Ministerul educației al republicii moldova centrul republican de asistențĂ psihopedagogică

Abrevieri

CASFC- Centrul de Asistenţă Socială a Familiei şi Elevului

CDS - Cadrul didactic de sprijin

CES - Cerințe educaționale speciale

CG - Curriculum general

CGA - Curriculum general cu adaptări ale strategiilor de predare-învățare-evaluare

CM - Curriculum modificat

CMI- Comisia Multidisciplinară Intrașcolară

CRAP - Centrul Republican de Asistenţă Psihopedagogică

CREI- Centrul de Resurse pentru Educaţia Incluzivă

ME- Ministerul Educaţiei

PEI - Planul educațional individualizat

SAP - Serviciul raional/municipal de asistență psihopedagică

TIC - Tehnologii informaționale și de comunicare

TIM-Teoria inteligențelor multiple

Preliminarii
Misiunea educaţiei presupune satisfacerea cerințelor educaționale ale individului şi ale societății; dezvoltarea potenţialului uman pentru a asigura calitatea vieţii; promovarea dialogului intercultural, a spiritului de toleranţă, a nediscriminării şi a incluziunii sociale; promovarea învățării pe tot parcursul vieţii (Codul Educației, cap. II,art.5). Finalităţile educaţionale prevăd formarea unui caracter integru şi dezvoltarea unui sistem de competenţe care include cunoştinţe, abilităţi, atitudini şi valori ce permit participarea activă a individului la viața socială şi economică (Idem, cap. III, art.11).

În contextul prevederilor Codului Educației (Idem, cap. VI, art.32), învăţământul pentru elevii şi elevii cu cerinţe educaţionale speciale (CES) este parte integrantă a sistemului de învățământ şi are drept scop educarea, reabilitarea şi/sau recuperarea şi integrarea educaţională, socială și profesională a acestora.
Educația incluzivă, ca parte componentă a paradigmei „Educație pentru toți”, specifică că toți elevii trebuie să aibă șanse egale de a frecventa aceeași școală şi de a învăța împreună cu semenii lor, indiferent de capacitățile lor intelectuale sau fizice, de apartenența lor culturală, socială, etnică, rasială, religioasă. Aceasta presupune individualizarea procesului educațional adaptat la necesitățile unei mari diversități de copii, asigurându-le tuturor accesul la educație. (Programul de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011-2020, cap.IV, art. 47).
Educaţia incluzivă este o abordare şi un proces continuu de dezvoltare a politicilor şi practicilor educaţionale, orientate spre asigurarea oportunităţilor şi şanselor egale pentru persoanele excluse/marginalizate de a beneficia de drepturile fundamentale ale omului la dezvoltare şi educaţie în condițiile diversității umane.
Astfel, în contextul politicilor educaționale de stat, elementele integrante ale educației de calitate vizează promovarea dreptului fiecărui copil la educație, incluziune socio-educațională, respect şi apreciere, la participare şi la realizarea plenară a propriului potențial. Este important ca demersul, reflectat în practicile de zi cu zi, să fie axat pe principiile stipulate în documentele internaţionale și naționale. Astăzi, mai mult ca oricând, pedagogul trebuie să promoveze diversitatea, să asigure valorizarea fiecărui copil în procesul educațional, să coopereze cu toți responsabilii de formarea personalității elevului, în vederea realizării unor intervenții eficiente pentru progresul în dezvoltarea acestuia. Fiecare copil trebuie să fie perceput ca participant activ la procesul educaţional, ca membru cu drepturi egale a comunității şi societății.
Diferențele umane presupun adaptarea învățării la necesitățile elevului. Din aceste considerente, educația incluzivă este centrată pe toți elevii și pe fiecare în parte. Satisfacerea cerințelor educaționale speciale ale elevului presupune abordarea individualizată, prin activităţi de recuperare, compensare, sprijin în procesul educaţional.
Ținând cont de CES ale elevilor, menirea cadrului didactic este proiectarea și organizarea unui proces de predare-învăţare-evaluare de calitate, accesibil şi relevant pentru fiecare copil, asigurând participarea la procesul de construire a propriilor cunoştinţe, semnificaţii şi deprinderi care, mai apoi, îl vor ajuta să devină membru responsabil al societăţii (Educaţia – 2020).

Pornind de la Declaraţia de la Salamanca (1994, UNESCO) ”… fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi fiecărui copil trebuie să i se ofere şansa de a ajunge la un anumit nivel şi a se putea menține la un nivel acceptabil de învăţare. Sistemele educaţionale ar trebui proiectate şi programele educaţionale implementate în aşa fel încât să se țină cont de diversitatea elevilor.”, individualizarea procesului educațional devine un factor important în asigurarea incluziunii educaționale și unul dintre indicatorii educației de calitate.

Implementarea educației incluzive în învățământul primar și secundar general din Republica Moldova are la bază de un șir de documente internaționale și naționale: Constituția Republicii Moldova, Codul Educației, Programul de Dezvoltare a Educației Incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011 – 2020, Convenția ONU cu privire la Drepturile Elevului (1990), Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (2010), acte normative care asigură o educație de calitate pentru fiecare copil.
În contextul documentelor de politici naționale și internaționale, individualizarea procesului educațional devine o preocupare majoră a fiecărui cadru didactic. Din această perspectivă, educația incluzivă este declarată, o prioritate educațională.
Ghidul Individualizarea demersului educaţional prin adaptări curriculare (în continuare - Ghidul), servește drept resursă pentru implementarea politicilor naţionale cu referință la organizarea și realizarea procesului de învățământ, din perspectiva asigurării dreptului la educație pentru toți elevii.

Ghidul este un suport pentru cadrele didactice în proiectarea, realizarea și monitorizarea asistenței individualizate a elevului cu cerințe educaționale speciale. De asemenea, concretizează viziunea individualizării, promovată prin cadrul normativ şi de politici în sistemul educaţional din Republica Moldova.

Prezenta lucrare stabilește aspecte specifice ale procesului educaţional individualizat, în vederea asigurării accesului şi a şanselor egale la educaţie de calitate fiecărui copil și are la bază teoriile acceptate la nivel internațional și practicile de succes din sistemul educațional național. Totodată, asigură o viziune de ansamblu, pentru toți actanții educaționali, asupra individualizării procesului educaţional.

Nu există o singură teorie care să cuprindă în totalitate psihopedagogia dezvoltării elevului. În elaborarea Ghidului s-a ținut cont de teoriile/conceptele recunoscute la nivel mondial: teoria stadială a dezvoltării cognitive a elevului (Jean Piaget), teoria dezvoltării psihosociale a elevului (Erik Erikson), teoria învăţării socioculturale şi zona proximei dezvoltări (Lev Vîgotsky), teoria inteligenţelor multiple şi a stilurilor de învăţare (Howard Gardner), teoria învăţării experiențiale (John Dewey).

Prezentul Ghid se adresează comunității educaționale și are ca scop susținerea eforturilor cadrelor didactice în individualizarea procesului educațional. În paginile ghidului veți găsi răspunsuri exhaustive la unele întrebări adresate frecvent de către cadrele didactice, care vizează concepte ale incluziunii educaționale, proiectarea de lungă durată și curentă, individualizarea procesului educațional prin adaptări curriculare (adaptări și/sau modificări curriculare).
Lucrarea este alcătuită din două capitole în care sunt prezentate aspectele teoretice și metodologice ale individualizării procesului educațional prin adaptări curriculare (adaptări și/sau modificări curriculare) proiectarea didactică și evaluarea progresului elevului cu cerințe educaționale speciale.

În primul capitol al Ghidului se face referință la delimitările conceptuale în domeniul individualizării educaționale și se stabilește cadrul terminologic.

