Secţia I civilă



Yüklə 1,02 Mb.
səhifə1/19
tarix18.01.2019
ölçüsü1,02 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19


SECŢIA I CIVILĂ
1. Sancţionarea cu nulitatea absolută a deciziei prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară salariatului în situaţia în care în cuprinsul acesteia nu se face menţiunea prevederilor din statul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă care au fost încălcate de salariat.

Art.252 alin.2 lit. b din Codul muncii
Decizia prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară salariatului este sancţionată cu nulitatea absolută dacă în cuprinsul său nu se face menţiunea prevederilor din statul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă care au fost încălcate de salariat.

Menţiunea din cuprinsul deciziei a abaterii disciplinare potrivit căreia salariatul nu şi-a îndeplinit orice alte sarcini de serviciu primite de la „conducerea direcţiei”, este insuficientă pentru a se aprecia valabilitatea actului, în lipsa unei precizări concrete a atribuţiei prevăzută în fişa postului, pentru ca instanţa de control judecătoresc să poată verifica legalitatea măsurii aplicată, potrivit art.252 alin.2 codul muncii.

Reglementarea potrivit căreia salariatul îndeplineşte orice alte sarcini de serviciu primite de la „conducerea direcţiei” fiind exprimată într-o formă generală, trebuie interpretată în sensul că aceste sarcini trebuie să fie în legătură directă cu atribuţiile de serviciu ale salariatului potrivit fişei postului.
(Decizia civilă nr.1789/10.04.2013)
Prin acţiunea înregistrată la data de 04.08.2011, la Tribunalul Argeş, contestatoarea M.C.S. a chemat în judecată pe intimatul M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P. Argeş, contestând decizia nr.1150/27.07.2011 şi solicitând anularea acesteia, cu consecinţa restituirii sumelor reţinute din salariu pe cele 3 luni, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei s-a arătat de către contestatoare că este salariata instituţiei intimate, în funcţia de referent de specialitate în cadrul serviciului administrativ, însă la data de 27.07.2011 i s-a emis decizia nr.1150, prin care a fost sancţionată disciplinar cu reducerea salariului cu 5% pe o perioadă de 3 luni, pentru motivul generic că nu şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu, că nu s-a deplasat la data de 07.07.2011 la arhiva depozitată în sediul ANAF Câmpulung.

Contestatoarea a susţinut că în realitate se încearcă intimidarea sa deoarece a contestat decizia de rectificare a deciziei de reîncadrare, dosar aflat în curs de soluţionare la Tribunalul Argeş, înregistrat sub nr.1606/109/2011. În nota explicativă a arătat că nu s-a deplasat la Câmpulung pentru că nu intra în atribuţiile sale de serviciu cărarea şi mutarea de dosare ale altor servicii.

S-a mai susţinut de către contestatoare că decizia este lovită de nulitate absolută deoarece fapta este prezentată generic, nu s-au indicat dispoziţiile din fişa postului/regulament intern, etc., ce au fost încălcate, nu s-a indicat instanţa la care poate fi contestată, nu s-a efectuat o cercetare disciplinară veritabilă (i s-a solicitat doar o notă explicativă, fără a exista o comisie constituită în scopul cercetării sale disciplinare).

S-a arătat că decizia contestată este şi netemeinică întrucât în sarcinile sale de serviciu nu sunt menţionate şi deplasări în alte localităţi şi mutarea de dosare. Sarcinile sale sunt clar stipulate în fişa postului, iar orice alte sarcini ce ar primi de la conducerea direcţiei trebuie să aibă legătură cu pregătirea sa profesională.

Prin sentinţa civilă nr.4745 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.1150/27.07.2011 şi a obligat pe intimat să restituie contestatoarei drepturile salariale reţinute în temeiul deciziei de sancţionare, precum şi să-i plătească suma de 700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Contestatoarea a devenit angajata intimatului din data de 03.03.1997, iar la data sesizării instanţei îndeplinea funcţia de referent de specialitate, gradul II.

La data de 27.07.2011 angajatorul a emis decizia nr.1150, prin care a dispus sancţionarea disciplinară a contestatoarei cu reducerea salariului de bază cu 5% pe o perioadă de 3 luni.

Contestatoarea a înţeles ca prin acţiunea de faţă să conteste această decizie, susţinând în primul rând că există cauze de nelegalitate care atrag sancţiunea nulităţii absolute a acestei decizii. Astfel, a susţinut că în decizie nu este descrisă fapta care constituie abatere disciplinară, ci că aceasta este descrisă generic, că nu s-au indicat dispoziţiile din fişa postului/regulament intern, etc., ce au fost încălcate, nu s-a indicat instanţa la care poate fi contestată şi nu s-a efectuat o cercetare disciplinară veritabilă.

