Universitatea petrol gaze din ploieşTI

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă se adresează cu precădere studenţilor înscrişi la cursurile Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, nivelul II, dar ea poate prezenta interes pentru oricine este interesat de problematica educaţiei, a şcolii sau a ştiinţelor educaţiei. În elaborarea textelor, autorii au ţinut cont de exigenţele impuse unei lucrări care se adresează studenţilor, adică unor persoane care au deprinderi structurate de muncă intelectuală, pot analiza în mod critic o problemă, dar nu sunt neapărat familiarizaţi cu domeniul ştiinţelor educaţiei sau al şcolii.

„Sintezele” nu-şi propun să epuizeze ansamblul complex al problematicii ştiinţelor educaţiei şi nici să înlocuiască întâlnirea formativă cu profesorul la cursuri şi seminarii, ci se doresc o „propedeutică” utilă şi eficientă în pregătirea teoretică şi aplicativă a studenţilor.

1. PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENŢILOR, TINERILOR

ŞI ADULŢILOR
Cristian VASILE


INTRODUCERE

De unde putem porni în înţelegerea dezvoltării în general şi a psihologiei dezvoltării în mod specific? Orice proces de dezvoltare are la bază schimbarea, însă trebuie studiată natura specifică a schimbărilor din cadrul procesului. În cadrul psihologiei dezvoltării (sau psihologia vârstelor) se discută despre mai multe tipuri de schimbări la nivel psihologic, majoritatea legate de modificările de tip biologic care apar odată cu trecerea timpului.

Nu putem porni în acest demers fără a sublinia că ontogeneza presupune schimbări cu un conţinut calitativ major, schimbări care sunt relativ permanente şi ireversibile şi care conţin secvenţe într-o anumită ordine.

Un alt aspect asupra căruia psihologia modernă trebuie să se exprime se referă la “ce” se dezvoltă. În acest caz, de cele mai multe ori, va trebui să ne limităm la comportamente observabile şi cuantificabile. Nu discutăm aici despre o abordare de tip comportamentalist pur (behaviorism), ci despre comportamente observabile care au la bază cogniţia, afectivitatea şi motivaţia şi despre observaţii de tip ştiinţific, bazate pe evidenţe.

De-a lungul transformărilor ontogenetice discutăm despre sisteme cognitive, sisteme afective şi sisteme motivaţionale. Aceste sisteme sunt caracterizate de forme specifice de activitate care sunt exprimate în acţiuni şi modele acţionale în mediul înconjurător. De exemplu, verbalizarea poate reflecta un anumit mod/nivel de funcţionare al gândirii copilului, plânsul într-un anumit context poate reflecta parţial modul de funcţionare al sistemului emoţional al copilului, iar unele comportamente pot reflecta o parte a structurii sistemului intenţional al aceluiaşi copil.

Multe dintre abordările care încearcă să răspundă la întrebarea “ce se schimbă?” iau în considerare două funcţii majore ale acţiunilor umane: funcţia expresivă (orice acţiune poate fi considerată din perspectiva a ceea ce exprimă) care se referă la faptul că orice acţiune reflectă o organizare bazală sau un sistem dinamic şi funcţia instrumentală, care este înţeleasă sub forma mijloacelor prin care este atins un anumit rezultat, sau ca dimensiune adaptativă şi pragmatică a acţiunii. Sistemele amintite mai sus (cognitiv, afectiv şi motivaţional) au forme caracteristice de activitate exprimate prin acţiuni specifice în mediu (funcţia expresivă), dar au şi funcţii de mijlocire prin faptul că, de exemplu, cogniţia este un mijloc de rezolvare de probleme, emoţiile exprimate (plânsul) reprezintă un mijloc de a atrage atenţia şi de a obţine îngrijire, iar un comportament de tip motric (de exemplu, mersul copilului către bucătărie) reprezintă un mijloc de a dobândi hrană (funcţia instrumentală).

Schimbările dezvoltării: transformări şi variaţii

Abordările moderne ale dezvoltării fac referire de cele mai multe ori la două tipuri fundamentale de schimbări: de transformare (transformative) şi de variaţie (variaţionale).

Schimbările transformative sunt reprezentate de schimbarea formei, organizării sau/şi structurii unui sistem (de exemplu, o samânţă se transformă în plantă, apa se poate transforma în gheaţă sau vapori etc.). În general toate sistemele nonlineare, incluzând aici şi sistemul psihic, trec prin schimbări transformative. Schimbarea de transformare are ca rezultat apariţia noutăţii şi creşterea complexităţii sistemului. Astfel anumite subsisteme sau componente ale sistemului dau naştere unor noi caracteristici care nu pot fi reduse la componentele iniţiale. Acest tip de schimbare este una de tip calitativ, ea nu poate fi înţeleasă ca sumă a altor elemente. E. Nagel (1957) a surprins natura schimbărilor transformative sugerând că dezvoltarea presupune existenţa a două noţiuni fundamentale: noţiunea de sistem, ceea ce implică o structură definită (de exemplu, organizarea) şi noţiunea de set de schimbări secvenţiale în cadrul sistemului care nu se referă numai la structură, ci şi la modurile de operare din sistem.

Schimbările variaţionale se referă la gradul cu care o schimbare variază faţă de un standard, normă sau medie. Îmbunătăţirea mersului la copil, dezvoltarea vocabularului sau obţinerea de note din ce în ce mai bune la şcoală sunt exemple de schimbări variaţionale.

Din punct de vedere adaptativ schimbările variaţionale se referă la dezvoltarea unei abilităţi în direcţia eficienţei din ce în ce mai crescute. Acest tip de schimbare poate fi reprezentată liniar, este sumativă (se adaugă noi elemente la cele deja existente), deci este cantitativă şi continuă.

1.1. STADIILE ONTOGENETICE ALE DEZVOLTĂRII PSIHICE
Stadialitatea dezvoltării psihice

Dezvoltarea umană nu este un proces continuu, care se desfăşoară constant şi uniform, ci unul stadial, în care diferite etape se succed sistematic, iar trecerea de la o etapă la alta se realizează progresiv şi nu brusc. Astfel are loc mai întâi o obişnuire a individului cu noua situaţie (noile caracteristici specifice stadiului în care se află), până ce se poate spune ca a fost atinsă perioada de apogeu sau maturizare în stadiul respectiv.

Diferiţi autori (J. Piaget, H. Wallon, S. Freud, A.N. Leontiev, L. Kohlberg, A. Binet etc.) au sesizat, prin cercetări experimentale, existenţa unor stadii în procesul dezvoltării umane.

Stadiul reprezintă o fază sau etapă de dezvoltare de tip complex, în care regăsim, ca şi caracteristici fundamentale, transformări de tip cantitativ-calitativ specifice, funcţionale şi structurale (ireversibile dupa unii autori) ale însuşirilor individuale înnăscute sau achiziţionate.

În explicarea stadialităţii este necesar a se ţine cont de caracteristicile vârstei şi caracteristicile individuale.

Caracteristicile vârstei sunt constituite din trăsăturile somatice, fiziologice şi psiho-comportamentale care sunt comune pentru mai multe persoane de aceeaşi vârstă (de exemplu, comportamentul ludic la copii, puseul de creştere în perioada pubertăţii etc.).

Caracteristicile individuale se refera la trăsăturile somatice, fiziologice şi psiho-comportamentale specifice unei singure persoane şi care o deosebesc pe aceasta de alte persoane din aceeaşi categorie de vârstă sau dintr-o categorie de vârstă diferită (de ex., trăsături fizice, trăsături temperamentale, mod diferit de reacţie într-o situaţie similară etc.).

Stadiul psihic reprezintă un ansamblu de caracteristici psihice bine conturate şi diferenţiate calitativ, care permit identificarea particularităţilor asemănătoare la indivizi aflaţi în aceeaşi perioadă de vârstă, precum şi particularităţile diferite la indivizi aflaţi în diverse perioade de vârstă. Relaţia între vârstă (exprimată prin conceptele de etape şi cicluri de vârstă) şi stadiul de dezvoltare psihică este una de corespondenţă relativă în sensul că schimbarea vârstei (cronologice) nu aduce automat şi schimbarea vieţii psihice.

Etapele, ciclurile şi stadiile dezvoltării psihice:

• 
  etapa prenatală – perioada în care se conturează şi se construiesc toate componentele organismului, inclusiv elemente de natură psihică;
  
• 
  etapa postnatală – de la naştere până la finalul vieţii, care include trei cicluri majore de dezvoltare:
  

• 
  ciclul de creştere şi dezvoltare (0 - 25 de ani) – se dezvoltă toate capacităţile fizice şi psihice specifice speciei umane;
  
• 
  ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 de ani) – capacităţile fizice şi psihice se manifestă deplin;
  
• 
  bătrâneţea (după 65 de ani) - capacităţile individului intră în declin.
  

Fiecare ciclu prezintă stadii specifice de dezvoltare. În prezenta lucrare vom aminti doar stadiile corespunzătoare adolescenţei şi perioadei adulte:

1. 
   perioada pubertăţii sau preadolescenţa (între 10 – 14 ani);
   
2. 
   perioada adolescenţei (între 14 – 20 de ani );
   
3. 
   perioada postadolescenţei sau adolescenţa târzie (între 20 şi 25 de ani);
   
4. 
   stadiul tinereţii (între 24 şi 35 de ani) - se definitivează identitatea profesională, socio-culturală, familială, etc.;
   
5. 
   stadiul vârstei adulte (35 – 65 de ani) – puternică maturizare în viaţa psihică, în special în ce priveşte afectivitatea şi personalitatea;
   
6. 
   stadiul de trecere (65 - 70 de ani) – identitatea profesională a individului începe să se destrame (pensionarea), însă capacităţile fizice şi psihice sunt la un nivel bun;
   
7. 
   prima bătrâneţe (70 – 80 de ani) - capacităţile fizice şi psihice încep să scadă iar individul îşi restrânge sfera activităţilor şi a relaţiilor sociale;
   
8. 
   a doua bătrâneţe (80 - 90 de ani) – apare dependenţa de ceilalţi pentru satisfacerea nevoilor;
   
9. 
   marea bătrâneţe (după 90 de ani).
   

Cu cât ne situăm mai aproape de începutul dezvoltării (în copilăria mică, de exemplu), unităţile de vârstă în care se concentrează diferenţele psihologice sunt mai mici şi se succed rapid. Cu cât dezvoltarea înaintează către vârstele mari, diferenţele sunt din ce în ce mai greu sesizabile şi mai puţin spectaculoase. Indiferent de stadiul la care ne referim, structurile psihice existente constituie elemente de sprijin, de geneză pentru diferite însuşiri şi caracteristici psihice caracteristice următorului stadiu.

Dezvoltarea psihică poate fi urmărită pe trei direcţii psihice reprezentative, astfel încât se pot aborda dezvoltarea cognitivă, afectivă şi socio-morală.