Vasile Mercioiu



Yüklə 1.81 Mb.
səhifə13/20
tarix17.08.2018
ölçüsü1.81 Mb.
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   20

O.K. +, O.K. +

O.K. +, O.K. –

O.K. –, O.K. +

O.K. –, O.K. –
Fig. nr. 35: O.K-ul poziţiilor de viaţă

Pe baza acestui tablou, se pot descrie patru “stiluri” de relaţii între şef şi subordonat, caracteristicile fiecărui “rol”, astfel:

a) EU +, TU +

Aceasta este situaţia cea mai favorabilă şi, în acelaşi timp, favorizantă. În cadrul ei, persoana devine conştientă de propriile responsabilităţi şi, în consecinţă, acţionează într-o manieră realistă şi constructivă. Ambii interlocutori au încredere în propriile capacităţi şi trăiesc sentimente de prietenie, unitate, forţă şi acord faţă de propriul eu şi de mediul ambiental. Starea de spirit a fiecărei persoane o stimulează pe aceasta să îşi actualizeze şi realizeze propriul potenţial, determinând-o să trăiască, cu pasiune, toate senzaţiile, emoţiile, ideile şi valorile percepute. În acelaşi timp, interlocutorii sunt corecţi atât cu ei înşişi, cât şi între ei, acţionând activ, productiv şi cu maximă eficienţă;

b) EU – , TU +

Este o soluţie “ştearsă”, “palidă”, de “suprafaţă” şi de complezenţă. Persoana aflată în rolul “EU – “ caută, cu orice preţ, să se facă iubită, plăcută şi/sau agreată de alţii. Reflecţia interioară este: “Aş fi ++, dacă ... ! Şi îmi lipseşte atât de puţin !...”. Se supune altora şi depinde de aceştia. Afecţiunea sa nu este gratuită, deoarece respectiva persoană îşi cultivă (mergând chiar până la exagerare) sentimentele de neputinţă şi profundă suferinţă, “pozând”, permanent, în victimă (a soartei şi, mai ales, a răutăţii semenilor săi ! …). Sentimentele ce domină rolul “EU – “ sunt de netă inferioritate, nestăpânire de sine, depresie, stupiditate, chiar sinucidere. În acelaşi timp, cel aflat în “EU – “ admiră mândria şi agresivitatea altora şi simte nevoia de a fi ajutat (nevoie pe care nu ezită să şi-o exprime). Nu suportă să fie singur şi interpretează viaţa în termeni de iubire. Fragil din punct de vedere psihologic, “cade” cu uşurinţă în melancolie, dar şi în … “plasa” altor persoane;

c) EU +, TU –

Este situaţia în care “rolul EU +” se exteriorizează ca expansiv şi dominator. Se identifică uşor cu măreţia şi gloria, căutând originalitatea, perfecţiunea şi/sau chiar revanşa faţă de cei care, în alte situaţii (similare sau nu), i-au fost superiori. Este extrem de susceptibil la critici şi, atunci când acestea i se adresează, devine agresiv. În acelaşi timp, nu suportă să fie fără nici o valoare, după cum nu admite că poate greşi; îi lipseşte consideraţia faţă de semeni, devalorizându-i şi/sau neavând încredere în ei. Interpretând viaţa în termeni de putere, este dinamic, dar insensibil, prezentându-se de pe poziţia unui Persecutor79 sau, dimpotrivă, de pe cea a unui Salvator;

d) EU –, TU –

Este situaţia cea mai tristă80, a cărei soluţii o constituie abandonarea “luptei” şi resemnarea. Individul se situează pe poziţia de spectator pasiv, neimpresionându-1 şi neatrăgându-1 nimeni şi nimic. Adeseori, se manifestă îngăduitor faţă de propriile-i slăbiciuni, lasă totul “pe mâine” şi/sau uită extrem de uşor. Preferă să nu ceară nimic, decât să fie refuzat, dă dovadă de aversiune faţă de schimbări şi nu este exclus să … mănânce şi să bea mult (din lipsa altor preocupări ! …). În acelaşi timp, este incapabil să fie fericit şi este distant, evitând inconvenientele specifice propriei hipersensibilităţi şi neangajându-se niciodată. Este neproductiv, distructiv şi chiar autodistructiv.

“Rolurile”, ca şi alte concepte cu care operează AT, constituie un mijloc, un instrument de gândire şi nu au pretenţia de a descrie un adevăr. Prin urmare, “rolul” se justifică în funcţie de utilitatea pe care o are ca model de interpretare şi acţiune asupra realităţii din mediul ambiental.

În acest context, este foarte util şi chiar interesant să presupunem că marea majoritate a oamenilor nu trăiesc un singur “rol”, ci au poziţii dominante, pe care le abandonează în funcţie de situaţii, de persoanele vizate şi/sau de gradul de urgenţă a acţiunilor întreprinse.

Spre exemplu, un funcţionar va putea, la birou, să se situeze în “rolul” – +, autoestimându-se ca fiind puţin (sau deloc) competent faţă de şeful său, pe care îl admiră şi căruia i se supune. Dar … odată revenit acasă, va putea compensa această devalorizare tiranizându-şi, pur şi simplu, familia şi trecând în “rolul” + –. Într-o situaţie mai “fericită”, aflându-se alături de prieteni, se va putea situa pe poziţia de egalitate şi amiciţie implicată de + +. În fine, dacă va “cădea” în planul reflecţiei generale, se va considera un “ratat” într-o “societate nedreaptă şi în plină putrefacţie”...
8.7.2 “Învingătorii” şi “învinşii”, din perspectiva stărilor de spirit
Din cele prezentate rezultă, în mod evident, marile diferenţieri existente între “rolul” + + şi celelalte “roluri”.

În “rolul” + +, A este, adeseori, la control. Când se va afla în dificultate, va căuta cea mai bună soluţie pentru a depăşi acest moment (“Ce este de făcut ?”), antrenându-şi interlocutorii (dominaţi tot de “rolul” +), cu scopul de a reuşi (“Cum trebuie făcut ? Cine şi ce are de făcut ?”). Drept urmare, atitudinea adoptată de către interlocutori va fi de soluţionare constructivă a problemelor, de negociere şi de depăşire a eventualelor blocaje.

În celelalte “roluri” (+ – , – + şi – –), deci în cele parţial sau total “negative”, aflat în faţa unei probleme pentru care întrebarea de bază este: “Cine a greşit ?”, A va înclina (şi este recomandabil să recurgă la aceasta) către o atitudine şi, deci, tranzacţie simbiotică. Astfel:

în “rolul” + –, fiind vorba despre greşeala altora, va adopta soluţia lui;

în “rolul” – +, va fi cazul greşelii sale şi, deci, va adopta soluţia ta (sau a altora), întrucât propria soluţie este mai puţin (sau deloc) bună.

Atât în cazul a), cât şi în b), evaluarea soluţiilor reprezintă, de fapt, evaluarea persoanelor. Spre exemplu, într-o echipă de lucru se va alege soluţia liderului (formal sau informal, după caz). Alegerea respectivei soluţii se poate face în urma aplicării uneia dintre cele două tehnici redate mai jos:

se demonstrează că soluţia aleasă este bună, fapt care le elimină, în mod implicit, pe celelalte;

se resping toate soluţiile, cu excepţia uneia dintre ele, aparent a fi singura bună. Aceasta explică practica existentă adeseori în cadrul unor grupuri, practică în cadrul căreia se exprimă numai criticile.