Existând aceste cauze de nelegalitate invocate de către contestatoare instanţa le-a analizat prioritar, reţinând următoarele:

Potrivit art.252 alin.2 Codul muncii, republicat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Lecturând decizia de sancţionare, instanţa a constatat că fapta reţinută de către angajator ca fiind abatere disciplinară constă în „refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile de serviciu primite de la conducătorul ierarhic şi de la conducerea instituţiei, respectiv refuzul nejustificat de a se deplasa în data de 07.07.2011 la arhiva depozitată în sediul Administraţiei Finanţelor Publice a municipiului Câmpulung”. Instanţa a apreciat că fapta este suficient descrisă de către angajator, drept pentru care acest motiv de nelegalitate a fost considerat ca neîntemeiat.

Litera b) a textului legal susmenţionat prevede obligativitatea precizării în decizie a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat. Analizând conţinutul deciziei sub acest aspect, s-a constatat că nu s-a indicat nicăieri în cuprinsul acesteia prevederile ce se pretind a fi fost încălcate de către contestatoare. Lipsa acestei menţiuni nu poate fi acoperită prin faptul că decizia cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, întrucât cele două sunt condiţii distincte de valabilitate a deciziei, stabilite de legiuitor tocmai pentru individualizarea faptei şi pentru a verifica concordanţa dintre descrierea faptei şi normele încălcate

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că decizia ce se contestă nu respectă dispoziţiile prevederilor art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii, republicat.

S-a mai susţinut de către contestatoare lipsa precizării instanţei competente. În decizia de faţă s-a menţionat la art.2, că „împotriva sancţiunii disciplinare (…) se poate adresa la instanţele judecătoreşti competente (…)”. Instanţa a apreciat că motivul de nelegalitate este neîntemeiat deoarece nu angajatorul este cel care stabileşte instanţa competentă prin decizia emisă, iar interpretarea restrictivă a acestui text ar crea un formalism rigid. Scopul inserării acestei condiţii printre cele indicate de art.252 alin.2 din Codul muncii, republicat, este acela ca salariatul să poată să se adreseze instanţei, fără a-i fi încălcat dreptul său de acces liber la justiţie. Mai mult, contestatoarei nu i s-a produs nici un fel de vătămare în condiţiile în care a contestat în termen şi la instanţa competentă decizia de sancţionare.

S-a mai susţinut ca motiv de nelegalitate a deciziei neefectuarea unei cercetări disciplinare prealabile veritabile.

Potrivit art.251 alin.1 din Codul muncii, republicat, „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art.248 alin.(1) lit.a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.” Potrivit alin. 2 al aceluiaşi text legal; „(2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii”.

Verificând actele dosarului, instanţa a constatat că prin notificarea nr.59316/07.07.2011 contestatoarea a fost convocată, precizându-i-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Notificarea i-a fost comunicată personal acesteia, iar în acea zi a prezentat şi o notă explicativă, în care a prezentat motivele care au determinat-o să refuze executarea sarcinii de serviciu primite de la conducătorul ierarhic. Ulterior, la data de 26.07.2011, a fost întocmit şi referatul prin care s-a propus sancţionarea disciplinară a contestatoarei.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat ca îndeplinite de către angajator şi condiţiile impuse de dispoziţiile art.251 alin.1 şi 2 din Codul muncii, republicat.

În concluzie, în ceea ce priveşte legalitatea deciziei de sancţionare, tribunalul a reţinut că au fost încălcate de către angajator dispoziţiile art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii, republicat.

În ceea ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate contestatoarei, tribunalul a reţinut că decizia menţionează ca fiind abatere disciplinară a contestatoarei „refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile de serviciu primite de la conducătorul ierarhic şi de la conducerea instituţiei, respectiv refuzul nejustificat de a se deplasa în data de 07.07.2011 la arhiva depozitată în sediul Administraţiei Finanţelor Publice a municipiului Câmpulung”.

Verificând sarcinile de serviciu ale contestatoarei, aşa cum reies acestea din conţinutul fişei postului, instanţa a reţinut că nu există indicată expres în aceasta o atribuţie de natura celei ce a fost calificată drept abatere disciplinară. Este adevărat că la sfârşitul enumerării atribuţiilor, este inserată şi menţiunea „îndeplineşte orice alte sarcini de serviciu primite de la conducerea direcţiei”. Este evident că aceasta nu poate avea un caracter arbitrar şi conţinutul foarte general al noţiunii trebuie să poată fi cenzurat de către instanţă pentru a pune la adăpost salariatul de eventualele intenţii ale angajatorului de a se prevala de acest text pentru a „scăpa” de anumiţi angajaţi. Astfel, menţiunea respectivă, al cărei sens este mult prea general, trebuie interpretată în concordanţă cu natura postului ocupat de salariat şi cu pregătirea profesională a acestuia. Analizând activitatea de „selectare a documentelor în vederea topirii dosarelor pentru care termenul de păstrare a expirat”, prin prisma celorlalte atribuţii specifice postului contestatoarei, de referent de specialitate, instanţa a apreciat că sarcina dispusă contestatoarei nu are legătură cu natura postului şi pregătirea profesională a acesteia.

În consecinţă, s-a apreciat că fapta reţinută contestatoarei nu reprezintă abatere disciplinară, iar pe cale de consecinţă sancţiunea aplicată acesteia este neîntemeiată.

Pentru considerentele de fapt şi de drept prezentate, în temeiul art.80 alin.1 şi 2 din Codul muncii, republicat, tribunalul a anulat decizia nr.1150/27.07.2011 emisă de către intimat şi l-a obligat pe acesta să restituie contestatoarei drepturile salariale reţinute în temeiul deciziei de sancţionare.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă a fost obligat intimatul şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs intimatul M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P.Argeş, susţinând că este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.3041 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei nr.1150 din 27.07.2011, emisă de către acesta, argumentele reţinute de către instanţă fiind în contradicţie cu actele de la dosar.

S-a susţinut că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că încălcarea prevederilor din fişa postului, respectiv „îndeplineşte orice alte sarcini de serviciu primite de la conducerea direcţiei” nu poate conduce la sancţionarea disciplinară a contestatoarei.

Nu s-a avut în vedere că la operaţiunile de selectare a documentelor pentru care termenul de păstrare expirase au participat toţi salariaţii din cadrul Serviciul administrativ, arhivă şi gestionarea formularelor, dar şi alţi salariaţi ai instituţiei şi că, contestatoarea a încălcat cu vinovăţie şi cu bună ştiinţă atribuţiile de serviciu prevăzute în Regulamentul intern.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că regulile de disciplină se impun a fi respectate, indiferent de caracterul ori educaţia fiecărui salariat şi că atribuţiile de serviciu nu pot fi lăsate la latitudinea salariatului.

Întrucât în speţă s-a făcut dovada că intimata-contestatoare a refuzat de a participa la clasarea documentelor deţinute în arhivă, obligaţie prevăzută în Regulamentul intern, aceasta se face vinovată de încălcarea prevederilor art.10 şi 21 din Regulament, astfel că se impunea menţinerea deciziei emisă de către unitate.

S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii contestaţiei.

Prin decizia nr. 1789/10.04.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de intimatul M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P. Argeş, obligând pe acesta la plata către intimata-contestatoare a sumei de 700 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a făcut o analiză judicioasă a materialului probator administrat în cauză, reţinând o situaţie de fapt şi de drept în conformitate cu acesta prin soluţia adoptată în cauză şi nu se impune modificarea acesteia.

Prin decizia contestată s-a reţinut de către unitate faptul că, contestatoarea, în calitate de referent de specialitate II la serviciul administrativ, a refuzat de a îndeplini sarcinile de serviciu primite de la conducătorul ierarhic şi de la conducerea instituţiei de a se deplasa la data de 7.07.2011 la arhiva depozitată în sediul A.F.P. Câmpulung, refuz nejustificat ca urmare a realizării cercetării disciplinare prealabile.

Instanţa de fond în mod corect a reţinut că decizia de sancţionare a contestatoarei cu reducerea salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 5%, în conformitate cu dispoziţiile art.268 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003, este nelegală pentru că a fost dată cu încălcarea de către angajator a dispoziţiilor art.252 alin.2 lit.b din Codul muncii.

Din sarcinile de serviciu ale contestatoarei stabilite prin fişa postului, rezultă că nu există indicată în mod expres o atribuţie de natura celei ce a fost calificată drept abatere disciplinară şi că menţiunea de la sfârşitul enumerării atribuţiilor „îndeplineşte orice alte sarcini de serviciu primite de la conducerea direcţiei” poate fi cenzurată de către instanţă.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că această menţiune al cărei sens este mult prea general trebuie interpretată în concordanţă cu natura postului ocupat de salariat şi pregătirea profesională a acestuia şi că în speţă, sarcina dispusă contestatoarei nu are legătură cu natura postului şi pregătirea profesională a acesteia.

Întrucât nu s-a constatat că hotărârea pronunţată în cauză este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii pentru a fi întemeiat motivul de recurs invocat de recurent, Curtea, în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă, a respins recursul formulat în cauză.

În baza art.274 Cod procedură civilă, a fost obligat recurentul la plata sumei de 700 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs.


2. Condiţii privind răspunderea civilă a statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a erorilor judiciare potrivit art.504 cod procedură penală.
Art.504 Cod procedură penală
Persoana condamnată definitiv are dreptul la repararea pagubei suferite ca urmare a unei erori judiciare dacă în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, şi ulterior s-a dispus prin Ordonanţa procurorului revocarea măsurii privative sau restrictive de libertate, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.10 Cod procedură penală sau dacă printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea respectiv încetarea procesului penal.

Încetarea procesului penal ca urmare a amnistiei, nu justifică cererea reclamantului de plată a despăgubirilor civile, chiar dacă a solicitat continuarea procesului pentru a face dovada nevinovăţiei, în lipsa unei Ordonanţe a procurorului potrivit condiţiilor la care se referă art.504 Cod procedură penală.
(Decizia civilă nr. 1628/01.04.2013)
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 07.05.2010, reclamantul A.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin M.F.P., solicitând instanţei, prin hotărârea ce va pronunţa, să fie obligat pârâtul, la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale, la plata sumelor de bani reprezentând drepturile salariale cuvenite şi neîncasate pe perioada cât a fost arestat preventiv, a celorlalte drepturi băneşti cuvenite, precum şi la calcularea vechimii în muncă pe perioada cât reclamantul a fost privat de libertate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în baza mandatului emis sub nr. 2163/P/1983 de fosta Procuratură Locală Piteşti, a fost arestat preventiv la data de 10.08.1983, fiind învinuit de săvârşirea infracţiunilor de delapidare şi fals intelectual; a fost pus în libertate din Penitenciarul Colibaşi la data de 07.11.1985, conform biletului de liberare nr.13023/1985, iar urmare cererii formulate, aceiaşi fostă Procuratură Locală Piteşti i-a comunicat reclamantului că, prin ordonanţa din data de 30.06.1988 s-a dispus încetarea urmăririi penale în cauza în care a fost cercetat sub aspectul infracţiunilor mai sus amintite, deoarece, faptele au fost amnistiate; prin aceiaşi adresă din data de 30.10.1989 i-a fost comunicat reclamantului şi că, s-a dispus menţinerea măsurii sechestrului asigurător luat în cursul urmăriri penale.

A mai arătat reclamantul că, împotriva soluţiei de încetare a urmăriri penale, în dosarul nr. 2163/P/1983 a făcut plângere, iar prin adresa nr.89/1991, fosta Procuratură Locală Piteşti a dispus deschiderea şi reluarea urmăririi penale; de asemenea, reclamantul s-a adresat şi Procuraturii Generale care, prin adresa nr.55675/6919/1989 din data de 13.04.1990, i-a făcut cunoscut că, din verificarea actelor şi lucrărilor de urmărire penală efectuate în dosarul nr.2163/P/1983, reiese că, nu i s-a comunicat ordonanţa de încetare a urmării penale, iar cu privire la temeinicia şi legalitatea soluţiei de trimitere în judecată, trebuie să se pronunţe procurorul şef al unităţii de procuratură; nici până în prezent, deşi în mod evident, a înţeles să uzeze de dreptul conferit de dispoziţiile art.13 din Codul de procedură penală şi a solicitat continuarea procesului penal, reclamantului nu i-a fost comunicată soluţia dată în dosarul nr.2163/P/1983, iar toate aceste împrejurări, coroborate cu adresa din data de 28.10.2009 prin care i s-a comunicat că, în arhiva Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti nu se mai află dosarul din anul 1983, motiv pentru care nu i se poate transmite soluţia dispusă, precum şi hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care, în mod succesiv, s-a constatat că nu a existat un prejudiciu produs în cauza penală în care a fost arestat preventiv, s-a dispus scoaterea de sub sechestru a bunurilor indisponibilizate de organele de urmărire penală şi, în final, s-a dispus obligarea Ministerului de Interne la plata de despăgubiri civile pentru autoturismul sechestrat, conduc la concluzia certă că, timp de 2 ani şi 3 luni, reclamantul, a fost arestat în mod abuziv, deoarece, în sarcina sa nu s-a putut reţine săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost cercetat.

A mai precizat reclamantul că, tocmai pentru aceste motive nu a fost de acord cu aplicarea actului de clemenţă, respectiv amnistia, iar faptul că fost arestat în mod abuziv, este dovedit şi de faptul că, deşi i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art.130 lit.j din Codul muncii în vigoare la acel moment, după eliberarea din detenţie, a fost reîncadrat la aceiaşi unitate.

De asemenea, a mai precizat reclamantul, că pentru infracţiunile pentru care a fost arestat preventiv, nu a fost trimis în judecată prin rechizitoriu astfel că, în speţă, nu se poate pune în discuţie o soluţie de achitare şi, deşi, s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale, conform dispoziţiei ce i-a fost comunicată la data de 18.02.1991, nici până în până în prezent nu s-a dat o soluţie – de trimitere în judecată sau de scoatere de sub urmărirea penală – cu toate că, în mod repetat, a solicitat parchetului să îi comunice soluţia adoptată, demersurile acestuia din urmă, rezumându-se doar la comunicarea că „nu mai există dosarul de la urmărirea penală.”

Cum orice arestare şi inculpare pe nedrept, produce celui în drept suferinţe pe plan moral, social şi profesional, şi având în vedere că, astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite de lege, se impune obligarea pârâtului la plata tuturor compensaţiilor pretinse, urmând să se ţină seama şi de faptul că, răspunderea civilă a statului, se constituie într-o răspundere legală, care operează indiferent de situaţia generatoare de daune.

Prin sentinţa civilă nr.182/2011, Tribunalul Argeş, a admis excepţia tardivităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea.

S-a reţinut în esenţă că, potrivit art.506 alin.2 Cod procedură penală – care priveşte acţiunea pentru repararea pagubei - acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.

În speţă, soluţia încetării procesului penal i-a fost comunicată reclamantului cu adresa nr.2163/31.10.1989 şi, de vreme ce, în acţiunile ulterior formulate, a invocat ordonanţa de încetare a urmăririi penale, cunoscând consecinţele juridice ale acesteia, rezultă că, cererea de faţă, a fost formulată cu depăşirea termenului expres prevăzut de art. 506 alin.2 Cod procedură penală.

Prin decizia civilă nr. 2041/R/2011 Curtea de Apel Piteşti a admis recursul formulat de reclamant şi a trimis cauza spre rejudecare prezentei instanţe.

S-a reţinut de instanţa de recurs că, în speţă, privarea de libertate a reclamantului, a avut loc în cursul urmăririi penale, până la intervenirea amnistiei, şi cum reclamantul nu a înţeles să accepte actul de clemenţă, insistând a-şi dovedi vinovăţia, după formularea unei solicitări în acest sens în anul 1991, s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale, fără să fie pronunţată vreuna din soluţiile prevăzute în atare situaţii.

Pe de altă parte, nici continuarea unei astfel de pronunţări nu mai poate avea loc, faţă de răspunsul parchetului în sensul că, dosarul nu se mai află în arhivele sale, fiind topite, aşa încât, data de la care prima instanţă a considerat că se putea calcula termenul de 18 luni nu a început să curgă, fiind greşit tranşată acţiunea în excepţia prescripţiei dreptului de a recurge la protecţia jurisdicţională a prejudiciului cauzat în urma lipsirii de libertate.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr.179 din 18 mai 2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în esenţă că înscrisurile depuse la dosar confirmă succesiunea în timp a faptelor relatate de reclamant în susţinerea acţiunii şi într-adevăr, dispoziţiile art.52 din Constituţie stabilesc răspunderea statului pentru erori judiciare, statuând în alin.3 al acestui articol că răspunderea satului este patrimonială, ceea ce conduce la concluzia că, repararea prejudiciului poate fi obţinută printr-o acţiune civilă.

Această concluzie este întărită prin dispoziţia din art.506 Cod procedură penală, care se referă la chemarea în judecată civilă a statului.

Pe de altă parte însă, condiţiile răspunderii civile a statului sunt reglementate de Codul de procedură penală iar eroarea judiciară la care se referă art.504 Cod procedură penală se referă la două categorii de persoane.

În primul rând, se referă la persoanele care au fost condamnate definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei, în exercitarea unei căi extraordinare de atac, s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, achitarea sa, pentru cazurile de achitare prevăzute de art.10 lit. a)-e) din Codul de procedură penală.

În al doilea rând, beneficiază de dreptul la reparaţii de la stat pentru prejudiciile suferite persoanele împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă, de regulă arestarea, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Or, în mod evident, reclamantul nu face parte din categoriile mai sus menţionate.

Faptul că urmare solicitării reclamantului, în anul 1991 s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale iar până în prezent instituţiile statului nu i-au pronunţat soluţia prevăzută de lege în astfel de situaţii, nu impune, de plano, rezolvarea problemei litigioase prin raportare la art.504 Cod procedură penală.

Aceasta, deoarece, în acest din urmă caz, recunoaşterea dreptului la despăgubiri nu se poate realiza decât în conformitate cu limitele şi ipotezele limitativ şi explicit vizate de norma legală evocată.

În acest sens s-a observat că, prin decizia civilă nr.6976/09.12.2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art. 504 şi următoarele din Codul de procedură penală.

De altfel, reclamantul nici nu a invocat eroarea judiciară ci un alt caz de răspundere, respectiv cel rezultat din neîndeplinirea de către instituţiile abilitate, la care s-a adresat, a obligaţiei de a-i cerceta nevinovăţia, iar în acest caz răspunderea statului nu poate fi antrenată în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală.

În plus, prin decizia nr.45/1998 analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.504 alin.1 Cod procedură penală, Curtea Constituţională a făcut delimitarea clară în materia răspunderii statului între faptele ce constituie erori judiciare şi orice alte fapte prejudiciabile cum invocă reclamantul.

Pe de altă parte, deşi a invocat, încălcarea drepturilor prevăzute de art.5 din CEDO, reclamantul nu a arătat care este legea internă care se impune a fi înlăturată, justificat de faptul că prin dispoziţiile actului normativ intern, în tot sau în parte, acestea contravin drepturilor statuate prin tratatul internaţional sus-citat, în modul cum sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii.

Este adevărat că prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului fac parte, din momentul ratificării acesteia de către România prin Legea nr.30/1994, din sistemul juridic naţional şi au o forţă supralegislativă, însă acestea trebuie raportate în concret la legislaţia naţională şi implicit la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când se interpretează legea internă la prevederile Convenţiei şi se constată o încălcare a normelor naţionale faţă de tratatul internaţional, stabilită prin jurisprudenţa Curţii.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nu există o obligaţie generală a statelor de restituire a proprietăţilor uzurpate anterior ratificării Convenţiei ori de a institui restricţii asupra libertăţii scopului şi condiţiilor oricărei asemenea restituiri, dimpotrivă, statele naţionale având o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, şi de acordare a despăgubirilor.

Împotriva acestei sentinţei a formulat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului se susţine de reclamant că prima instanţă a pronunţat o soluţie cu încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale în materie, motiv de casare prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

Greşit a statuat instanţa de fond că recurentul nu face parte din categoriile la care se referă art.504 din Codul de pr. penală, nefiind vorba de o hotărâre definitivă de achitare şi nici de o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, iar faptul că instituţiile statului nu au pronunţat soluţia prevăzută de lege, nu impune de plano rezolvarea acţiunii prin raportare la art.504 Cod pr. penală. Susţine recurentul că nici nu a invocat eroarea judiciară, ci faptul că instituţiile statului nu şi-au îndeplinit obligaţia de a cerceta nevinovăţia, caz în care poate fi antrenată răspunderea statului în temeiul disp.art.504 Cod pr. penală.

Cât priveşte interpretarea şi aplicarea textului de lege - art.504 pct.2 Cod pr. penală, Tribunalul a ignorat cu bună ştiinţă situaţia de fapt ce rezultă din materialul probator existent în cauză, dând textului o aplicare excesiv de restrictivă, ce nu este în spiritul şi litera lui, şi anume că indiferent de situaţia de fapt reală, dacă nu s-a emis ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, nu ne situăm în cazul prevăzut de art.504 pct.2 Cod pr. penală. Apoi, interpretarea dată textului este pur formală, ignorând şi refuzând să ia în seamă orice altă situaţie în care o persoană a fost reţinută sau arestată pe nedrept, iar organul de urmărire penală cu rea-credinţă sau gravă neglijentă nu emite ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, aşa cum este cazul în speţă.

Prin modul cum tribunalul a înţeles să rezolve cauza, s-au încălcat si drepturile recurentului la un proces echitabil, venind în conflict si cu prevederile art.6 paragraf 1 din CEDO, pentru că nu a soluţionat problema esenţială, anume cine se face răspunzător pentru arestarea ilegală a recurentului pe o perioadă de 2 ani şi 3 luni, fără a i se stabili vinovăţia pentru infracţiunile pentru care a fost învinuit şi cine răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin eroarea judiciară comisă.

Printr-un alt motiv de recurs, se susţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond este şi vădit netemeinică, impunându-se examinarea ei prin prisma disp.art.304 ind.1 Cod pr.civilă.

Tribunalul a nesocotit cu bună ştiinţă şi ceea ce a hotărât irevocabil Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr.2041/2011, şi anume că „instituţiile statului - în speţă organele de cercetare penală - în loc de a-si respecta obligaţia legală de a cerceta vinovăţia celui asupra căruia au aruncat îndoiala, trecând chiar la măsuri efective de privare de libertate, au lăsat cauza în nelucrare si au distrus dosarul de cercetare penală, aşa încât în prezent nu se mai poate face verificarea probelor sub acest aspect”.

Hotărârea Curţii de Apel se bazează pe relaţiile furnizate de Parchet, care a precizat că dosarul nr.2163/P/1983 (în care a fost anchetat recurentul) nu se mai află în arhiva unităţii, având termen de păstrare 10 ani, motiv pentru care nu i s-a putut transmite soluţia din dosar.

Tribunalul însă nu a examinat nici probatoriul existent în cauză şi nu a motivat înlăturarea acestuia, obligaţie ce ii revenea conform legii, probatoriu ce demonstrează în mod categoric că organul de urmărire penală cu bună ştiinţă a refuzat să dea ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a recurentului.

Astfel, prin adresa nr.89/1991, a Procuraturii locale Piteşti, se comunică recurentului că i s-a admis plângerea împotriva soluţiei de încetare a urmăririi penale şi s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale (i-a încetat procesul penal ca urmare a apariţiei în anul 1988 a unui decret de amnistie).

Or, în caz de amnistie, legea acordă - art.13 Cod pr.penală - inculpatului (în speţă recurentul) posibilitatea de a cere continuarea procesului penal (cum s-a şi procedat în speţă), iar procurorul are obligaţia de a desfăşura în continuare procesul penal, în vederea constatării dacă nu a intervenit unul din cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e Cod pr.penală, iar dacă s-a constatat existenţa uneia din acele cazuri, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală.

Prin urmare, deşi organul de urmărire penală avea obligaţia să continue cercetările, acesta nu a efectuat nici un act de urmărire penală.

În dosar există sentinţa penală nr.1538/23 mai 1987 a Judecătoriei Piteşti, prin care în baza art.333 Cod pr.penală (neabrogat atunci) s-a restituit cauza la Procuratură pentru completarea şi refacerea urmăririi penale (recurentul a fost trimis în judecată pt. Infracţiunile prev. de art.223 şi 289 Cod penal), soluţie ce a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului Procuraturii, prin decizia penală nr.1152/08.10.1987 a Tribunalului Argeş.

Nici de această dată organul de urmărire penală, după restituirea cauzei, nu a mai efectuat nici un act de urmărire penală, drept dovadă că recurentul nu a mai fost trimis în judecată, din moment ce nu a mai fost sesizată instanţa cu un nou rechizitoriu.

Prin sentinţa civilă nr.417/1990 a Judecătoriei Piteşti, s-a dispus scoaterea de sub sechestru a bunurilor recurentului, ce au fost indisponibilizate de organele de urmărire penală; sentinţa civilă nr.1452/1989 a Judecătoriei Piteşti, definitivă prin decizia nr.729/1989 a Tribunalului Argeş, prin care s-a respins cererea părţii civile din dosarul penal, de obligare a recurentului la despăgubiri civile cu motivarea că nu a existat nici un prejudiciu în cauza penală în care a fost arestat preventiv recurentul. Şi în sfârşit, s-a mai depus la dosar şi sentinţa civilă nr.1007/2008 a Judecătoriei Piteşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1529/2008 a Tribunalului Argeş, prin care Ministerul de Interne a fost obligat să plătească recurentului contravaloarea autoturismului ce i-a fost sechestrat de organele de cercetare penală în dosarul nr.2163/P/1983.

Tot acest material probator confirmă în mod categoric că arestarea recurentului a fost ilegală, că în mod abuziv a fost arestat preventiv 2 ani şi 3 luni - respectiv de la data de 10 august 1983 până la data de 7 noiembrie 1985 (a se vedea biletul de liberare nr.13023/1985, emis de Penitenciarul Colibaşi).

Pe baza acestui probatoriu, recurentul susţine că este îndreptăţit, potrivit art.504 Cod procedură penală, fiind arestat pe nedrept, la reparaţii pentru daunele materiale şi morale suferite, aşa cum s-a precizat în acţiune şi în completarea acesteia, invocând în susţinerea acestora atât dispoziţiile legale în materie cât şi jurisprudenţa CEDO referitoare atât la condiţiile de admisibilitate a acţiunii cât şi la stabilirea şi acordarea de daune morale.

La data de 02.11.2012, intimatul-pârât Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, pentru următoarele considerente.

Prin sentinţa atacata, în mod corect instanţa a respins acţiunea formulată, reţinând: „Condiţiile răspunderii civile a statului sunt reglementate Ide Codul de procedura penal, iar eroarea judiciara la care se refera art. 504 Cod procedură penală, se referă la doua categorii de persoane. (...) Ori, în mod evident, reclamantul nu face parte din categoriile mai sus menţionate. Faptul că, urmare solicitării reclamantului, în anul 1991 s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale, iar până în prezent instituţiile statului nu i-au pronunţat soluţia prevăzuta de lege în astfel de situaţii, nu impune, de plano, rezolvarea problemei litigioase prin raportare la art.504 Cod procedură penală.”

În mod corect instanţa a reţinut că recurentul-reclamant nici nu invoca eroarea judiciara, ci un alt caz de răspundere, respectiv cel rezultat din neîndeplinirea de către instituţiile abilitate la care s-a adresat, a obligaţiei de a-i cerceta nevinovăţia, iar în acest caz răspunderea statului nu poate fi antrenată în temeiul art.504 din Codul de procedura penala.

Totodată, prin decizia nr.45/1998 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.504 alin.1 Cod procedură penală, s-a făcut delimitarea clara în materia răspunderii statului între faptele ce constituie erori judiciare şi orice alte fapte prejudiciabile, cum invoca recurentul-reclamant.

Prin decizia nr. 1628/01.04.2013, cu majoritate, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin prima critică se susţine in esenţă că hotărârea este nelegală fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 504 cod procedură penală, art.52 din Constituţia României şi art.5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi este nefondată.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii".

    Dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală fac parte din cap. IV "Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal" al titlului IV "Proceduri speciale" din Codul de procedură penală şi stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

    Curtea Constituţională a apreciat că reglementarea de către legiuitor, în mod expres şi limitativ, doar a acestor situaţii, nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite. 

     Ulterior Deciziei nr. 45/1998, ce se referea la o formă anterioară a art. 504 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale şi nu contravin nici dreptului internaţional, astfel cum rezultă din decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, referitoare la aprecierea asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 504 alin. 1 şi 2 şi ale art. 505 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală.

    Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii".

Cu ocazia examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 504 Cod procedură penală, Curtea Constituţională a pronunţat, de nenumărate ori, decizii prin care s-a apreciat că acestea sunt conforme Constituţiei în vigoare, cât şi tratatelor internaţionale la care România este parte, câtă vreme acordarea de către stat a despăgubirilor, în cazul unei arestări sau detenţii ilegale, se face, potrivit art. 52 alin. 3 din Constituţie, "în condiţiile legii", autoritatea legislativă fiind cea în măsură să dispună asupra cazurilor şi condiţiilor în care se poate beneficia de asemenea despăgubiri.

  Legiuitorul a înţeles să delimiteze în mod clar cazurile în care pot fi acordate despăgubirile pentru repararea erorilor judiciare, art.504 Cod procedură penală stabilind că acestea se pot acorda în cazul persoanelor condamnate definitiv doar dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar în cazul persoanelor private de libertate sau a căror libertate a fost restrânsă ilegal, doar dacă nelegalitatea măsurii a fost stabilită printr-o ordonanţă de revocare a măsurii de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau a hotărârii instanţei de revocare a măsurii, de achitare sau încetare a procesului penal în baza art. 10 alin. 1 lit. j Cod procedură penală.

Curtea a constatat că disp. art. 504 Cod procedură penală, invocate de reclamant ca temei de drept al acţiunii, în reglementarea actuală, nu poate opera în cauza de faţă, întrucât răspunderea materială a statului intervine numai în situaţiile limitativ şi expres prevăzute de lege, între care nu se încadrează şi cea a reclamantului

    Câtă vreme reclamantul nu se încadrează în niciuna din aceste situaţii, în mod corect Tribunalul a constatat că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 şi urm. Cod procedură penală, hotărârea fiind legală.

Motivarea instanţei de fond a fost suplinită astfel.

Reclamantul are obligaţia potrivit disp art. 1169 cod civil să probeze susţinerile sale in faţa instanţei cu înscrisurile prevăzute de art. 504 cod procedură civilă.

Este adevărat că acesta a făcut demersuri pentru ca parchetul să dea o ordonanţă in cazul său, insă demersurile sale au rămas fără rezultat, in prezent nefiind soluţionat dosarul nr.2163/P/1983, aşa cum rezultă din adresa nr. 89/1991, al Procuraturii locale Piteşti, in care i s-a comunicat recurentului că i s-a admis plângerea împotriva soluţiei de încetare a urmăririi penale şi s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale (i-a încetat procesul penal ca urmare a apariţiei în anul 1988 a unui decret de amnistie).

Curtea, în baza rolului activ prevăzut de art. 129 cod procedură civilă, a pus in discuţia părţilor suplimentarea probatoriului in sensul refacerii dosarului cu privire la care se susţine că a fost predat la D.C.A., sau efectuarea oricărui alt demers pentru obţinerea soluţiei pronunţate de către parchet, insă părţile nu au fost de acord, solicitând pronunţarea soluţiei pe baza probelor din dosar.

Este cert, ca la acest moment, parchetul nu a dat o soluţie in dosarul nr. nr.2163/P/1983, iar instanţa nu se poate substitui acestuia, in sensul reluării urmăririi penale şi darea unei soluţii. De altfel şi instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 504 Cod procedură penală, întrucât nu a fost finalizată cercetarea penală in cazul sau.

Până la terminarea urmăririi penale şi emiterea unei ordonanţe de către parchetul care nu a făcut dovada finalizării dosarului, acţiunea recurentului-reclamant apare ca fiind prematur formulată.

Celelalte critici vizează aspecte de fond, care nu se impun a fi analizate, faţă de considerentele mai sus expuse.

Faţă de cele ce preced, recursul este nefondat, fiind respins potrivit disp. art. 312 cod procedură civilă.



Yüklə 1,02 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə