Universitatea petrol gaze din ploieşTI

1.4. ETAPA ADULTĂ

Freud, Piaget, Jung, Erikson şi Levinson despre etapa adultă

Etapa adultă este perioada cuprinsă între 35 şi 60 - 65 de ani. Unii psihologi consideră că în această perioadă nu se produc modificări semnificative, exceptând situaţiile deosebite (accidente, boală). După adolescenţă dezvoltarea psihică este puternic diminuată din punct de vedere transformativ, având însă variaţii, iar viaţa psihică a adultului se desfăşoară în mare măsură în funcţie de experienţele din copilărie. După perioada de vârf majoritatea autorilor consideră că începe declinul fizic şi psihic. Piaget consideră că inteligenţa se dezvoltă până la adolescenţă, când cei mai mulţi oameni ajung în etapa gândirii formale. Cei care nu ajung la acest nivel rămân în etapa gândirii concrete toată viaţa (indivizii cu deficit intelectual sau retard mintal). Freud acordă o importanţă deosebită evenimentelor din copilărie, şi în special evenimentelor psihotraumatizante. Uneori aceste evenimente produc fixaţii sau regresie care afectează viaţa persoanei şi în perioada adultă, chiar dacă nu produc nevroză.

Alţi psihologi, ca de exemplu Jung şi Erikson, consideră că dezvoltarea psihică va continua şi în perioada adultă. În această etapă se însuşesc noi cunoştinţe, se formează noi deprinderi, se îmbogăţeşte experienţa de viaţă. În perioada adultă, ca şi în celelalte stadii, alternează perioadele stabile, relativ monotone, cu perioadele de tranziţie. În perioadele de tranziţie, sub influenţa unor evenimente externe, sau chiar în absenţa acestora, omul analizează perioadele precedente, se întreabă cine este el, în ce direcţie se îndreaptă, care este scopul vieţii sale.

C. G. Jung susţine că dezvoltarea psihică durează toată viaţa, fiind influenţată atât de procesele psihice interne, subiective, cât şi de forţele externe cum ar fi munca sau religia. Jung numeşte acest proces de dezvoltare, care durează toată viaţa, individuare (individuaţie după unii autori). Prin individuare fiecare persoană încearcă să se autorealizeze.

Jung a acordat o atenţie deosebită perioadei de după 40 de ani şi a observat că după stabilizarea familială şi profesională multe persoane trec printr-o perioadă de criză (“midlife crisis” - criza perioadei de mijloc). Este o criză de identitate asemănătoare cu cea din adolescenţă, care poate să ducă la modificări importante (unele persoane dependente devin mai independente, cele cu ambiţii profesionale deosebite pot deveni mai interesate de viaţa de familie). După cum arată Şchiopu şi Verza (1995), la această vârstă “cerinţa de schimbare este atât de mare încât s-a răspândit ideea că între 40 şi 50 de ani omul îşi schimbă fie slujba, fie locuinţa, fie partenerul de viaţă”. Jung consideră că autoanaliza din această etapă şi modificările psihice care urmează au efecte pozitive. Cei care sunt exagerat de ataşaţi de trecut şi eventual încearcă să menţină aparenţa tinereţii prin comportament pierd şansa de a se dezvolta psihologic (Seamon şi Kenrick, 1992).

Erikson consideră că în etapa adultă conflictul principal este cel dintre realizare/generativitate şi stagnare/rutină. Cei caracterizaţi prin generativitate sau realizare stabilesc mai multe relaţii interpersonale, devin mai înţelegători faţă de dorinţele celorlalţi, încearcă să îi ajute şi să contribuie la perfecţionarea societăţii (devin generoşi şi încearcă să genereze modificări pozitive şi la alţii). Datorită poziţiei sociale şi a experienţei acumulate ei pot ajuta tinerii să îşi înceapă viaţa profesională şi familială, pot acţiona pentru obţinerea unor modificări pozitive în societate.

Opusul generativităţii este stagnarea sau rutina în dezvoltarea personalităţii. Stagnarea poate fi rezultanta frustrărilor datorate faptului că persoana nu a reuşit să-şi atingă scopurile pe care şi le-a propus. Aceste persoane devin egocentrice, nu se interesează decât de problemele lor şi ale familiilor lor.

Daniel Levinson (1978, 1986) preia şi dezvoltă teoria lui Erikson, aratând că fiecare dintre noi parcurgem un ciclu al vieţii care este constituit dintr-o succesiune de sezoane sau anotimpuri ale vârstei adulte. Conform teoriei lui Levinson (1986), noţiunea de ciclu al vieţii ne “sugerează că există o anumită ordonare în cursul vieţii omului; deşi viaţa fiecărui individ are caracteristici unice, cu toţii trecem prin aceaşi secvenţă de bază.”

Conceptul de structură a vieţii

În centrul teoriei lui Levinson se află conceptul de structură a vieţii, cea care organizează viaţa individului în orice moment. Pentru fiecare dintre indivizi, această structură a vieţii este definită de mediul social şi fizic şi implică, în primul rând, familia şi mediul profesional, deşi alte variabile precum religia, rasa, statusul economic etc. au o importanţă care nu poate fi neglijată. Levinson arată că, de obicei, doar două - mai rar trei - componente ocupă un loc central în structură. Cel mai adesea este vorba despre căsătorie-familie şi ocupaţie, care reprezintă componentele centrale ale vieţii unei persoane, deşi există variaţii importante din punctul de vedere al importanţei relative al acestora, precum şi al importanţei altor componente. Deci, pentru a înţelege structura vieţii unui adult, este absolut necesar să analizăm relaţiile pe care acesta sau aceasta le stabileşte cu alte persoane semnificative (care contează), precum şi modul în care aceste relaţii se schimbă de-a lungul timpului.

Ciclurile şi sezoanele vieţii adulte

Fiecare ciclu al vieţii constă dintr-o secvenţă de perioade sau sezoane ale dezvoltării. Fiecare dintre acestea are propriile caracteristici psihologice şi sociale, fiecare perioadă este văzută ca un ciclu în sine care aduce o contribuţie distinctă la ansamblu. Cele patru cicluri sezonale descrise de Levinson includ: vârsta pre-adultă, vârsta adultă timpurie, vârsta adultă mijlocie, vârsta adultă târzie.

În cadrul fiecărei perioade au loc schimbări importante, iar trecerea de la o etapă la următoarea nu are loc foarte rapid, ci traversând perioade de tranziţie care uneori pot dura mai mulţi ani. Levinson a stabilit cele patru cicluri majore pe baza informaţiilor din interviuri intensive, repetate la interval de câţiva ani, care iniţial au fost realizate cu un grup de bărbaţi (1978) şi, ulterior, cu grupuri de femei de vârste apropiate (1987).

În urma acestor studii s-a observat că bărbatul intră în etapa adultă timpurie atunci când îşi începe cariera profesională şi îşi întemeiază o familie. După un proces de autoevaluare care are loc în jurul vârstei de 30 de ani, bărbaţii „se aşează la casa lor” şi se concentrează asupra carierei profesionale. Apoi, o altă tranziţie importantă apare în jurul vârstei de 40 de ani: pe măsură ce bărbaţii realizează că, eventual, ambiţiile lor nu se pot realiza.

În perioada adultă timpurie, principala preocupare a bărbaţilor este să îşi cultive calităţile, cunoştinţele şi deprinderile. În fine, tranziţia către perioada adultă târzie este o perioadă de analiză şi reflexie asupra succesului sau a eşecurilor trăite pe parcursul vieţii şi a încercării de a se bucura de restul vieţii.

În cazul femeilor, indiferent de profesie, se pare că se urmează îndeaproape acelaşi tipuri de cicluri pe care le parcurg bărbaţii. Totuşi modul în care este structurată viaţa unei femei tinde să fie foarte strâns legat de ciclul de viaţa al familiei sale.

Caracteristici psihofiziologice

Până la 45 – 50 de ani, de regulă, nu există probleme deosebite de sănătate. La femei menopauza produce o serie de simptome fizice şi psihice (diminuarea forţei fizice, anxietate, labilitate afectivă), dar această perioadă este urmată de obicei de o îmbunătăţire relativă a stării de sănătate.

În perioada adultă inteligenţa şi creativitatea rămân la un nivel relativ constant. Unele studii arată că atenţia, memoria şi forţa fizică scad lent după 50 de ani. Psihologii consideră că scăderea performanţelor intelectuale şi a forţei fizice se datorează în mai mare măsură abuzului de nicotină, cafea, alcool, somnifere şi stresului decât vârstei (Şchiopu, 1998). Considerăm, în concordanţă cu cercetări de ultimă oră, că scăderea performanţelor după vârsta de 50 de ani este strâns legată de fenomenul de autoprogramare psihologică în sens distructiv, diminuarea puternică a interesului pentru învăţarea de lucruri noi, dar şi de activarea unor gene responsabile de îmbătrânire (apoptoza celulară).
Activitatea profesională şi viaţa familială

Activitatea profesională. Din punct de vedere statistic cei care se află la începutul etapei adulte, între 35 – 40 ani, au funcţii de nivel mediu în ierarhia profesională. Mulţi simt la această vârstă nevoia de perfecţionare şi de aceea se înscriu la diferite cursuri sau eventual la o a doua facultate.

Perioada de după 40 de ani este de obicei perioada celei mai mari productivităţi, dar şi a celei mai mari responsabilităţi profesionale. Experienţa profesională şi randamentul sunt ridicate. Mulţi adulţi au în subordine persoane mai tinere pe care încearcă să le conducă şi să le înveţe.

Persoanele care suferă eşecuri pe plan profesional (de ex. ajung în şomaj) devin anxioase, tensionate şi caută vinovaţi pentru această situaţie. În urma unor studii asupra consecinţelor psihologice ale şomajului au fost identificate patru stadii prin care trec şomerii:

• 
  după şocul iniţial apar relaxarea şi uşurarea; în această etapă şomerul are încredere în abilitatea sa de a găsi un nou loc de muncă;
  
• 
  se depun eforturi pentru obţinerea unui loc de muncă; dacă nu reuşeşte, persoana intră în a treia fază;
  
• 
  individul începe să se îndoiască de faptul că va găsi un loc de muncă; eforturile depuse în acest sens devin neregulate; relaţiile cu familia şi prietenii devin încordate;
  
• 
  dacă nu s-a reuşit găsirea unui loc de muncă, se ajunge la apatie şi indiferenţă. Şomerul se simte neajutorat şi îşi imaginează cu greu că va mai munci vreodată (Birch, 2000).