în “rolul” – –, manierele de a interpreta situaţiile de viaţă sunt diferite şi în opoziţie. Astfel, anumite persoane apreciază această situaţie ca profund negativă, generatoare de eşecuri personale şi/sau sociale. Dimpotrivă, altele gândesc că – – este un punct util sau necesar de trecere la cooperare şi colaborare, în vederea atingerii “rolului” + +.

Această opoziţie, între “rolul” + + şi celelalte “roluri”, poate fi rezumată prin intermediul raportului “învingător / învins”. În fapt, “rolurile” antrenează anumite atitudini şi adoptarea unor “scenarii” bine definite.

Astfel, după cum s-a arătat, poziţia + + constă în a accepta realitatea aşa cum este şi, printre altele, de a accepta chiar şi un eşec. Învingătorul va şti, întotdeauna, ce are de făcut în situaţia în care va pierde; acceptă ipoteza eşecului, ţine cont de ea şi o păstrează pentru sine însuşi. Cu regularitate, în viaţă, îşi va asuma riscuri “calculate”, pierzând uneori “bătălii” pentru a câştiga, în schimb, “războiul”. După părerea noastră, aceasta este o mare artă în afaceri: să fii, uneori, învins, dar să câştigi în final …

Învinsul ştie ce va face numai în cazul în care va câştiga şi anunţă aceasta tuturor. Pentru el nu există “şansa” de a se confrunta cu un eşec şi, ca atare, nu îşi asumă nici un risc. Aceasta înseamnă că a nu investi niciodată echivalează cu a nu câştiga nimic ! Drept consecinţă a “filosofiei” sale de a fi, din când în când, învinsul va risca totul şi va pierde în aceeaşi măsură …
8.8 Mecanisme de influenţare în relaţiile interpersonale
De foarte multe ori afirmăm sau auzim exprimări de genul: “M-au manipulat şi de data asta !; "Cum de îi lăsaţi să vă manipuleze în halul ăsta ?"; "Ia uite-i şi pe ăia de la Tele Euro Bingo ! … Ăştia chiar ne cred fraieri ?!! …"; "Ce tupeu au ăştia de la Vrei să fii miliardar ?: să iei banii omului fără ca acesta să-şi dea seama ! …" etc. În fiecare dintre situaţiile prezentate, un cuvânt (şi nu numai) este la modă: manipularea. Oare chiar este posibil aşa ceva ? Chiar atât de facilă să fie apelarea unor metode şi tehnici de influenţare în relaţiile interpersonale ? Rămâne să ne convingem …
8.8.1 Mecanisme de automanipulare
Dintre mecanismele de automanipulare ne vom opri la două, apreciate de specialişti81 ca fiind esenţiale: “rachetele” şi “colecţiile de timbre”:

Rachetele

Omul este, indubitabil, fiinţa cea mai nemulţumită de şi prin propria existenţă. Spre exemplu, de câte ori nu se dă dreptate persoanelor, iar acestea îşi manifestă, mai mult sau mai puţin vădit şi rapid, (marea) nemulţumire ? Sau, de câte ori nu auzim nemulţumirile, adresate şefilor (şi nu numai lor) de cei cărora, deşi li s-a mărit salariul, nu sunt satisfăcuţi ?

În general, oricât de multe concesii am face, acestea vor fi, întotdeauna, considerate ca insuficiente, iar beneficiarii lor vor cere tot mai mult. În aceste cazuri suntem, fără să ne dăm seama, în contact cu “rachetele” respectivelor persoane.

În AT, “racheta” reprezintă substituirea exprimării unui sentiment şi/sau a unei emoţii, profunde şi autentice, prin exprimarea unui alt sentiment şi/sau emoţii, mai “acceptabilă” din punct de vedere social.

Originea unei “rachete” poate fi căutată în timp: CA foarte tânăr, pe de o parte, şi CS din adult, pe de altă parte, se pot exprima fără a ţine cont de alte persoane si stările lor de spirit.

Adaptarea se poate produce, însă, destul de repede, în funcţie de capacitatea comprehensivă a fiecărui individ. Spre exemplu, când cineva este foarte nervos, i se spune, mai degrabă din complezenţă, că starea sa este cauzată de oboseală. În acest caz, comportamentul autorizat este manifestarea oboselii, iar sentimentul sau emoţia interzisă o constituie nervozitatea. Şi, aceeaşi persoană, 40-45 ani mai târziu, fiind contrariată, să presupunem, de o decizie a şefului său, va exterioriza respectivul sentiment ca oboseală şi nu ca stare nervoasă, fiind mai degrabă tentată să lase lucrurile să “meargă de la sine”…

Pentru a înţelege mai bine modul de funcţionare a “rachetelor”, să luăm în considerare un exemplu mai complex: şase persoane, aflate într-o situaţie identică, dovedesc sentimente sau emoţii diferite. Presupunem că toate cele şase persoane se află, într-un vagon de metrou, supraaglomerat în orele de vârf:

persoana 1 se simte tristă în faţa acestei veritabile “nebunii” şi abia aşteaptă să coboare;

persoana a 2-a trăieşte sentimentul de teamă că nu va putea coborî la staţia dorită;

persoana a 3-a este fericită că, apelând, din nou, la metrou, a reuşit să evite aglomeraţia autovehiculelor de pe stradă şi, în plus, are posibilitatea de a ajunge mai repede la destinaţie;

persoana a 4-a se simte ataşată de toţi ceilalţi călători, cu care “împarte” aceleaşi necazuri şi griji;

persoana a 5-a este pe punctul de a face o criză de nervi din cauza tuturor celorlalţi călători care, parcă, au ceva anume, cu ea şi numai cu ea, îmbrâncind-o şi “presând-o” în permanenţă;

persoana a 6-a este, deja, într-o stare profund colerică, proferând cele mai variate şi “complexe” injurii la adresa R.A.T.B. şi a guvernanţilor, care fac, încă odată, dovada lipsa de respect pentru cetăţenii “de rând” …

Se poate facil sesiza că acest sistem de “deghizare” a emoţiilor, născut ca o adaptare la mediul originar (familial), antrenează, adeseori, o inadaptare ulterioară. Din acele momente, persoana este constrânsă să îşi manipuleze, efectiv, propriul mediu ambiental, pentru ca acesta să răspundă, cât mai satisfăcător, emoţiilor sale deghizate. Dacă acţiunea reuşeşte, respectiva persoana va putea continua să îşi exprime, cu regularitate, sentimentele reale în forma lor deghizată şi să îşi menţină propriul cadru de referinţă simbiotică.

Acest tip comportamental este, adeseori, comparat cu cel al … mafioţilor care “oferă”, comercianţilor, în schimbul unor sume deloc de neglijat, “binecuvântarea” şi “protecţia” lor parentală …

Aşadar, în accepţiunea AT, “rachetele” sunt comportamente deghizate prin intermediul cărora o persoană sau un grup urmăreşte a se face recunoscut. Iar aceste comportamente sunt, la rândul lor, cazuri particulare ale mecanismului general de adaptare a persoanei (grupului) la mediul ambiental.

În ultimă instanţă, la un moment dat, avem posibilitatea de a alege între mai multe niveluri de răspunsuri şi chiar între mai multe răspunsuri la fiecare nivel. Aceste niveluri diferite pot fi redate, sintetic, după cum urmează:

Nivelul

Tipuri de răspunsuri

Nevoi biologice de bază

Emoţii

Sentimente (emoţii socialmente programate)

Gânduri
Structura timpului

Somn, foame, căldură, respiraţie …

Bucurie, tristeţe, frică, stări colerice …

Dispreţ, mândrie, admiraţie, ruşine, milă …

Raţionamente, previziune, reflecţie, analiză …

Retragere, activitate, jocuri, intimitate, ritual …

"Rachetele" constau, practic, în “deghizarea” unuia dintre aceste răspunsuri prin intermediul altuia, într-o manieră distructivă, realmente şi profund devalorizantă şi demobilizatoare pentru persoane.

Astfel, în cazul Persecutorului, dispreţul şi starea colerică se constituie în forme concrete de deghizare a fricii, după cum, adeseori, reflecţia serveşte la evitarea acţiunii şi nicidecum pentru a preciza elemente superioare de eficienţă.

De asemenea, precizăm faptul că, dacă în cazurile normale, înlocuirea unuia dintre aceste răspunsuri cu altul poate conduce la adaptarea pozitivă a persoanei la mediu, în cazul "rachetei" mecanismul va fi prioritar utilizat pentru a “deghiza” răspunsul iniţial şi, drept urmare, nu va face posibilă reala soluţionare a problemei (problemelor) apărute.

În final, adăugăm faptul că "rachetele" utilizează, în foarte multe situaţii, un veritabil “şantaj afectiv”, ceea ce sugerează ideea (evident, profund falsă) că numai interlocutorul este cel responsabil de propriile noastre sentimente, la fel cum şi noi suntem răspunzători de ale sale ! ...

Din practică a reieşit faptul că, printre cele mai eficace posibilităţi de a evita "rachetele", se înscriu:

asumarea responsabilităţii asupra propriilor emoţii sau acţiuni întreprinse (spre exemplu: "M-am enervat", nu "M-a enervat"; "Eu am comis această greşeală", nu "El m-a determinat să greşesc" etc.);

refuzul de a ne asuma responsabilitatea emoţiilor şi acţiunilor întreprinse de alte persoane (spre exemplu: "Îi este teamă", nu "L-am determinat să îi fie teamă").

Colecţiile de timbre

În AT, “colecţiile de timbre” constituie un sistem de acumulare a emoţiilor până la acel punct psihologic în care simţim situaţia devine insuportabilă şi, în consecinţă, ne vom impune să adoptăm o altă atitudine faţă de aceasta.

Spre exemplu, în situaţiile în care afirmăm (sau gândim): "Asta este picătura care a umplut paharul !…"; "Hai că asta’i prea de tot ! …"; "Ai pus paie pe foc ! …"; "Te-am luat în colimator ! "; "Bineee … ! "; etc., nu este vorba decât despre rezultanta acumulării unor emoţii "interzise" până la limita maxim admisibilă pentru noi înşine, dincolo de care urmează să adoptăm o altă atitudine şi, implicit, un alt comportament.

Foarte apropiate de automanipulare prin "rachete", aceste stări sunt denumite "colecţii de timbre" deoarece se aseamănă cu un "clasor în care avem aceleaşi timbre, în numeroase exemplare, fapt care ne creează un sentiment de suprasaturaţie …” 82.

A-ţi satisface nevoile într-o manieră deghizată ("racheta") nu este decât o modalitate de a întreţine o interdicţie generată printr-o "colecţia de timbre" şi de a continua refularea respectivei emoţii interzise. Pentru un individ, acest proces constă în acumularea suficientă a unor emoţii refulate şi, apoi, în exprimarea respectivei stări fără un sentiment de culpabilitate. Spre exemplu, după cinci ani de “umilinţe îndurate în tăcere” (şi de “nervi” acumulaţi), un salariat îşi dă demisia trântind cu putere uşa biroului şefului său ... Acelaşi moment, profund tensionat şi tensionant, de “răbufnire” a propriilor “nervi”, îl poate genera şi un şef care, după o perioadă de serioase şi chiar “cumplite” dificultăţi financiare cu care s-a confruntat firma sa, recurge la o “curăţenie totală” în rândul propriului personal ...

Diferitele stări comportamentale implicate de “colecţiile de timbre” au la bază câteva principii (uneori, chiar amuzante), cum sunt:

un individ poate “colecţiona” fie numai un singur “timbru” (spre exemplu, o accentuată stare nervoasă şi de nelinişte), fie întreaga tipologie a acestora (stări nervoase, ruşine, teamă etc.);

anumite persoane “fabrică” mai multe exemplare de “timbre”, din toate domeniile (“timbre variate”), în timp ce altele se rezumă doar la modificarea “valorilor” aferente aceluiaşi “timbru”;

ca şi în cazul colecţionarilor, anumitor indivizi le place să îşi etaleze întreaga proprie “colecţie de timbre”, pe când alţii o ţin bine “ascunsă” (interiorizându-şi, cu maximă ambiţie, sentimentele şi stările emoţionale);

există, de asemenea, “colecţii” comune exclusive ca, spre exemplu, cele de “plângeri” (reproşuri) care aparţin, de regulă, aceleiaşi persoane şi sunt îndreptate, mai mult sau mai puţin periodic, împotriva şefului ierarhic;

uneori, întâlnim persoane care şi-au creat un (plăcut) obicei de a-i ajuta pe alţii, fiind dispuse ca, oricând, să adauge propriul “timbru” în “colecţia” acestora (spre exemplu, persoanele care îşi îndeamnă, cu mult aplomb, anumiţi prieteni sau cunoscuţi: “Hai, doar nu o să te laşi aşa, cu una cu două ! ... Pe el! ...”);

anumite persoane regăsesc, din când în când, un “vechi album” uitat în timp, pe care îl “reiau” cu un interes aparte şi parcă total nou … ;

anumite persoane nu mai au nevoie să îşi “alcătuiască” propria “colecţie”, deoarece o “moştenesc”, deja, pe cea a familiei, prietenilor şi/sau chiar a colegilor ... ;

anumite persoane, după ce au “răbufnit” şi, astfel, “şi-au făcut plinul”, îşi păstrează, “colecţia” în speranţa de a se mai răzbuna, măcar o dată ... ;

etc.

Fără a fi exhaustivi, precizăm că aceste câteva principii vă propun o bază de reflecţie aplicabilă în viaţa cotidiană şi, de ce nu, câteva mijloace eficiente de acţiune.



În final relevăm că, pentru a nu ne lăsa “prinşi” în “plasa” propriilor “colecţii de timbre” negative, este recomandabil să:

fim foarte atenţi şi precauţi la tot ceea ce bunul simţ al fiecăruia dintre noi ne împiedică să exteriorizăm;

fim conştienţi de “colecţiile” care sunt pe cale de a “refula” şi să le lichidăm “picătură cu picătură”, într-un mediu ambiental sigur (spre exemplu, prin “dezvoltarea” propriei personalităţi);

ştim cum şi când să ne acordăm, la intervale de timp regulate, diferitele “supape” de autosecuritate de care avem atâta nevoie;

căutăm modalităţile cele mai ingenioase, sigure şi profitabile de a obţine stimulentele de care avem nevoie (mai precis, să ştim să “cultivăm” şi să dezvoltăm propriul “repertoriu” de comportamente, senzaţii, emoţii etc.);

ştim să ne exteriorizăm resentimentele fără a ne impune termene fixe şi/sau “stocuri” (evident, numai atunci când contextul o permite ! …).


8.8.2 Mecanisme de manipulare a interlocutorului; “jocurile”
- “Cum eşti în stare să ne faci asta, după tot ce am făcut pentru tine !? …”

- “Eram sigur şi v-am spus-o ! Sunt incapabili ! Este pentru ultima oară când le-am încredinţat o responsabilitate !”

Iată numai două exemple de formulări pe care, cu siguranţă, am avut (şi/sau vom mai avea) ocazia să le auzim. Şi nu o dată ! ... Prima dintre ele este pronunţată de un PG, iar cea de-a doua, de un PN. Astfel, în prima formulare, P, care, pentru început, s-a dovedit “disponibil” şi “grijuliu”, s-a transformat, foarte repede, într-o persoană extrem de critică. În cea de-a doua formulare, şeful, după ce a făcut o încercare de delegare a autorităţii sau de participare, a redevenit autoritar şi nervos, nerăbdător parcă să îşi reia ”drepturile” şi să redevină un PN.

Cele două formulări exemplificate sunt revelatoare pentru ceea ce AT numeşte “jocuri” sau, în unele cazuri, chiar “jocuri perverse” (aceasta pentru că, practic, cele două “personaje” şi-au schimbat, extrem de brusc, “rolurile” faţă de interlocutorii lor, iar această schimbare a “rolurilor ” a generat apariţia “jocului”).

În cadrul “jocurilor” se pot identifica trei “roluri” posibile, după cum urmează: Persecutorul, Salvatorul şi Victima (Supusă sau Rebelă). Ansamblul acestor “roluri” jucate de o persoană (între “stările” sale) sau de mai multe, ca şi cum ar fi într-o piesă de teatru, constituie aşa-numitul “triunghi dramatic” (fig. nr. 36):


Fig. nr. 36: “Triunghiul dramatic”

Jocurile” se înscriu în raporturile de competiţie şi au, deci, un rol important faţă de poziţiile de viaţă ale jucătorilor. Astfel, după cum se poate vedea în fig. nr. 31, Persecutorul şi Salvatorul sunt, adeseori, transformări ale situaţiilor + – pe care le trăiesc PN şi, respectiv, PG. De asemenea, Victima este o transcripţie a situaţiei – + pe care o trăieşte CA. Această Victimă va fi Rebelă sau Supusă, după modul în care îşi activează propriul CAR sau, respectiv, CAS. Se poate constata că nici A şi nici CS nu sunt nici prezenţi şi nici activi în situaţiile în care “jocul” se desfăşoară între mai mulţi interlocutori, fapt valabil şi pentru situaţia + . Astfel, soluţia ”jocurilor” (sau maniera de a le rezolva) constă, în esenţă, în activarea uneia dintre cele două stări de spirit (A sau CS) neutilizate sau în trecerea la situaţia “rolurilor” + – .

Pentru a facilita înţelegerea mecanismelor de derulare a jocurilor” şi modul de soluţionare a acestora, vom recurge la un exemplu.

O tânără studentă învaţă că, în relaţiile cu profesorul său, starea colerică îi este interzisă (lucru pe care, de altfel, îl cunoştea din copilărie, când părinţii o … încuiau în cameră dacă avea excese de zel), în caz contrar urmând a avea neplăceri la examen. În schimb, starea de tristeţe îi este permisă, în această situaţie atât profesorul, cât şi colegii (eventual şi părinţii) săi încercând să o consoleze, spunându-i că viaţa nu este chiar atât de “neagră” precum o percepe ea.

Aşadar, pentru a obţine consolarea şi, eventual, încurajările propriului anturaj, respectiva studentă preferă să îşi manifeste tristeţea, şi nu “nervii”. În acest mod, ea “intră” în “triunghiul dramatic” în poziţie de Victimă Supusă si “trăieşte” o mare satisfacţie când cineva din anturajul său (profesor, coleg, prieten, părinţi) reacţionează de pe poziţia Salvatorului şi o consolează, fapt care restabileşte starea iniţială (a se vedea fig. nr. 37):




Fig. nr. 37: Învăţarea “rachetei” de către studentă

Aceasta este prima etapă a “jocului”, cea în care studenta învaţă "racheta", respectiv sentimentul deghizat care devine acceptabil pentru interlocutori.

Într-o a doua etapă, se va produce eşecul “rachetei”. Astfel, după absolvirea studiilor, pentru a atrage “atenţia” şefului ei, tânăra va recurge la aceeaşi “rachetă”. Surprinzător, însă, şeful nu reacţionează la suspinele “disperate” ale tinerei … Iată de ce, într-o bună zi, tânăra va ajunge să plângă şi să dea vina nereuşitei sale profesionale pe seama … facultăţii: “Nu am făcut mai nimic în facultate şi şi-au bătut joc de noi !” ... Ea se va manifesta în acest mod mai ales în situaţiile în care când şeful îi va formula serioase critici la adresa activităţii sale în cadrul firmei. Dar, stupoare ! … Complet jenat şi neştiind nici cum să reacţioneze, şeful se “retrage” în propriul birou şi tânăra se va regăsi, astfel, total singură şi “izolată” … Finalmente, manifestarea propriei “rachete” a condus-o la eşec, întrucât şeful nu a răspuns deloc solicitărilor sale “ascunse” şi, deci, nu s-a manifestat ca un PG.

În cea de-a treia etapă se produc escaladarea şi schimbarea “rolurilor”. Astfel, în zilele următoare, tânăra “acumulează” şi comite din ce în ce mai multe erori care creează serioase dificultăţi activităţii firmei şi, implicit, şefului ei. Acesta se simte … vinovat în egală măsură şi începe să îşi “impute” că, de fapt, nu tânăra este cea care a greşit, ci chiar el, deoarece nu i-a înţeles “profundele” stări emoţionale trăite şi, mai mult, i-a atribuit sarcini dificile şi prea complicate, nu i-a organizat eficient activitatea etc. Este momentul în care şeful se transformă în Victimă Supusă a tinerei, aceasta trecând, … “victorioasă”, în rolul de Persecutor (fig. nr. 38):


Fig. .nr. 38: Escaladarea şi schimbarea “rolurilor”

În cea de-a patra etapă a “jocului(fig. nr. 39) se restabileşte “racheta” iniţială. Astfel, pentru a remedia situaţia total nefavorabilă şi ineficace la care s-a ajuns, şeful o va întreba pe tânără ce nu “merge”. Aceasta îşi va relua “racheta” dând, din nou, vina pe anii de facultate şi redevenind Victimă dar, de data aceasta, în faţa Salvatorului (pe care şi l-ar fi dorit, ca atare, încă din “start”):


Fig. nr. 39: Restabilirea “rachetei”

Urmează cea de-a cincia etapă, cea în care apar şi se evidenţiază rezultatele nefavorabile ale “jocului”

Consecinţă a comportamentului tinerei, şeful îi acordă o zi de concediu, pentru a se calma şi a-şi “reveni”. Din nefericire însă, acesta a procedat total greşit pentru că, “beneficiind” de mica “pauză”, tânăra va trăi sentimentul că şeful ei, în loc să îi dea atenţia necesară, s-a “debarasat” de ea. Acesta este şi motivul pentru care se decide să îşi adauge o nouă mânie, refulată, în propria-i “colecţie de timbre” şi nu va întârzia să “izbucnească”, din nou, cu prima ocazie ce i se va ivi, prezentându-şi demisia.

Principala caracteristică negativă a “jocului” exemplificat o constituie faptul că nici unul dintre “actori” nu a încercat să îl “manipuleze” pe celălalt şi, astfel, să soluţioneze starea conflictuală. Cu certitudine, din momentul în care unul dintre cei doi “actori” şi-ar fi pus întrebarea “Ce trebuie să fac pentru a remedia situaţia ?”, turnura “jocului” ar fi devenit transgresivă către starea + +.

Experienţa demonstrează că există o mare diversitate de “jocuri”, denumite în funcţie de situaţia în care se desfăşoară sau de obiectivul real (“racheta”) al persoanei “actor”. Într-o manieră cât mai simplă, aceste “jocuri” pot fi clasificate în funcţie de “rolul” (Persecutor, Salvator sau Victimă) pe care urmăresc să îl confere “actorului”. Exemplul precedent este un caz tipic de “Săracul de mine” (sau “jocul” Victimei), “interpretat” de tânără, ca şi de un “joc” complementar al şefului, co-responsabil direct al finalităţii negative a “piesei”.

Redăm, în continuare, câteva dintre posibilele denumiri ale fiecărei categorii de “jocuri” “interpretate” de:

a) Victimă: “Lovitură din spate”; “Picior de lemn”; “A nu-şi vedea capul de treburi”; “De ce mi se întâmplă numai mie ?”; “Săracul de mine”; “Nu este chiar atât de înspăimântător !”; “Încerc să rezolv cât mai bine”; “Da, dar...”; etc.;

b) Persecutor: “Defectele”; “A încolţi”; “E în mâna mea”; “Ţi-am spus să nu faci asta !” ; “Sunt mai bun ca tine”; “De ce faci, întotdeauna, ceea ce faci ? ...”;
“Bateţi-vă între voi”;
etc.;

c) Salvator: “Încerc numai să te ajut”; “Lasă-mă să o fac în locul tău !”; “Fii mândru că m-ai cunoscut !” ; “Fericit să vă stau, întotdeauna, la dispoziţie !”; “Povesteşte-mi necazurile pe care le ai!” ; “În locul tău, aş ...” ; etc.

Fiecare tip de “joc” poate fi “interpretat” în trei grade de intensitate, astfel:

gradul I este cel “jucat” în societate şi are, drept urmări, neplăceri afective şi/sau fizice;

gradul II: nivelul de “marcare” morală creşte şi, la un anumit nivel dat al intensităţii “jocului”, o parte (câteva “scene”) a acestuia se va desfăşura într-un cadru privat;

gradul III: este cel mai “ridicat” din punct de vedere al intensităţii, în cadrul său producându-se traume fizice şi psihologice importate şi durabile.

Asemenea tipuri de “jocuri” se pot termina, uneori, la … spital, în închisoare, într-un azil sau chiar la morgă ! … Şi, oricât vi se va părea de “ciudat”, ele sunt, totuşi, încă frecvent întâlnite în afacerile derulate între “amatori” şi au o finalitate cel puţin dramatică: în timp ce una dintre părţi dă “marea lovitură”, cealaltă, din cauza lipsei de pregătire în domeniu, pierde totul ! … Bineînţeles că, niciodată, cei doi nu vor mai derula, împreună, afaceri ! … Dar aceasta este o altă problemă ! …

În concluzie, subliniem faptul că atât automanipularea, cât şi manipularea interlocutorului se bazează pe soluţionarea problemelor relaţionale interpersonale provocate de “rachete”, “colecţii de timbre” şi/sau “jocuri”, interdependenţa dintre acestea putând fi redată conform schemei din fig. nr. 4083:


Emoţie permisă

Emoţie interzisă


"Rachetă"

"Jocuri"

Persecutor

Salvator






succesul

"rachetei"

eşecul

"rachetei"

Restabilirea



"rachetei"


"Colecţii de timbre" ■■■ ■■■■■■■…







Victimă


Lichidarea globală a "colecţiei"


Întoarcerea "rachetei":



Emoţie interzisă

Emoţie permisă



Fig. nr. 40: Interdependenţa dintre “rachete”, “colecţii de timbre” şi “jocuri”

Cele trei mecanisme de manipulare (personală sau a altor indivizi), respectiv “rachetele”, “colecţiile de timbre” şi “jocurile” sunt extrem de importante în studiul relaţiilor de afaceri (şi nu numai). Iar AT permite reperarea şi redresarea situaţiilor conflictuale apărute la orice nivel. Printre altele, în vederea soluţionării problemelor apărute în procesul comunicării, AT permite:

perceperea “rachetelor”, a “colecţiilor de timbre” şi a “jocurilor” în care suntem implicaţi atât ca individ, cât şi ca membru al unui grup;

perceperea “rolurilor” subiacente84 apărute în “triunghiul dramatic”;

imaginarea şi transpunerea în practică a acelor forme relaţionale care sunt mai eficace si autonome.

Pentru a şti dacă ne aflăm într-un “joc” sau într-o “rachetă”, va fi necesar să răspundem la întrebarea: “Dacă ceea ce întreprind acum eşuează, voi mai încerca sau voi abandona, lăsându-mă - sau devenind - pradă pentru interlocutor ?”. Indiferent de genul sau forma întrebării, în cazul în care răspunsul dat va fi “da !”, ne vom situa, deja, fie în “joc”, fie în “rachetă”, având de “interpretat” unul dintre următoarele roluri:

- Persecutor sau Salvator (în situaţia în care, după eşec, vom mai încerca);

- Victimă Rebelă sau Supusă (în situaţia în care, după eşec, vom deveni o “pradă” uşoară pentru interlocutor).

Acum, însă, apare o nouă întrebare: Cum să ieşim din aceste două variante, ambele nefavorabile ?. Răspunsul cel mai adecvat poate avea forma: “Definindu-ne o adevărată şi exigentă cerere, şi anume pe cea care, în faţa unui potenţial eşec, nu ne va conduce la regrete ! … Iar în cazul în care ne va fi imposibil, vom fi nevoiţi să reluăm circuitul schemei din fig. nr. 35.
8.8.3 Comportamentele autorestrictive: miniscenariile
Noţiunea de “joc” descrie o structură comportamentală de eşec, în care se poate observa interdependenţa existentă între mai multe persoane, aceasta putând dura de la câteva minute, la câţiva ani.

Structuri analoge pot fi reperate şi pentru durate foarte scurte, de la câteva secunde la câteva minute sau ore, prioritar în relaţiile existente între o persoană şi propria-i stare de spirit. Aceste cazuri constituie ceea ce AT numeşte miniscenariu.

Analiza, studiul şi utilizarea miniscenariilor ca mijloace comportamentale autorestrictive pot fi centrate asupra faptelor observabile la nivelul fiecăruia dintre noi. Gesturile, tonul vocii, cuvintele alese pentru a ne exprima, poziţia corporală, expresia vizuală etc. (în general, orice element component al mecanicii exprimării), sunt tot atâtea detalii care reflectă realitatea noastră emoţională.

În lucrarea “Born to Win”85, James Muriel şi Dorothy Jongeward propun cinci miniscenarii, care se constituie în cinci secvenţe diferite, observabile atât la nivel individual, cât şi de grup şi care sunt, în momentul iniţial, comportamente de tipul non-OK descrise prin poziţiile de viaţă (+ –, + sau – –). După cum se poate observa, este exclusă situaţia + +.

Aceste miniscenarii poartă denumiri în funcţie de cele cinci mesaje cu caracter imperativ (constrictiv) aflate la originea lor, mesaje care ilustrează comportamentele compulsive86 antrenate:

- Fii perfect !;



Fă efort !;

Fă-mi plăcere !;

Grăbeşte-te !;

Fii tare ! (Să nu îţi manifeşti niciodată emoţiile!).

În cadrul tuturor celor cinci miniscenarii este vorba despre directive parentale, înregistrate în starea de P trăită de fiecare dintre noi în copilărie şi care influenţează, în orice moment, într-o manieră subtilă dar observabilă, propriul nostru comportament. Dar să vedem, succint, în cele ce urmează, în ce constă conţinutul fiecăruia dintre cele cinci miniscenarii:



1. Fii perfect !

Mimica facială serioasă sau chiar severă, alura sobră, încordată (interior), capul sus şi privirea trufaşă. Postură dreaptă şi rigidă, îmbrăcăminte clasică, fără defect...

Această persoană are tendinţa de a-şi “sanctifica” propriul discurs, enumerând diferitele puncte ale expunerii şi respectând, strict, parantezele şi inserţiile aferente formulărilor, până la finele expozeului. Cu acest comportament, lasă (şi îşi “hrăneşte”) iluzia că funcţionează cu A propriu şi crede că îşi protejează C în faţa erorilor cu care alţii s-ar putea confrunta.

Expresiile sale tipice sunt: “puţin”; “câtuşi de puţin”; “într-un fel”; “exact”; ”fără urmări”; “inconsecvent”; “consecvent”; ”desigur”; ”cu siguranţă”; ”eficace”; “precizie”; ”în definitiv”; etc. Cuvintele sunt bine pronunţate, dar “sec” şi/sau cu un ton apăsat.

În gesturi, această persoană se va arăta “studiată”, bine calculată, precisă şi riguroasă. Uneori, poate apărea ca o veritabilă “maşină” şi, în general, lasă o impresie seducătoare, de forţă şi profund profesionalism.

Totul (sau aproape totul) este studiat cu maximă atenţie, şi, în cadru oficial, nu îşi permite nici cea mai mică “fisură” în comportament.

Acest miniscenariu este tipic întreprinzătorilor “duri”, precum şi politicienilor experimentaţi (cel puţin aparent ! …).

2. Fă efort !

Originea acestui miniscenariu poate fi ceea ce AT numeşte un “episcenariu”: ambiţiile nerealizate ale unuia dintre părinţi sau ale întregii familii sunt “trecute” fiicei sau fiului, care are “sarcina” de a reuşi ceea ce “înaintaşii” nu au putut ...

Manifestări tipice: respiraţie “reţinută”, gesturi de ascultare cu maximă atenţie, bust uşor aplecat în faţă, aşezat cu coatele pe genunchi, pumnii aproape strânşi, umerii rigizi, privirea îndreptată, permanent, câtre interlocutor, mai tensionată decât strictul necesar. Lasă impresia că se concentrează la maximum, pentru a nu pierde nici cel mai mic detaliu. În final, pune întrebări, fără a aştepta prea mult răspunsul sau poate pune o întrebare la care răspunsul a fost, deja, dat (uneori, nici nu termină întrebarea ! ...).

În acelaşi timp, nici respectiva persoană nu răspunde la întrebări. Adeseori se opreşte la mijlocul propriei fraze sau idei, pentru ca apoi să o reînceapă, punctându-şi onomatopeic discursul (oh, aa ... ! …).

Expresiile curent uzitate sunt: “încerc”; “fac tot ce pot”; nu este uşor”; ”este dificil”; “mi-ar plăcea”; ”este o problemă”; ” nu ştiu”; ”nu pot”; ”este imposibil”; “este dur”; etc.

Vocea ca, de altfel, şi atitudinea generală sunt, adeseori, “plângăcioase”, chiar “morocănoase” şi neliniştite.



3. Fă-mi plăcere !

În cazul apelării acestui miniscenariu, gesturile sunt primitoare sau “deschise”, postura uşor curbată, sprâncenele încordate şi “pline” de atenţie. Comportamentul general este seductiv. Privirea este “alăturată”, lăsând senzaţia că individul respectiv priveşte undeva, sus. Palmele sunt, adeseori, una în alta (eventual şi le “freacă”).

În actul comunicării, acest gen de persoană va avea tendinţa să înceapă fraze pe care le va termina prin întrebări, căutând permanent (şi, adeseori, chiar cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună ! …) acordul şi/sau aprobarea interlocutorului.

Şi, tot adeseori, va pune întrebări manipulatoare sau dirijate, urmărind să obţină complimente. Ascultă spunând “da !” (sau mimând din cap, aprobator). Persoanele aflate sub influenţa acestui mesaj constrângător sunt, nu de puţine ori, receptate ca “artificiale”, neautentice.

Expresiile uzuale sunt: “aproape”; ”puţin (pentru a nu spune “nu !”)”; ”de acord ?”; ”tu poţi ?”; ”tu vrei ?”; ”într-adevăr ... , ştiţi, nu-i aşa că...?”; ”nu credeţi că … ?” (mai ales în finalul frazelor, urmărind aprobarea); etc. Vocea va fi, adeseori, “înaltă” sau “plăpândă”, “cerşind”, parcă, atenţia interlocutorului.

4. Grăbeşte-te !

O permanentă stare de agitaţie stăpâneşte acest tip de persoană, aflată la limita supraadaptării: are preocupări cu diferite obiecte ce îi sunt la îndemână; este stresată; bate cu degetul în masă; nu îşi “găseşte” locul; aprinde o ţigară şi, după scurt timp, o stinge; etc. Privirea lasă impresia că nu îi scapă nimic (deşi nu este exclus să fi dobândit, deja, un tic nervos !), urmărind ostentativ, chiar şi cea mai mică mişcare ! ...

Acest tip de persoană are înclinaţii spre nelinişte exteriorizată, precipitându-se permanent. Întrerupe, adeseori, frazele altora pentru a le termina ea însăşi, denotând o minimă capacitate comprehensivă şi grăbindu-se să “tragă” concluzii (uneori, pripite).

Expresiile sale tipice sunt: haide, haide odată ! …”; ”trebuie să te grăbeşti !”; ”bine, bine ! …”; ”dă-i drumul ! ...”; etc.

Debitul verbal este rapid, inflexiunile vocii urcând şi descrescând continuu, nelăsând nicidecum impresia nuanţării cuvintelor ci, mai degrabă, a unei nelinişti care o stăpâneşte.

5. Fii tare ! (Să nu îţi manifeşti niciodată emoţiile !)

Gesturile specifice: braţele încrucişate sau întinse, cu palmele pe genunchi, pe scaun sau fotoliu; picior peste picior; corpul “rigid” şi mâinile sprijinite de părţile laterale ale fotoliului.

Mimica şi gesturile acestei persoane sunt inexpresive, “reci”, ca de “marmură”.

Respectiva persoană vorbeşte despre emoţii, fără însă a şi le manifesta. Nu îşi exprimă decât rar frica, tristeţea, starea colerică şi/sau bucuria.

Cuvintele uzual folosite sunt: “tocmai vroiam să ...”; ”îmi lipseşte”; ”fără comentarii ! ...”; ”m-am simţit ...”; ”trebuie să ştii să încasezi !”; ”nu trebuie să fii influenţat de ...”; ”ţin’te bine ! ...”; etc.

De obicei, vocea îi este monotonă, fără inflexiuni, dură şi inafectivă.

Aceste tipuri comportamentale induse prin mesaje constrictive sunt apreciate de specialişti87 ca “… extreme şi caricaturale”. Este mult mai realist să le gândim în termeni de “tendinţă” a unui anumit miniscenariu, amintindu-ne că o persoană este, adeseori, marcată de minimum două mesaje constrictive diferite, care se consolidează reciproc. De asemenea, este important să ne amintim că cele cinci mesaje prezentate pot avea consecinţe utile ca, spre exemplu:


Mesajul constrictiv

Consecinţa utilă

Fii perfect !

Bun organizator

Fă efort !

Perseverent

Fă-mi plăcere !

Flexibil, adaptabil

Grăbeşte-te !

Eficace

Fii tare !

Tenace şi rezistent

Iată de ce este util ca, în utilizarea miniscenariului în cadrul profesional (spre exemplu, în interviul de angajare a unui viitor salariat), să fie făcută o triere exigentă a comportamentelor pozitive şi a celor negative antrenate prin mesajele constrictive, aceasta în raport de mediul ambiental al fiecărui interlocutor.

De asemenea, într-un cadru personal, este dificil de imaginat că un individ va putea să se “elibereze” de toate mesajele constrictive ce stau la baza miniscenariilor. Efortul de schimbare constă, mai curând, în creşterea aspectelor pozitive, favorabile ale acestora, lăsându-ne cât mai puţin influenţaţi de elementele negative specifice fiecăruia dintre ele.

Pentru a putea ieşi dintr-un miniscenariu este recomandabil fie să aducem A la control (aşa cum procedăm spre exemplu, în cazul unui “joc”), fie să conştientizăm directivele (sau mesajele constrictive) la care ne supunem. În acest caz, se poate aplica aşa-numita “schemă a celor 5 permisiuni”, astfel::


Directive

Permisiuni (ai dreptul să … :)

Fii perfect !

faci (comiţi) erori

Fă efort !

îţi atingi propriile obiective şi de asemenea, să te limitezi …

Fă-mi plăcere !

te ghidezi după propriile valori, nu după cele ale altor persoane …

Grăbeşte-te !

îţi prevezi timpul necesar

Fii tare !

ai emoţii şi senzaţii …




  • 8.9 Alte consideraţii asupra utilizării analizei tranzacţionale:

  • transformarea energiei pozitive în energie negativă;

  • elaborarea “contractului”

Fapt deja demonstrat, AT constituie o metodă extrem de eficientă care îi permite, oricărui întreprinzător, să îşi utilizeze, cât mai bine, potenţialul psihologic de care dispune şi, de asemenea, să stabilească o comunicare eficientă cu interlocutorii săi.

În acelaşi timp, ea constituie un instrument aflat la îndemâna oricăruia dintre noi pentru a ne gestiona cât mai eficient propria energie psihică, furnizând mijloace de diagnosticare şi dezvoltare a acesteia.

Energia psihică a unei persoane este utilizată fie pentru gestionarea propriei vieţi interioare, fie pentru gestionarea relaţiilor sale interpersonale şi a comunicării cu ceilalţi semeni.

În acest context, gestionarea eficientă a propriei personalităţi poate determina şi stăpânirea eficientă a relaţiilor noastre cu cei din jur, ceea ce poate fi echivalent cu dezvoltarea unei autonomii personale pozitive şi se poate traduce printr-un stil propriu al relaţiilor interpersonale caracterizat, în esenţă, prin spontaneitate, realism şi echilibru permanent.

Fiinţa umană dispune de capacitatea de a putea stoca energia pozitivă înaintea unei acţiuni şi de a asigura menţinerea ei şi după realizarea acţiunii respective, prin analizarea punctelor slabe ale acesteia. În acest scop, AT recomandă îmbunătăţirea energiei pozitive înainte şi după realizarea unei acţiuni, pentru a o utiliza eficient în timpul desfăşurării ei.

Eficienţa tuturor acţiunilor întreprinse de fiecare dintre noi în vederea operării unor (auto)transformări cu caracter personal, profesional şi/sau organizaţional depinde, în mod direct, de aptitudinile pe care le avem în ceea ce priveşte:

capacitatea de a elabora bilanţul situaţiei actuale (“care este problema ?”);

definirea, cu maximă precizie, a obiectivului şi/sau a scopurilor concrete şi verificabile în urma transformării;

definirea şi transpunerea dinamică, în practică a tuturor mijloacelor umane şi materiale necesare transformării;

capacitatea de a impune, pentru transpunerea în practică a acestor mijloace, unul sau mai multe termene precise de realizare, fiecare obiectiv fiind potenţial redefinibil, în funcţie de concluziile bilanţurilor parţiale.

Acest proces complex de clarificare, în vederea realizării transformării, se efectuează, în AT, prin intermediul unui “contract”.

Orice persoană poate încheia respectivul “contract”, într-o manieră precisă şi eficace, numai cu ea însăşi, rămânând unicul martor al propriilor reuşite şi/sau eşecuri.

În procesul “terapiei”, acţiunea de schimbare este, adeseori, dependentă de sfaturi profesionale primite din exterior, acestea având rol determinant atât în clarificarea şi/sau facilitarea transformării, cât şi în evaluarea corectă a realizărilor.

Pentru a fi eficient, orice “contract” de transformare trebuie să:

reunească toate persoanele care dispun de competenţele tehnice, umane şi instituţionale necesare finalizării acţiunii întreprinse (persoane care se pot pune de comun acord la nivelul stării de A);

definească, clar şi precis, pentru respectivele persoane, termenii efectivi ai schimbării, respectiv echilibrul, comensurabilitatea şi motivaţia (acordul la nivelul C);

dispună şi să transpună în practică, atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere juridic, numai acele mijloace acceptabile pentru fiecare parte implicată în transformare, (acordul la nivelul P).

Pe de altă parte, este recomandabil şi chiar indicat a fi luată în calcul nu numai voinţa de transformare, ci şi cea de nontransformare, astfel încât “contractul” să fie explicit şi să nu necesite şi/sau să suporte transformări “ascunse”.

În contextul considerentelor prezentate, agentul de transformare se va afla în situaţia de a-şi pune, concomitent, “serii” de câte două întrebări, în tendinţa de a-şi lămuri voinţa de schimbare şi pe cea de nonschimbare. Aceste “serii” de întrebări pot avea, spre exemplu, următoarea alură:



Ce, cum şi de ce se doreşte a fi schimbat ?

Care sunt mijloacele necesare şi pretabile a fi transpuse în practică ?

Prin ce indicatori va fi posibilă comensurarea realizării obiectivului?

Cât de fideli vor fi aceşti indicatori pentru a reflecta transformarea ?

Ce nu se doreşte a fi schimbat şi din ce motive ? (decizii deja adoptate, dubii existente etc.);

Care sunt mijloacele apreciate ca inutile şi/sau neavenite, neobligatoriu a fi transpuse în practică?

etc.


Odată ce dispunem de aceste răspunsuri, este perfect posibil să apară o serie de incoerenţe capabile să determine, în multe cazuri, necesitatea redefinirii obiectivelor şi/ sau a mijloacelor de transformare.

Toate precizările făcute referitor la definirea “contractului” şi a caracteristicilor sale se constituie, de fapt, în etape ale procesului de clarificare a conţinutului acestuia.

Relevăm faptul că, asemenea unui obiectiv operaţional, nu este obligatoriu ca un “contract” să fie realizat în forma sa iniţială, el putând fi modificat, relativizat şi chiar “depăşit” , în funcţie de circumstanţe.

Raţiunea de a fi a unui “contract” este multiplă, deoarece:

simpla formulare a “contractului” ne va permite avansarea în soluţionarea problemei (“o problemă bine pusă este deja, parţial, rezolvată”);

contractul” permite stabilirea, între părţile implicate, a unor relaţii clare şi nete, facilitând un control mai eficace al mecanismelor de manipulare şi /sau automanipulare;

contractul” este un puternic “catalizator “ de energii. El are meritul de a fi un important mijloc de motivare, disponibil pentru A, care se “vede” în postura de controlor al unui P, spre exemplu, perfecţionist sau al unui C nu numai Rebel, ci chiar şi Sabotor.

Pot exista situaţii în care “contractul” presupune o definire “transparentă” a obiectivelor transformării, astfel încât să fie posibilă cunoaşterea acestora atât de către persoana vizată, cât şi de către anturajul acesteia (familie, mediu profesional ambiental sau, în cazul persoanelor juridice, bancă, salariaţi, consumatori etc.).

Având în vedere că nu interesează, efectiv, decât două persoane (respectiv, agentul de transformare şi subiectul) este mult mai uşor să realizăm un “contract” la nivel de individ.

Această facilitate dispare atunci când este vorba despre persoanele juridice, fiind necesară o veritabilă vigilenţă pentru a clarifica diferitele “clauze” stabilite între “consiliul consultativ” şi interlocutorii acestuia (care au, de regulă, viziuni complet diferite, unii faţă de alţii). Departe însă de a deveni un mijloc inaplicabil, “contractul” este, însă, indispensabil şi unei acţiuni de schimbare eficace la nivel organizaţional.



Pentru a transforma energia negativă în energie pozitivă, AT ne pune la dispoziţie trei tipuri de “contracte”, şi anume:

a) “contractul” personal de perfecţionare - reprezintă un acord pe care îl face o persoană cu ea însăşi, acord prin care aceasta îşi defineşte, cu claritate, propriul obiectiv de perfecţionare realizabil în viitor, inclusiv mijloacele de atingere a lui. Spre exemplu, în domeniul formării pedagogice, realizarea acestui tip de “contract” vizează schimbarea comportamentelor şi/sau a atitudinilor unei persoane;

Realizarea “contractului” personal de perfecţionare implică parcurgerea următoarelor etape:



a.1 definirea obiectivului. Aceasta presupune stabilirea concretă a unui obiectiv, a datei, precum şi a mijloacelor de realizare a lui, indicând rezultatele observabile şi verificabile;

a.2 asigurarea legitimităţii “contractului”. În această etapă, persoana care stabileşte “contractul” verifică dacă acesta este legitim atât pentru ea, cât şi pentru cei din jur, adoptând stările de spirit PN şi/sau CAS;

a.3 verificarea capacităţii de realizare a “contractului”, care presupune evaluarea şanselor de reuşită pentru realizarea acestuia, prin adoptarea stărilor de spirit PG şi/sau CAR;

a.4 adoptarea deciziei de îndeplinire a “contractului”. În această ultimă etapă, persoana care a elaborat “contractul” acţionează în libertate şi autonomie, aducând la control A.

Este recomandabilă elaborarea într-o formă scrisă a “contractului” (spre exemplu, în agenda personală), deoarece numai astfel gestionarea energiei pozitive este considerată la fel de importantă ca şi gestionarea eficientă a timpului.

Pentru a facilita înţelegerea modului de elaborare a unui contract personal de perfecţionare, vă oferim următorul exemplu:

definirea obiectivului: în prima săptămână a lunii martie a acestui an voi realiza un seminar internaţional de evaluare a rezultatelor unui proiect european, seminar la care vor participa “actorii” responsabili care au fost implicaţi în respectivul proiect. Mijloacele de realizare a respectivei acţiuni constau în: identificarea unei săli confortabile şi izolate fonic; pregătirea, pe baza aspectelor profesionale ale activităţii responsabililor implicaţi în proiect (fapte şi rezultate), a lucrărilor care vor fi prezentate; stabilirea modalităţilor concrete de desfăşurare a şedinţelor de evaluare a performanţelor. Rezultatele previzionate: întâlnirile prilejuite de acest seminar se vor desfăşura într-o ambianţă deschisă şi destinsă, urmând a fi identificate modalităţi concrete de perfecţionare a activităţii viitoare a responsabililor membrii ai consorţiului român implicat în proiect;

asigurarea legitimităţii “contractului”: acest seminar este acceptat atât de colaboratorii mei, cât şi de mine şi se practică atât la nivelul A.S.E., cât şi la nivel naţional şi european;

verificarea capacităţii de realizare a “contractului”: se anticipează un procentaj de participare a 85% dintre factorii responsabili invitaţi;

adoptarea deciziei de îndeplinire a “contractului”: în calitatea mea de coordonator al acestui proiect, decizia îmi aparţine, în exclusivitate.

b) “contractul” pedagogic - se defineşte în cadrul triadei organizaţie-cursanţi-formator şi permite stabilirea unor relaţii contractuale pozitive în decursul unui stagiu de formare. Triada menţionată va include trei “contracte”, şi anume:

contractul” dintre cursanţi şi organizaţie, ce răspunde la întrebări de genul: care este obiectivul urmărit de organizaţie vizavi de cursant ? care este obiectivul urmărit de cursant vizavi de organizaţie ? care este capacitatea de realizare, în comun, de către ambele părţi, a obiectivului propus ? care este libertatea decizională a celor două părţi?

contractul” dintre formator, instituţia în care acesta este salariat şi organizaţia de apartenenţă a cursanţilor. Acesta se concretizează în programul de formare, în conţinutul căruia sunt precizate, în special: ideile principale, obiectivele de atins, metodele de acţiune şi subiectele ce vor fi abordate pe parcursul perioadei de formare;

contractul” dintre formator şi cursanţi, care precizează toate regulile comportamentale ale cursanţilor şi formatorului, astfel încât aceştia să creeze, împreună, o energie pozitivă capabilă să permită fiecăruia să îşi realizeze, pe parcursul perioadei de formare, “obiective” individuale ca: discreţie totală; orarul de desfăşurare a cursurilor şi prezenţa la acestea; libertatea de participare la formare; interzicerea utilizării vocabularului specific în afara stagiului; etc.



c) “contractul de confruntare - constituie un acord între două persoane, pentru conştientizarea reciprocă a fenomenelor psihologice capabile să provoace energie negativă. Astfel, fiecare dintre participanţii la “contract” va putea observa şi relata comportamentul şi atitudinile adoptate de celălalt. Spre exempu, pot fi formulate aprecieri de genul: “acţionezi ca un PN ! ”; “nu realizezi, deloc, importanţa problemei !”; “abordezi problema ca şi cum ai fi un atotcunoscător !”; “mă simt jenat când îmi spui asemenea lucruri !”; etc. După cum se poate facil observa, confruntarea se poate realiza pe baza uneia dintre cele trei stări de spirit: P, A şi C.

În final, menţionăm faptul că orice tip de “contract” permite stabilirea unei relaţii de responsabilitate partajată, dar care poate fi uşor evidenţiată pentru subiectul supus transformării şi, de asemenea, facilitează stabilirea raportului agent - subiect, raport în cadrul căruia A dispune de toate mijloacele pentru a se afla la control.





Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   20


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə