Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude

Memoria colectivă în satele Săvădisla şi Vlaha

KESZEG Vilmos – profesor universitar dr., Catedra de Etnografie şi Antropologie Maghiară, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

Premise

1. Evenimentele importante ale secolului al XX-lea – războaiele mondiale, schimbările imperiilor, colectivizarea, dictatura comunistă – au contribuit la continuarea şi creşterea dimensiunii migraţiei. După formele cunoscute de-a lungul secolului al XIX-lea (migraţia populaţiei rurale în centrele industiale, migraţia în America în speranţa începerii unei vieţi noi), în secolul recent încheiat migraţia populaţiei a căpătat noi forme şi motivaţii: migraţia politică – opţiunea pentru un regim politic sau evadarea din faţa unui regim politic – (migraţiile între regiunile de nord şi sud ale Transilvaniei, evadarea din lumea comunistă), migraţia economică (migraţia către oraşe, respectiv în ţările cu o economie capitalistă), migraţia profesională (migraţie cauzată de frecventarea şcolilor, de alegerea şi însuşirea meseriilor, plasarea şi repartizarea forţei de muncă), migraţia turistică (migraţie către regiunile urbane, respectiv rurale, către obiectivele naturale, în străinătate).

2. Pe de altă parte, secolul al XX-lea a adus un fenomen nemaiîntîlnit: mobilizarea maselor la participarea în evenimentele istorice (războaie) şi economice (revoluţia industrială şi agricolă, crearea noului aspect al căminului în forma cartierelor orăşeneşti şi a localităţilor agroindustriale), şi – ca urmare a acestui fenomen – individualizarea impresiilor şi a experienţelor asupra istoriei şi evenimentelor contemporane. Din cauza acestor experienţe personale foarte variate şi marcante, în bună măsură naraţiunile tradiţionale (legende, basme) au fost înlocuite cu naraţiunile actuale şi personalizate.

În aceste condiţii, de-a lungul secolului al XX-lea memoria colectivă a căpătat o importanţă tot mai mare.

Premise ştiinţifice, terminologie

Colectivitatea. În volumul Les cadres sociaux de la mémoire, în anul 1925, Maurice Halbwachs afirma că, cu toate că amintirile sunt subiective, ele se manifestă într-un cadru public, se desfăşoară sub un control social. Astfel, colectivitatea poate fi definită ca o colectivitate a memoriei, care cu ocazia diferitelor evenimente popularizează aceleaşi amintiri, posedă aceleaşi cadre rituale pentru menţinerea, reprezentarea trecutului (Halbwachs, 1925). Antropologul şi lingvistul Dell Hymes defineşte colectivitatea ca fiind de natură comunicaţională. Din acest punct de vedere, colectivitatea posedă aceleaşi rituri şi contexte alocate activităţilor comunicaţionale, ea utilizează aceleaşi coduri şi reguli în această activitate (Hymes, 1997). La rândul lui, antropologul S. Fish vorbeşte despre colectivitatea interpretivă, tradiţiile căreia fac posibilă interpretarea textelor şi evenimentelor în acelaşi fel (Fish 1980).

Istoria locală. Cercetările de folclor legate de legendele istorice din secolul al XIX-lea au ajuns la concluzia că în cultura populară nu există concepţia timpului istoric (linear). Evenimentele păstrate în memoria colectivă sunt rupte din contextul lor istoric, au un caracter ciclic, prezintă în mod selectiv şi unilateral evenimentele întâmplate. În lucrarea lui din 1952, Claude Lévi-Strauss face diferenţă între societăţile staţionale şi cumulative, adică între societăţi care acceptă şi care refuză istoria ca fiind cadru cognitiv al existenţei. Mai târziu, pe parcursul secolului al XX-lea, au fost elaborate conceptele de istorie utilizând perspectiva documentelor personale. Aceste noi interpretări sunt sintetizate în opera lui F. Hartog. Aici, experienţele colective şi personale asupra istoriei şi asupra timpului, atitudinile faţă de trecut, formele şi modalităţile de reprezentare a trecutului sunt cuprinse într-o tipologie numită „régime d’historicité” (Hartog, 2003). În paralel, încă în anii 1950, F. Braudel elaborează concepţia pluralistă a istoriei, precum şi conceptul de longue durée (Braudel, 1958).

Până în epoca modernă, istoriografia a utilizat fără încetare motivele şi subiectele istoriei antice, ale istoriei numite historia magistra. În urma redescoperirii şi redefinirii spaţiului naţional, în spaţiul european au apărut şi s-au răspândit naraţiunile istorice naţionale (Hartog, 2003: 111–115). Totodată, această istorie a fost plasată în spaţiul naţional. Această nouă abordare a istoriei este definită prin termenul de lieux de mémoire, respectiv de domestiquer l’histoire. Primul termen este definit astfel: „Les lieux de mémoire naissent et vivent du sentiment qu’il n’y a pas de mémoire spontannée, qu’il faut créer des archives, qu’il faut maintenir des anniversaires, organiser des célébrations, prononcer des éloges funèbres, notarier des actes, parce que ces opérations ne sont pas naturelles.” (Nora, 1986: XXIV) Termenul de domestiquer l’histoire se referă la situaţia în care societatea locală elaborează o istorie în care regăseşte tragediile şi eroismul înaintaşilor şi membrilor ei. Prin istoria locală, istoria se transformă în cunoştinţe şi practici culturale, care produce identităţi şi care dirijează relaţii şi atitudini sociale (Bensa – Fabre, 2001 : 3). Această istorie creează un nou univers.

În acest univers, istoria locală se întrepătrunde cu istoria naţională. Istoria locală este legitimată prin istoria naţională, istoria naţională prin cea locală. Fiecare localitate are un istoric amator, care centralizează informaţiile asupra istoriei localităţii şi a colectivităţii locale. El este cel care redactează naraţiunile istorice ale localităţii şi cel care cu ocazia evenimentelor festive expune această istorie. Astfel, istoria devine o formă simbolică a identităţii locale.

Care este epoca în care apare această nouă formă a istoriei? În societatea franceză istoria monografică a unei localităţi apare în anul 1850. Autorul ei este un erudit autodidact local. Opera poate fi localizată la periferia dintre cultura elitei şi cea populară, şi este accesibilă atât pentru istorici, savanţi, cât şi pentru cititorii din comunitatea locală (Fabre, 2000: 19–20). În literatura maghiară, monografia diferitelor localităţi apare în a doua parte a secolului al XIX-lea.

Riturile comemorative. În noua tipologie a riturilor, un loc de seamă ocupă riturile comemorative (Connerton, 1997). Aceste rituri reprezintă cadrul redactării şi prezentării memoriei locale. În faza redactării memoriei, ea este definitivată într-o formă textuală, transparentă şi coerentă, iar în faza prezentării ea devine vizibilă, accesibilă unei societăţi mai largi. Prin prezentarea repetată, memoria colectivă se permanentizează, membrii colectivului (tinerii, persoanele stabilite în localitate) sunt socializaţi în trecutul societăţii locale.

O parte a riturilor comemorative sunt proaspăt create şi servesc în exclusivitate la menţinerea memoriei locale. Aceste rituri sunt denumite tradiţii inventate (Inventing Traditions) (Hobsbawm – Ranger, 1983). Ele sunt organizate de biserică, de consiliul local, de partide politice, asociaţii locale, şi sunt adresate atât membrilor comunităţii, cât şi invitaţilor (emigranţi, jurnalişti, locuitorii localităţilor vecine, reprezentanţii forurilor regionale şi centrale). Cealaltă parte a riturilor comemorative sunt riturile calendaristice sau riturile de trecere, care conţin elemente ale memoriei locale (motive, subiecte, lieux de mémoire).

În cadrul acestor rituri, membrii şi înaintaşii comunităţii locale sunt încadraţi într-o naraţiune istorică naţională, sau un membru al comunităţii locale este prezentat în contextul istoriei locale.
Memoria colectivă în satele Săvădisla şi Vlaha. Proiectul încearcă o trecere în revistă a formelor (rituri şi texte) memoriei locale (zilele satului, înmormântarea, ziua morţilor, festivalul cântecului coral, poze, epitafuri, plăci comemorative, broşuri), a persoanelor care răspund de organizarea memoriei locale (preot, profesor, erudit amator), a spaţiilor publice adresate menţinerii memoriei locale (locuinţa familială, cimitir, biserică, centrul satului, străzile, biblioteca). Analiza riturilor şi a textelor (content analysis) scoate în evidenţă structura (longue durée, epoci), modul de organizare, de prezentare (rituri şi texte) şi conţinutul (evenimente, personaje) istoriei locale.
Bibliografie

BENSA, Alban – FABRE, Daniel (dir).

2001 Une histoire à soi. Figuration du passé et localités. Éditions de la Maison des sciences de l’homme, Paris

BRAUDEL, Fernand

1958 Histoire et sciences sociales. La longue durée. Annales ESC 4. 725–753.

CONNERTON, Paul

1997 Megemlékezési szertartások. In: ZENTAI Violetta (szerk): Politikai antropológia. Osiris, Budapest, 64–82.

FABRE, Daniel (dir)

2000 Domestiquer l’histoire. Ethnologie des monuments historiques. Éditions de la Maison des sciences de l’homme, Paris

FISH, Stanley

1980 Is There a Text in This Class? The Autority of Interpretive Communities. Harvard University Press, Cambridge, Mass.–London

HALBWACHS, Maurice

1925 Les cadres sociaux de la mémoire. Librairie Félix Alcan, Paris

HARTOG, Francois

2003 Régimes d’historicité. Présentisme et expérience du temps. Ed. du Seuil, Paris

HOBSBAWM, Eric – RANGER, Twerence (red)

1983 The Invention of Tradition. Cambridge University Press, Cambridge – New York – New Rochelle

HYMES, Dell

1997 A nyelv és a társadalmi élet kölcsönhatásának vizsgálata. Alapvető fogalmak. In: PLÉH Csaba – SIKLAKI István – TERESTYÉNI Tamás (szerk): Nyelv – Kommunikáció – Cselekvés. Osiris, Budapest, 473–495.

LÉVI-STRAUSS, Claude

1991 Race et histoire. Denoël, Paris (Prima apariţie: 1952)