Vasile Mercioiu

P dintr-o întreprindere este definit prin P fondatorului acesteia şi al salariaţilor săi, respectiv prin ansamblul tradiţiilor, normelor, tipurilor de strategii (“spiritul casei”) utilizate, ca şi prin structurile specifice de control, securitate şi supraveghere manifestate şi/sau prezente la toate nivelurile ierarhice componente ale structurii sale organizatorice.

A unei întreprinderi este dat de A fondatorului acesteia şi al propriilor salariaţi, respectiv, de ansamblul elementelor organizaţionale de formare, producţie, informare, comunicare şi decizie.

C unei întreprinderi este definit prin C fondatorului acesteia şi al salariaţilor săi (practic, prin “climatul” existent), adică prin structurile psihologice şi sociologice proprii (obiceiuri, tradiţii, modalităţi specifice de comunicare etc.).
8.3 Stările de spirit şi rezolvarea problemelor
Experienţa demonstrează că nu este recomandabil, niciodată, să îi vorbim interlocutorului nostru despre problemele cu care ne confruntăm, ci numai despre soluţiile pe care tocmai le identificăm. Pentru că, încă odată, ne permitem să punem întrebarea extrem de simplă: pe cine interesează propriile noastre probleme ? …

În contextul acesta, precizăm faptul că fiecare dintre cele trei stări de spirit de bază se poate manifesta astfel, în vederea rezolvării (soluţionării) problemelor⁷⁴ cu care se confruntă:

PN:

Este supraveghetorul “legii” şi al propriilor sisteme de valori, preocupându-se de respectarea acestora, în cadrul unor limite şi norme pe care îi face plăcere să le impună. Dirijează alegerea soluţiilor către punctele pe care le consideră ca fiind cele mai oportune şi conforme cu propriile sale criterii valorice.

Această atitudine şi soluţiile impuse (sau implicate) pot fi structurante şi dinamizante, atât pentru individ, cât şi pentru grup. De asemenea, ele se pot dovedi inadaptate situaţiei de fapt (actuale), ceea ce este dăunător, mai ales în cazul în care sunt impuse cu autoritate şi ceea ce nu se încadrează este rapid devalorizat, banalizat.

Spre exemplu, pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă, PN poate folosi exprimări de genul:

“Întotdeauna am procedat conform opiniei mele şi am înregistrat, exclusiv, numai succese. Iată de ce nu aveţi nici un motiv pentru a proceda altfel !”;

“Sunt absolut sigur de ceea ce avem de făcut aşa că, dacă voi avea nevoie de punctul vostru de vedere, vi-l voi solicita !”;

“Având în vedere fondurile de care dispunem, nu putem proceda decât aşa cum v-am mai spus !”

PG:

Valorizează persoana şi îi “acordă” dreptul să greşească. În esenţă, încurajează individul să acţioneze cu bine, creându-i un climat favorabil lucrului în grup.

În acelaşi timp, dovedindu-se uneori prea asigurător, PG poate încuraja atât “slăbiciunea”, cât şi delăsarea, după cum poate scuza ineficienţa, ceea ce, finalmente, favorizează o atitudine prea indulgentă şi permisivă.

În esenţă, PG poate încuraja sau descuraja, în funcţie de persoană şi context.

În soluţionarea problemelor cu care se confruntă, PG poate fi facil identificat, după tipologia formulărilor pe care le utilizează ca, spre exemplu:

“Nu fiţi descurajat de eroarea comisă pentru că, în orice caz, experienţa vă va fi profitabilă !”;

“Nu sunt chiar atât de sigur că ai dreptate dar, hai, dă-i drumul ! Pentru că, totuşi, am încredere în tine !”;

“Da’ de unde ! Aţi stat toată ziulica la bârfe şi şuete ! ...”.

A:

Are, ca funcţie permanentă, pe cea de soluţionare a problemelor (atât pe cele “interne”, specifice fiecărei persoane, cât şi pe cele care pot apărea în relaţiile dintre o persoană şi mediul ambiental în care aceasta îşi desfăşoară activitatea).

A emite ipoteze şi evaluează soluţiile propuse (fiind pro sau contra acestora), fără a emite judecăţi de valoare şi/sau emoţii exteriorizate. În acelaşi context, A nu supralicitează importanţa nici unei persoane şi, atunci când consideră oportun, decide.

Funcţionalitatea A depinde de calitatea informaţiilor de care dispune.

Perfecţionarea A este permanent posibilă, dar ea implică răbdare şi o muncă “titanică” , în care capcanele succeselor iluzorii apar destul de des.

În general, ritmul alert al vieţii impune A să facă apel la soluţiile propuse de celelalte stări de spirit: principiile PN + ; “reţetele” PG + ; automatismele CA + ; emoţiile CS + ; intuiţiile CC. Întrebarea este dacă A dispune de suficientă energie pentru a putea cumula “seria” precedentă şi a păstra controlul situaţiei. Când reuşeşte, înseamnă că este puternic. Evident, cunoscând toate “tainele” analizei tranzacţionale, cu siguranţă că vă veţi impune şi dumneavoastră acest lucru ! …

CA:

“Răspunde” problemelor cu care se confruntă apelând, de regulă, la modelele (mai mult sau mai puţin) prestabilite, a căror eficacitate contează mai puţin în raport cu autoritatea parentală (de unde şi tipurile de CAR şi CAS). Ca autoritate parentală, cea mai importantă pentru CA este cea a PN, întrucât acesta este Părintele care îi generează, de regulă, starea de supunere sau de “rebeliune”.

Aşadar, ca regulă generală, comportamentele CA sunt specifice persoanelor care îşi exteriorizează sentimentele în caz de reuşită sau de eşec. Cu totul excepţional, în situaţii neobişnuite, CA va fi, poate, inhibat de constrângeri şi ezitant.

Printre exprimările tipice CA, amintim:

“Deci, ce vreţi să faceţi? Nu vă daţi seama că, prin aceasta, nu veţi putea schimba nimic ? …”;

“Deoarece nu sunt sigur de rezultat, prefer să mă opresc aici ! …”;

“Am făcut bine că am procedat aşa, pentru că am evitat orice neplăcere !”.

CC:

Ocupă un loc important (adeseori, chiar decisiv) în soluţionarea problemelor, mai ales în situaţiile în care A este absent.

Calitatea observărilor sale în domeniul relaţiilor interpersonale (efectuate în propriul mediu familial) îi permite să “inventeze”, de regulă cu mult succes, soluţia cea mai elegantă şi rapidă.

În schimb, dispune de un raţionament mai puţin “elaborat” şi, drept urmare, există riscul suficient de mare ca el să adopte “soluţii geniale”, simpliste şi irealiste.

Prin urmare, este recomandabil ca intuiţiile CC să fie lămurite (clarificate) de către A. În aceste situaţii, CC devine un fel de cobai sau, cel mult, “creatorul de idei” atât de folositor pentru A !... Şi, în mod sigur, A va şti cum să profite !…

Iată, în continuare, câteva exemple de exprimări la care CC apelează în soluţionarea problemelor cu care se confruntă:

“Sunt sigur că, de’aici, va izbucni scandalul ! … Ia uită-te la asta…!”;

“În sfârşit, sunt sigur că mă aflu pe drumul cel bun !”;

“Poate ar fi bine să ne bazăm pe ... , deoarece o să ţină … ! “.

CS:

Ignoră prezenţa problemelor şi, de fapt, lasă impresia că, pentru el, nu există nici o problemă. (De câte ori nu afirmăm aceasta !?...).

Aflat în starea de spirit CS, orice persoană poate spune “vrute şi nevrute” şi, când plăcerea sau suferinţa sunt prea intense, îşi exteriorizează puternic (uneori, chiar brutal), emoţiile. Drept consecinţă, senzaţiile şi/sau percepţiile vor fi extrem de fine şi bogate în informaţii utile pentru CC şi A.

Sinteza exprimărilor utilizate de CS poate fi redată prin câteva exemple, ca:

- “Nici o problemă ! …”;

- “Este extrem de simplu ! …”;

- “Ce banal ! …!”.

Concluzionând, specialiştii apreciază că, pentru a putea soluţiona problemele cu care ne confruntăm, pornind de la starea de spirit care ne “domină” la un moment dat, este recomandabil a se apela la următoarea “grilă”:

Se formulează problema în maniera: “Cum să fac pentru a ...?”;

Se răspunde la întrebările:

P: “Eu sunt cel care trebuie să rezolve problema ? Este răspunderea mea ? Dacă nu, cine trebuie să o rezolve ?”. În context, menţionăm faptul că, adeseori, există cadre de conducere supraîncărcate cu probleme care fie că nu intră în responsabilitatea lor, fie că nu le privesc, dar pe care le abordează din “plăcerea” de a-şi simţi … autoritatea ! … Şi, atenţie maximă, deoarece aceste probleme îi împiedică pe respectivii să finalizeze eficient propriile sarcini şi/sau responsabilităţi ! Aşadar, fiţi (foarte) selectivi ! …;

A: “Dispun de toate mijloacele (tehnice, umane, financiare etc.) şi informaţiile necesare pentru a rezolva această problemă ? Dacă nu, cum le-aş putea dobândi ?”;

C: “Am chef ca problema cu care mă confrunt să fie rezolvată ? Dacă nu, ce trebuie să fac pentru a-mi veni pofta”?”. Ne permitem să amintim faptul că peste 50% din energia şi motivaţia oricăruia dintre noi se află în propriul C. Iar această ultimă întrebare poate fi cea mai importantă pentru a găsi o soluţie eficace;

3. Se răspunde la întrebarea: “Cum aş putea să împiedic soluţionarea unei probleme cu care mă confrunt ?”. Astfel, putem verifica, a contrario, faptul că apelăm la C pentru a rezolva problema. Şi, de aici, poate apărea “scânteia” salvatoare. Pentru că, în ultimă instanţă, chiar dacă avem “chef ” să facem ceva, un “sabotaj” subtil al C din noi poate fi de natură să distrugă totul (ca, spre exemplu, întârzierea la o întâlnire de afaceri, “strecurarea” unor erori gramaticale şi/sau de altă natură într-o scrisoare expediată unui client foarte exigent etc.);

4. Se adoptă starea de spirit A, preluând energiile P şi C, activate în etapele premergătoare, chiar dacă, aparent, acestea au tendinţa de a “contra” sau de a “paraliza” acţiunea de soluţionare a respectivei probleme.
8.4 Controlul stărilor de spirit
Întreprinzătorii foarte bine pregătiţi ştiu, şi experienţa a probat aceasta, că o stare de spirit o poate masca sau ascunde pe alta⁷⁵. Şi cum, în general, ei ştiu să “joace”, adeseori perfect, este extrem de dificil să determini cu certitudine starea de spirit în funcţie de modul în care se exprimă o persoană. În mod categoric, dacă o vom putea identifica, “serviciul” va fi de partea noastră !...

Spre exemplu, unui şef care pedepseşte (este cazul P) un subordonat într-o manieră violentă, îi poate fi frică (şi, acum, el se manifestă ca un C) de patron în cazul în care acesta i-a cerut să “treacă” prin biroul său. Într-un alt exemplu, cineva care vă “împinge” să vă răzvrătiţi împotriva cuiva sau a ceva (cazul CAR) o face, probabil, fiindcă lui îi este frică să recurgă la aceasta (cazul CAS).

Mai buna sau mai dificila funcţionare a stărilor de spirit ce domină o persoană depinde, în mod esenţial, de faptul că fiecare stare poate îndeplini două funcţii: una de direcţionare şi control şi alta, de acţiune şi exprimare.

În fapt, starea aflată la control determină acţiunea sau exprimarea celorlalte. Iată de ce trebuie să avem (sau să ne creăm) posibilitatea de a observa o anumită persoană într-un interval mai mare de timp, astfel încât să îi putem repera tendinţa generală a comportamentului.

Dacă, spre exemplu, la control se află A, acţiunile respectivei persoane tind să îi confere acesteia multă stăpânire de sine şi să îi asigure cele mai bune condiţii de supravieţuire şi dezvoltare. Comportamentul acestei persoane este, în ansamblul său, stabil, deoarece aceasta ştie să recunoască şi să integreze emoţiile C şi judecăţile de valoare ale P. Sau, altfel spus, A aflat la control se poate exprima prin el însuşi, prin P sau prin C:



Fig.nr. 29: Adultul la control
Dacă la control se va afla P, acţiunile respectivei persoane tind, prioritar, să promoveze şi/sau să apere valorile, făcând aceasta în detrimentul propriei supravieţuiri (dezvoltări) sau împotriva dorinţei celor pentru binele cărora pretinde că acţionează.

Comportamentul acestei persoane este, în aparenţă, relativ stabil, dar poate ceda, chiar destul de repede, locul unor crize emoţionale intense, în general ascunse, căci controlul P implică, întotdeauna, o anumită “refulare” a nevoilor şi dorinţelor C:

Fig.nr. 30: Părintele la control

Având propriul C la control, o persoană este nu numai “jucăria”, ci şi victima propriilor emoţii şi senzaţii.

Comportamentul său se va dovedi a fi extrem de instabil, profund emoţional şi va denota luarea prea puţin în considerare a realităţii (cu excepţia unor mici perioade). Securitatea fizică, economică şi/sau socială a unei asemenea persoane este permanent ameninţată, deoarece controlul C implică, întotdeauna, o anumită excludere a A şi P:




Fig.nr. 31: Copilul la control

În fine, la întrebarea: “Cum să punem (să “aducem”) A din noi la control ?”, răspunsul este următorul: “Aducerea” A la control se poate realiza prin soluţionarea răspunsurilor la (deja) “problemele” de genul: “Care îmi este, de fapt, obiectivul ?”; “Ce vreau ?”; “Ce decid ?”.

8.5 “Contaminarea”, “excluderea” şi “încadrarea“ stărilor de spirit⁷⁶
Singura stare de spirit care poate fi “contaminată” este cea de A. Astfel, A din noi este, întotdeauna, mai mult sau mai puţin, “contaminat” de P şi/sau de către C.

“Contaminarea” A de către P are loc atunci când persoana “ţine” (respectiv, actualizează şi verifică) pentru A, prin intermediul P, o informaţie eronată provenită de la P. O astfel de “contaminare” constituie o prejudecată şi poate fi exprimată după cum urmează:

Fig. nr.32: Prejudecată sau “contaminarea” A de către P

“Contaminarea” A de către C se produce în momentele în care o persoană “ţine”, pentru A, o informaţie care provine, de fapt, de la C. Este vorba, în general, despre o senzaţie imprecisă, cu o foarte puternică încărcătură emoţională. O asemenea “contaminare” constituie o iluzie şi poate fi redată conform schemei din fig. nr. 33:

Fig. nr. 33: Iluzia contaminării A de către C

Originea “contaminărilor” poate fi exprimată astfel: P şi A constituie adaptări socioculturale create de către C, cu scopul de a putea supravieţui. C îşi ia, din mediul ambiant, energia necesară “vieţii” persoanei şi, apoi, o “investeşte” (sau nu), parţial, în P şi în A. Dacă A este prea puţin “investit”, nu poate efectua întregul travaliu necesar “descifrării” şi lasă “în umbră” numeroase zone, fără a avea posibilitatea de a efectua verificările de rigoare.

“Excluderea” unei stări de spirit are loc în cazurile în care respectiva stare nu a fost deloc sau a fost foarte puţin “investită” (utilizată) de o persoană.

Uneori pot fi “excluse” chiar şi două stări de spirit, ceea ce face ca o persoană să nu “funcţioneze” decât în stadiul de:

P (PN sau PG), atunci când individul se manifestă doar ca “povăţuitor” şi “predicator”;

A, în situaţia în care individul nu este decât o “maşină” , un “robot” şi/sau un “ordinator”;

C, atunci când individul este, complet, deconectat (“rupt”) de realitate.

Dacă individul reuşeşte să aducă la control A, el poate utiliza, cu maximum de eficienţă, toate cele trei stări de spirit.

“Încadrarea” stărilor de spirit se manifestă, în general, la nivelul întreprinderii (firmei) şi constă, prioritar, în cumularea, luarea în considerare şi integrarea celor trei planuri reprezentate prin intermediul celor trei stări de spirit:

P - planul valorilor;

A - planul metodelor;

C - planul climatului (al mediului ambiental).

“Încadrarea” forţată a celor trei planuri într-o perspectivă de ansamblu nu va fi capabilă decât să antreneze contradicţii, frustrări şi chiar conflicte. De aceea, este recomandabil ca “încadrarea” să fie efectuată cu maximă prudenţă şi precizie, pentru a asigura o corelare armonioasă a stărilor de spirit, în funcţie de interesul urmărit.

În contextul celor prezentate, concluzionând, relevăm faptul că AT permite:

identificarea şi acceptarea diferitelor stări de spirit;

prevederea “contaminărilor” între stările de spirit;

decontaminarea respectivelor stări;

aducerea A la control;

creşterea competenţei A;

punerea fiecărei stări la dispoziţia şi în serviciul persoanei care ştie să o “exploateze” cât mai bine şi eficient.
8.6 Tranzacţiile comunicative
În general, tranzacţia interpersonală este o formă de schimb social între două sau mai multe persoane (fizice şi/sau juridice). Ea se poate efectua oral, în scris, prin gesturi, priviri, obiecte etc.

În contextul AT, conform opiniei specialiştilor⁷⁷, tranzacţia comunicativă este unitatea de schimb bilateral între două stări de spirit.

În momentul în care două persoane se află faţă în faţă, sunt “puse în joc” şase stări de spirit, câte trei pentru fiecare participant la dialog. Pentru a stăpâni, cât mai bine, comunicarea (şi, implicit, tranzacţia comunicativă implicată), este extrem de important să identificăm ce stare de spirit este activă, în momentul schimbului, pentru fiecare interlocutor. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât stările, ca şi indivizii, sunt foarte diferite.

AT face posibilă atât analizarea detaliată şi precisă a schimburilor, cât şi “canalizarea” (orientarea) lor şi, astfel, facilitează mai buna înţelegere a fenomenelor apărute pe parcursul comunicării.

În orice tranzacţie sunt transmise, concomitent două tipuri de informaţii:

informaţii referitoare la conţinutul mesajului (despre ce este vorba);

informaţii privind relaţia existentă între persoane (cine, cui şi cum vorbeşte).

În general, tranzacţiile comunicative sunt clasificate după cum urmează:

A. Tranzacţii simple, clasificate, la rândul lor, în:

a) tranzacţii paralele (complementare):

Acestea apar în cazul în care o stare de spirit solicită alteia să răspundă stării aflate la originea tranzacţiei. Drept urmare, fiind vizate numai două stări de spirit, din comunicare va fi exclus neprevăzutul. Cel mai des întâlnite tranzacţii paralele sunt cele de tipul P - C; P - P; A - A şi C- C. Iată câteva exemple:

a) tranzacţie P - C: - “Cât crezi că o să-ţi mai tolerez această atitudine ?”;

- “Vă rog mult să mă scuzaţi, nu se va mai repeta ! … “.

b) tranzacţie P – P: - “Tinerii din ziua de azi sunt foarte nepoliticoşi ! …” ;

- “Aşa este ! … Pe vremea mea … ! “;

c) tranzacţie A - A: - “Ce avantaje vom avea ?”

- “Un profit de peste un miliard de lei !”

b) tranzacţii încrucişate:

Tranzacţiile încrucişate apar atunci când o persoană, căruia i s-a solicitat o anumită stare de spirit, nu răspunde în funcţie de aceasta, ci furnizează interlocutorului său un răspuns neaşteptat.

Spre exemplu, A din noi se adresează A din interlocutor: “Unde ai fost ieri ? Dacă ai şti câtă nevoie aveam de ajutorul tău ! …”… Simţind partea sa de vină, interlocutorul va aduce la control CAR din el şi va apela la P din noi, printr-un răspuns de forma: “Mă agasezi, mereu, cu tot felul de întrebări aiurea ! De câte ori să îţi repet că sunt liber şi nu trebuie să-ţi dau raportul ?! …“. Este extrem de evident, în acest caz, că interlocutorul mizează pe proverbul binecunoscut “Ferească de părinţii care nu ascultă de copii !” …

Situaţia este destul de frecvent întâlnită şi apare, spre exemplu, în întâlnirile de afaceri în care cel întrebat fie că nu vrea să răspundă, fie că doreşte terminarea (cât mai urgentă) a întrevederii.

B. Tranzacţii duble (ascunse) care se desfăşoară, în general, la nivel:

aparent (sau social), explicit, verbal şi observabil;

ascuns (psihologic), implicit şi non-verbal.

Desfăşurându-se la mai multe niveluri, asemenea tranzacţii pun în joc mai multe stări de spirit în cazul fiecăruia dintre interlocutori. Şi, atât timp cât tranzacţia ascunsă poartă conţinutul mesajului, există riscul de a nu înţelege sau de a înţelege greşit pe unul dintre cei doi interlocutori:

Fig. nr. 34: Tranzacţie ascunsă (1)

Dacă, dimpotrivă, tranzacţia se referă la relaţii între persoane, va fi, probabil subiectul unei manipulări:

Fig. nr. 34: Tranzacţie ascunsă (2)
C. Tranzacţii tangenţiale

Tranzacţiile tangenţiale au loc atunci când unul dintre interlocutori ignoră ceea ce spune celălalt şi, fără să o dovedească (sau, uneori, fără să-şi dea seama) şi schimbă, subit, subiectul. Exemplele în acest sens sunt numeroase şi pot avea alura:

A: Unde ai fost ieri după-amiază ?

B: De ce întrebi ?

A: Pentru problema cursurilor de managementul afacerilor, va fi necesar să pleci la Universitatea “Ovidius” din Constanţa.

B: Chiar, cum o fi vremea pe litoral ?

A: Aş fi extrem de interesat să creăm o societate mixtă la Bucureşti ...

B: Apropo ! Cum mai este vremea în capitala României ?

Evident, în cele trei exemple anterioare este foarte clară dorinţa lui B de a nu răspunde (sau de a amâna răspunsurile) la întrebările puse de A.

Subliniem faptul că asemenea tranzacţii sunt, realmente, devalorizante, mai ales atunci când unul dintre interlocutori (sau, poate, chiar ambii) nu există să apeleze la “loviturile” generate de mesajele “ascunse” (“lovituri” mai mult sau mai puţin evidente) transmise celui cu care discută.
8.7 Rolul individului în relaţiile cu mediul social
Fiecare dintre noi are de “jucat”, în viaţa cotidiană, roluri mai mult sau mai puţin plăcute. Aşadar, suntem, într-o mai mică sau mai mare măsură, “actori” ai propriei vieţi.
8.7.1 Noţiunea de “rol” şi semnificaţia acesteia
Printre instrumentele propuse de AT, noţiunea de “rol” este, fără îndoială, una dintre cele mai bogate în semnificaţii. Astfel, “rolul” pe care îl avem de jucat trebuie perfect înţeles, logica sa internă permiţându-ne “modularea” (adaptarea) propriului comportament la fiecare situaţie.

Viaţa demonstrează că fiecare dintre noi trăieşte patru “roluri”, adică patru poziţii de viaţă fundamentale, respectiv modalităţi de a vedea relaţiile cu alte persoane (sau fapte, lucruri, întâmplări etc.).

Aceste patru “roluri” au, fiecare, câte doi “poli”, ce pot fi percepuţi fie pozitiv (+), fie negativ (–).

Alain Cardon⁷⁸ a propus reprezentarea acestor “roluri” sub forma unui tablou denumit “O.K.-ul poziţiilor de viaţă” (fig. nr. 35), pornind de la realitatea că, în relaţiile stabilite între ei, interlocutorii se pot afla într-una din situaţiile următoare: