Nici măcar uriaşii înaintaşi în ale politicii, făptuitorii României Întregite de la 1918, n-au prevăzut stringenta necesitate a înfiinţării acestei eparhii. Recenta Adunare, în cursul căreia am avut o vedere panoramică asupra renaşterii românismului ameninţat cu dispariţia într-un mileniu de maghiarizare forţată şi sistematică, ne-a întărit convingerea că Biserica Ortodoxă a fost şi este, cu unele minore excepţii, salvatoarea neamului românesc. Au vorbit preoţi, protopopi, mireni. Preţ de şase ore, dezbaterea a adus în atenţia celor prezenţi starea de veghe continuă întru înflorirea zidirilor materiale şi spirituale iniţiate de vlădica Ioan şi urmate cu multă osârdie de preoţime. În prezenţa preşedintelui Camerei Deputaţilor, Valer Dorneanu, fiu al locului, a deputatului Adrian Căşunean, a prefecţilor celor două judeţe şi a primarilor şi consilierilor români, Ioan Solomon, preşedintele Ligii „Andrei Şaguna”, a dat citire unui memoriu înaintat Parlamentului. În numele românilor trăitori la curbura Carpaţilor Răsăriteni, forul legiuitor de la Bucureşti este atenţionat asupra necesităţii ca, o dată cu viitoarea revizuire a Constituţiei, să ofere posibilitatea intrării în Parlament, indiferent de numărul voturilor, a câte unui deputat şi a câte unui senator român pentru fiecare dintre cele două judeţe. Complexitatea vieţii româneşti în condiţii specific minoritare, oricâte încurajări ipocrite ar da autorităţile în diferite ocazii, nu mai poate fi lăsată exclusiv pe seama bisericii. Sau, şi mai clar spus, pe seama unui episcop providenţial.
„Nu dorim reînvierea Regiunii Autonome Maghiare”
„Cerem autorităţilor”, se spune în memoriul Ligii Andrei Şaguna, „să descurajeze şi să stopeze acţiunile extremiste care urmăresc crearea unor pseudo regiuni pe criterii etnice, prin care se pune la cale desprinderea de ţară a judeţelor Covasna şi Harghita”. Răspunzând unei afirmaţii a lui Valer Dorneanu, potrivit căruia „dreptatea e de partea noastră”, deputatul Adrian Căşunean (PSD) a spus: „Dreptatea e de partea noastră, dar de multe ori murim cu ea în braţe. Este păcat că anumite forţe maghiare nu răspund cu toleranţă toleranţei noastre. Noi nu dorim reînvierea Regiunii Autonome Maghiare, dar, de două săptămâni, se lucrează intens în cercurile politice udemeriste pentru revenirea la triunghiul stalinist al judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş. S-a început cu învăţământul; la ora actuală, 30% dintre copiii români sunt învăţaţi de profesori maghiari, chiar şi la şcolile româneşti. Elevii maghiari au fost incitaţi să nu-i accepte pe dascălii români; au ieşit pe trepte, au făcut grevă, au vociferat până când sărmanii profesori români şi-au dat demisia. Pretutindeni, aceştia sunt îndepărtaţi pas cu pas. Recent, o profesoară româncă din Sfântu Gheorghe şi-a depus dosarul în vederea ocupării prin concurs a funcţiei de director. Corpul didactic maghiar, majoritar, i-a refuzat dosarul. Nu a respins-o la concurs, i-a refuzat dosarul pentru că este româncă, iar domnii maghiari nu doresc un director român, indiferent de capacitatea lui managerială. Este de preferat un director slab pregătit, dar maghiar. Situaţia s-a extins în toate sferele vieţii sociale. Banii de la buget, spre exemplu, au fost repartizaţi exclusiv primăriilor din comunele maghiare. Preşedinţii consiliilor judeţene, maghiari, nu au trimis niciun ban primarilor români. În tot ce mişcă, liderii maghiari fac un joc politic, coordonat de UDMR. În timp ce paşii noştri, ai românilor, sunt mici şi rari, ai lor sunt mici şi deşi”.

În atmosfera astfel încinsă, când fiecare preot ar fi dorit să-şi spună păsul, a intervenit preşedintele Camerei Deputaţilor, Valer Dornean, pentru a informa sala că autorităţile ar fi la curent cu situaţia şi nu ar exista nici un pericol real al pierderii controlului de către statul român. „Să nu ne mai facem complexe”, a spus dl deputat, „să nu ne mai victimizăm ca minoritate. Ceea ce facem să fie firesc, netendenţios. Acţiunea noastră nu trebuie să fie o replică la cei care trăiesc în trecut. Să-i ignorăm pe cei care nu prea au nimic sfânt, să le întindem mâna celor care se tem de Dumnezeu şi să încercăm să mergem împreună. Să rupem deprinderea de a gândi ca minoritari în propria noastră ţară. Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare nu este realistă. În nici un caz nu vom da curs acelor tendinţe extremiste de care vă este frică. Ideile trebuie lăsate să fie înfrânte de viaţă, altminteri decât prin constrângere. Chiar dacă, în aparenţă, îi lăsăm să , nu înseamnă că îi vom şi lăsa să înfăptuiască ceea ce doresc. Să acţionăm mai calificat şi mai înţelept”. În urma acestui discurs liniştitor, comunitatea slujitorilor bisericilor ortodoxe din Covasna şi Harghita s-a declarat hotărâtă să-şi continue viaţa spirituală în duhul toleranţei, ca şi până acum. Precizarea scurtă ca o telegramă, venind din partea consilierului prezidenţial Ioan Scurtu, a întărit această atitudine: „Preşedintele României nu va aproba niciodată reînfiinţarea unei regiuni create de Stalin. Stalinismul rămâne mort şi pe mai departe în ţara noastră”.

O pagină de sinacsar…
În partea a doua a Adunării eparhiale a avut loc lansarea monumentalului volum „Românii din Covasna şi Harghita”, avându-i ca autori pe Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, şi apărut cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea P.S. Ioan Selejan. Cele 752 de pagini, pe un format de 32 cm înălţime, cuprind date esenţiale, arheologice, istorice, bisericeşti, sociale, culturale şi administrative referitoare la toate aşezările româneşti din cele două judeţe.

Cu o prefaţă semnată de acad. Nicolae Edroiu şi studii tematice datorate dr. Gh. Lazarovici, dr. V. Cavruc, dr. V. Crişan şi drd.A. Coşa, volumul pare a fi cea mai solidă operă monografică scrisă vreodată pe tema românităţii de la curbura Carpaţilor Răsăriteni. Ilustraţia deosebit de bogată este asigurată de colegul nostru, Emanuel Tânjală, şi de artiştii fotografi G. Bede, A. Ciuhat, J.Henning, A.Kopacs, L.Kovacs şi L. Matei. „Preotul şi credincioşii săi sunt personajele acestei cărţi”, scrie P.S. Ioan Selejan în cuvântul introductiv. „La începutul mileniului al II-lea, trupele Regatului Ungar vor cuceri încet, încet, Transilvania, colonizând apoi o populaţie secuiască pe cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului. Acest moment (…) va trasforma spaţiul de cultură şi civilizaţie românească din Carpaţii Răsăriteni într-unul unde astăzi românii sunt minoritari. Cum au ajuns românii străini în ţara lor, cum au ajuns unii din fraţii noştri să-şi piardă graiul şi credinţa, vei putea afla, iubite cititorule, oprindu-te asupra paginilor acestei cărţi. Şi vei mai afla că viaţa lor se desfăşoară între două lacrimi ale durerii româneşti: biserica şi crucea”.

„Am încercat să mergem până-n pânzele albe”, spune şi unul dintre autori, V. Lechinţan. „Prin acest volum ne-am recăpătat dreptul la informaţie şi dreptul la trecut”. Cu tot aspectul său monumental, lucrarea nu este decât „nucleul viitoarelor investigaţii şi lucrări” (Ioan Lăcătuşu), adresând tututor românilor „un mesaj de mai multă demnitate şi mai mult curaj” (Violeta Pătrunjel).

„Cartea”, a observat şi reputatul profesor de teologie, Ilie Moldovan, „are în sine un mare suflet: sufletul celor de sub altare. Este scrisă cu scântei şi este o mărturisire. Ea nici nu se vrea citită; se vrea sărbătorită. E ca lansarea unei corăbii”. În fine, contrastând cu discursurile pline de optimism şi elocinţă ale unora dintre cei de faţă, istoricul Gheorghe Lazarovici le-a amintit tuturor un fapt dureros, aflat în desfăşurare: „Se reduce drastic numărul profesorilor de istorie din judeţele noastre. Necunoscând limba maghiară, nu sunt angajaţi de Inspectoratul judeţean. În paralel, pentru ca situaţia să-şi primească un „sigiliu” oficial, Ministerul Culturii nu mai dă bani pentru săpăturile arheologice din zonă. Nenumărate castre romane şi cetăţi dacice rămân astfel necercetate şi dispar, deoarece nu mai avem nici măcar soldaţi care să ne ajute la săpături”.

Cu alte cuvinte, Guvernul român continuă să fie repetent când e vorba de a lua în seamă problemele reale ale culturii şi istoriei naţionale. Dincolo de vorbele frumoase, „europene”, se află faptele, destul de sărace şi în cazul de faţă. Noroc cu vlădica şi bisericile sale – lumina şi mângâierea credincioşilor însetaţi de dreptate. Nu ştiu alte adunări eparhiale cum sunt, dar în jurul părintelui Ioan şi al preoţilor săi luminaţi de raza urmării lui Hristos şi a nevoilor neamului românesc de la Tulgheş şi până la Zăbrătăul Covasnei, s-au adunat cete uriaşe de îngeri.

Reportaj apărut în nr. 560 al revistei Formula AS

Interviu cu arheolog dr. Valeriu Cavruc