În capitolul al doilea este prezentată metodologia de proiectare didactică prin adaptări curriculare (adaptări și/sau modificări curriculare), modalități de individualizare a procesului educațional în funcție de necesitățile de învățare ale elevului în vederea proiectării unor trasee educaționale individuale.
Asigurarea dreptului tuturor elevilor la educație de calitate impune noi abordări ale paradigmei învățării. Abordările teoretice și metodologice vin să argumenteze necesitatea trecerii la noua paradigmă a învățării, care a devenit o condiție inerentă în organizarea procesului educațional.
Tabelul 1. Paradigma învățării

Vechea paradigmă	Noua paradigmă
Învăţarea are loc predominant prin memorare şi reproducere de cunoştinţe;	Învăţarea are loc predominant prin formare de competenţe şi deprinderi practice;
Învăţarea favorizează competiţia între elevi, având drept scop ierarhizarea, succesul şcolar fiind atribuit doar unor elevi (celor mai buni);	Învăţarea se realizează prin cooperare, se urmăreşte progresul fiecărui elev, iar succesul şcolar este asigurat pentru toţi elevii, în funcție de potențial și particularități de dezvoltare;
Lecțiile au o structură liniară rigidă; destul de rar se face referință la experiența personală a elevului, la viața lui cotidiană, primordiale fiind conceptele științifice;	Lecţiile derulează în spirală, având la bază cunoștințele, competențele achiziționate anterior și fiind orientate spre un obiectiv final, este încurajată investigaţia,  explorarea şi învăţarea prin experimentare, iar viaţa cotidiană, experienţa personală a elevului constituie punctele de reper în învăţare;
Sarcinile şcolare, fiind aceleași și obligatorii pentru toți, sunt percepute de elevi drept o povară;	Se promovează transformarea sarcinilor şcolare în activităţi interesante, atractive punându-se accent pe necesitățile de învăţare şi potenţialul elevilor;
Părinţii nu sunt implicați în procesul educațional, şcoala nu are legături cu comunitatea locală;	Părinţii sunt parteneri ai şcolii, şcoala se integrează  în comunitatea locală;
Profesorii sunt văzuţi ca autorități care emit concluzii de adevăr în ultimă instanță, atribuindu-și, astfel, statut de adversari ai elevilor;	Profesorii devin parteneri în învăţare, facilitatori şi consilieri ai elevilor;
Elevul este produsul şcolii.	Elevul este rezultatul propriului proces de formare şi dezvoltare, a  colaborării cu şcoala, comunitatea şi familia. Este implicat în monitorizarea propriului progres.

CAPITOLUL 1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND INDIVIDUALIZAREA PROCESULUI EDUCAŢIONAL PENTRU ELEVII CU CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE
1.1. Considerații generale privind individualizarea
În contextul prezentului Ghid, individualizarea se referă la adaptarea activității didactice la particularitățile individuale de dezvoltrare și potențialul elevului.
Individualizarea a fost dintotdeauna o preocupare predilectă a cercetărilor psihopedagogice în domeniu la nivel internațional (C. Freinet, J. Piaget, E. Erikson; J. Dewey, C. Rogers, H. Gardner etc.). În ultimul timp, odată cu implementarea educației incluzive, se acordă atenție aspectelor individualizării reflectate în studiile mai multor cercetători din România (I. Radu, A. Gherguț, E. Vrăsmaș, T. Vrăsmaș, M-D. Bocoș, S. Cristea etc.), dar și de la noi din republică (A. Racu, A. Danii, M. Vrînceanu, V. Chicu, M. Hadîrcă, T. Cazacu etc.).
În literatura de specialitate, conceptul de individualizare este abordat din perspective multiple:

• 
  strategii de optimizare a învățării;
  
• 
  proces dinamic;
  
• 
  direcție de formare a competențelor cadrelor didactice;
  
• 
  incluziune educațională etc.
  

Individualizarea este un factor esențial în facilitarea incluziunii educaționale a elevului cu CES.

Din această perspectivă, individualizarea presupune reconstrucția continuă a corelațiilor necesare între principalele acțiuni implicate în procesul educațional (predare-învățare-evaluare) și dezvoltarea lor individualizată în contexte/situații psihosociale extrem de variate și de diversificate. În acest context se înscriu și conceptele educației: educația pentru toți; constructivistă, educația centrată pe elev, școala prietenoasă elevului, educația incluzivă.
În 1994, la Salamanca, “educaţia pentru toţi“ a fost definită ca “acces la educaţie şi calitatea acesteia pentru toţi elevii“, obiectiv care presupune asigurarea posibilităţilor participării la educaţie a tuturor elevilor, indiferent de cât de diferiţi sunt. Astfel, şcoala trebuie să includă în procesul de învățământ toţi elevii, fie ei cu dizabilităţi sau supradotati, copii ai străzii sau copii provenind din grupuri marginalizate. După cum afirma J. Bruner, școala este “obligată“ să creeze condiţii adecvate pentru a da posibilitatea fiecărui elev “să-si realizeze propria lui dezvoltare optimă“, deoarece “oricine poate învăţa, la orice vârstă“.
Constructivismul, una dintre teoriile contemporane din domeniul învăţării, susţine că învăţarea presupune să clădeşti pe temelia deja existentă adică construirea propriei cunoaşteri prin experienţă. Acesta permite crearea unor scheme (modele mentale) care se modifică prin două procese complementare: asimilare şi acomodare. În viziunea constructivismului piagetian, învăţarea este un demers individual.
Centrarea pe copil presupune dezvoltarea personalității, valorificarea potențialului fiecărui copil, dar și responsabilizarea elevului față de propria învățare și progresele înregistrate.

Abordarea centrată pe copil vizează orientarea activităţii didactice spre asigurarea şi susţinerea proceselor de autocunoaştere, autoedificare şi autorealizare a personalităţii elevului, dezvoltând individualitatea acestuia.

În esență, conceptul centrării pe cel ce învață este o abordare de predare-învățare-evaluare extinsă, care presupune aplicarea unei game largi de metode și tehnici, în care accentul principal este pus pe satisfacerea necesităților educaționale ale elevului. În acest sens, individualizarea stă la baza noilor tendințe ale educației orientate spre formarea/dezvoltarea personalității fiecărui elev.

Astfel, la nivel de sistem educațional, are loc adaptarea școlilor la necesitățile de învățare ale elevilor, centrarea procesului educațional pe necesitățile individuale ale elevului, în vederea dezvoltării unui sistem de competențe de bază și a unui traseu educațional individualizat. Premisa de la care se pornește în procesul de individualizare este că toți suntem diferiți, de aceea diferențele sunt o caracteristică a ființelor umane. Școala are menirea să valorifice aceste diferențe umane și să se adapteze la necesitățile specifice de educație care derivă din ele, pentru a putea răspunde continuu unei mai mari diversități de copii. Abordările în acest context se regăsesc în conceptul școala prietenoasă elevului.
Principiile școlii prietenoase elevului vizează promovarea educației de calitate prin individualizarea învăţării, proiectarea obiectivelor care răspund necesității de învăţare a elevilor şi capacităţii acestora de a învăţa cum să înveţe, structurarea resurselor în raport cu obiectivele stabilite, dezvoltarea continuă a competenţelor profesionale ale cadrelor didactice.
Întru asigurarea accesului la educație pentru toți elevii, sunt semnificative recomandările și principiile cuprinse în Declarația de la Salamanca (1994):

• 
  fiecare copil are dreptul fundamental la educație și fiecărui copil trebuie să i se asigure șansa de a atinge și de a menține un nivel acceptabil al învățării;
  
• 
  fiecare copil are particularități, interese, abilități și necesități de învățare unice;
  
• 
  sistemele educaționale și programele de învățare trebuie proiectate și aplicate în așa fel încât să se țină cont de marea diversitate a acestor particularități și cerințe;
  
• 
  elevii cu cerințe educaționale speciale trebuie să aibă acces în școlile generale, care trebuie să-i accepte, organizând o educație centrată pe copil, promovând o pedagogie care poate satisface necesitățile specifice.
  

Forumul Mondial al Educației de la Dakar, 2000, a abordat și a accentuat ideea necesității educației incluzive, precum și a corelării ei cu educația pentru toți elevii.
În lumina ,,Declarației drepturilor omului" (ONU - 1948), ființele umane au drepturi și șanse egale de dezvoltare și manifestare.
Modelul de educație incluzivă implementat astăzi în cadrul sistemului educațional național are la bază fundamente sociale, pedagogice și psihologice, principii care au fost stipulate în Rezoluția Organizației Națiunilor Unite (ONU) în 1993: dreptului egal la educație și egalizării șanselor; individualizării procesului educațional și dezvoltării maximale a potențialului fiecărui copil; nondiscriminării, toleranței și valorificării tuturor diferențelor; flexibilității în activitatea didactică; designului universal etc.
Realizarea individualizării are la bază mai multe teorii recunoscute şi aplicate la nivel mondial.
În acest sens, cele mai frecvente teorii abordate din perspectiva individualizării procesului educaţional se referă la:
Tabelul 2. Teorii din perspectiva individualizării

Teoria	Aspecte specifice
Teoria stadială a dezvoltării cognitive a elevului (Jean Piaget)	Teoria lui Piaget este o teorie din cadrul psihologiei dezvoltării. În studiile sale, Piaget a elaborat o teorie originală asupra genezei și mecanismelor gândirii denumită teoria operațională. Teoria lui Piaget conform căreia capacitatea intelectuală este calitativ diferită la vârste diferite și elevii au necesități de interacțiune cu mediul înconjurător pentru a câștiga competență intelectuală, a influențat știința educației și psihologia.
Teoria dezvoltării psihosociale a elevului (Erik Erikson)	Erikson propune abordarea stadială a formării personalității din perspectiva socializării (Teoria dezvoltării psihosociale), axându-se pe influențele psihosociale.Totodată, susține că dezvoltarea la fiecare stadiu trebuie corelată cu contextul cultural și experiența unică de viață a fiecărui individ.
Teoria învăţării socioculturale şi zona proximei dezvoltări (Lev Vîgotsky)	Vîgotsky definește zona proximei dezvoltări drept distanța dintre nivelul de dezvoltare acțională, așa cum este determinat prin rezolvarea independentă de probleme și nivelul dezvoltării potențiale, așa cum este determinat prin rezolvarea de probleme sub îndrumarea adultului sau în colaborare cu alți colegi.
Teoria inteligenţelor multiple şi a stilurilor de învăţare (Howard Gardner)	Teoria inteligentelor multiple, dezvoltată de Gardner, abordează inteligenţa drept  un set de aptitudini prin care o persoană poate rezolva diverse probleme/situații. Gardner clasifică inteligența în 9 tipuri și susţine că toate fiinţele umane au inteligenţă multiplă. Abordarea individualizării procesului educațional din perspectiva teoriei inteligențelor multiple este reflectată în capitolul II, p.2.2.2, al prezentului Ghid.
Teoria învăţării experiențiale (John Dewey, Kurt Lewin)	Învățarea experiențială dezvoltată de Dewey, Lewin, este procesul prin care cunoașterea este creată din experiența directă, adică "a învăța din experiență". Învățarea experiențială pune accentul pe procesul de învățare individual. Activitățile experiențiale sunt printre cele mai eficiente instrumente de predare și de învățare. Învățarea experiențială necesită inițiativă din partea elevului, o "intenție de a învăța" și o "fază activă a învățării".