Secţia I civilă

4. Urmărirea silită a bunurilor aflate în coproprietate, pentru plata unei creanţe fiscale.

Art.154 alin.1 Cod procedură fiscală
Pentru valorificarea unei creanţe fiscale sunt supuse executării silite bunurile proprietatea debitorului, iar în situaţia în care acesta se află în coproprietate cu alte persoane, executarea silită va avea ca obiect bunurile atribuite în urma partajului inclusiv sulta, potrivit art.154 alin.1 Cod procedură fiscală.

Asupra bunurilor debitorului pot fi de asemenea dispuse măsuri asiguratorii ale popririi şi sechestrului asiguratoriu, atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să-şi risipească patrimoniul îngreunând în mod considerabil executarea silită.

Regimul juridic al coproprietăţii asupra unor bunuri care pot face obiectul executării silite presupune în mod obligatoriu încetarea acestei stări de indiviziune, prin partaj ci numai în urma acestei operaţii poate să fie urmărit bunul atribuit debitorului, respectiv sulta.

De asemenea, până la încetarea stării de indiviziune asupra bunurilor aflate în coproprietatea debitorului şi a altei persoane nu pot fi dispune măsuri asiguratorii.

(Decizia civilă nr. 1786/10.04.2013)
Constată că, prin sentinţa civilă nr.12322/28.11.2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.1479/288/2011, s-a admis plângerea formulată de petenţii I.D. şi I.I., în contradictoriu cu intimata DGFP Vâlcea – AFP Rm. Vâlcea şi s-a anulat atât încheierea nr.2141/20.01.2011 de respingere a cererii de reexaminare, cât şi încheierea nr.46805/10.12.2010, prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile din 09.12.2010, ambele dispuse de O.C.P.I. Vâlcea.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin încheierea nr. 46805/10.12.2010, emisă de O.C.P.I. Vâlcea, s-a dispus notarea sechestrului asigurator pentru bunuri imobile din 09.12.2010 al D.G.F.P. Vâlcea - A.F.P. Râmnicu Vâlcea, în baza procesului verbal de sechestrului asigurator, constând în apartament situat în Râmnicu Vâlcea, str. Calea lui Traian nr.168, bl. 28, sc. A, ap. 5, judeţ Vâlcea, înscris în cartea funciară a municipiului Râmnicu Vâlcea cu nr.14353 şi nr. cadastral 45/1;5, pentru suma de 401.208 lei, proprietatea petenţilor.

În conformitate cu prevederile art.50 din Legea nr.7/1996 republicată, împotriva încheierii registratorului-şef de soluţionare a cererii de reexaminare, se poate formula plângere în termen de 15 zile de la comunicare, plângere ce se soluţionează de judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul.

Din înscrisurile aflate la dosar, instanţa a reţinut că petenţii au formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii nr. 46805/10.12.2010 emisă de O.C.P.I. Vâlcea prin care s-a dispus notarea sechestrului asigurator pentru bunuri imobile, cerere ce a fost respinsă de registratorul şef prin încheierea nr.2141/20.01.2011.

Referitor la însăşi notarea sechestrului asigurator pentru bunuri imobile din 09.12.2010 al D.G.F.P. Vâlcea - A.F.P. Râmnicu Vâlcea, instanţa a reţinut că potrivit art.129 Cod procedură fiscală, măsurile asiguratorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota parte deţinută de acesta.

În speţa de faţă însă, nu este vorba de o proprietate comună pe cote părţi, ci de o proprietate în devălmăşie unde nu sunt stabilite cote părţi, pentru a putea fi urmărite, întrucât bunul asupra căruia s-a notat sechestrul face parte din comunitatea de bunuri a petenţilor soţi.

De altfel, chiar intimata şi-a recunoscut culpa în notarea sechestrului asigurator, prin faptul că a promovat a cerere de chemare în judecată a petenţilor pentru ieşirea acestora din indiviziune cu privire la apartamentul ce a făcut obiectul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi proceselor verbale de sechestru.

De asemenea, instanţa a mai reţinut din probatoriul administrat, că prin sentinţa civilă nr.7237/21.06.2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.15810/288/2010, a fost admisă în parte contestaţia la executare formulată de Întreprinderea Individuală I. D. şi s-a dispus anularea în parte a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr.94340/12.2010, a procesului verbal de sechestru asigurator bunuri imobile nr.110.206/12.2012, a procesului verbal de instituire a administratorului sechestru nr.110.280/12.2012 şi a procesului verbal de sechestru asigurator bunuri mobile nr.110.336/12.2012 emise de A.F.P. Rm. Vâlcea.

Prin anularea actelor ce au făcut obiectul încheierilor contestate, instanţa a considerat că notarea sechestrului asigurator pentru bunuri imobile constând în apartamentul proprietate comună a petenţilor nu mai subzistă.

În concluzie, instanţa a admis plângerea formulată şi a anulat atât încheierea nr.2141/20.01.2011 de respingere a cererii de reexaminare, cât şi încheierea nr.46805/10.12.2010, prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile din 09.12.2010, ambele dispuse de O.C.P.I. Vâlcea.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate, învederând că în mod eronat instanţa de fond a considerat că proprietatea sechestrată face parte din comunitatea de bunuri a soţilor, invocând art.111 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul nr.633/2006. Astfel, prin acest act normativ se prevede că dacă executarea silită se efectuează asupra unor imobile aflate în indiviziune sau în comunitate, înscrierea se face în primul caz până la nivelul cotei părţi cuvenite debitorului şi pe întreg imobilul, în al doilea caz.

Apelanta a susţinut că intimaţii-petenţi nu pot face dovada că bunul imobil sechestrat nu este un bun aflat în comunitate, aşa încât în mod corect O.C.P.I. Vâlcea a notat sechestrul asigurător pe întreg imobilul deţinut în comunitate de intimaţii petenţi.

Cu privire la al doilea motiv pentru care instanţa a dispus admiterea plângerii împotriva încheierii d ecarte funciară, apelanta a arătat că sentinţa civilă nr.7237/21.06.2011 pronunţată în dosarul nr.15810/288/2010 de Judecătoria Râmnicu Vâlcea a fost desfiinţată de Tribunalul Vâlcea, recursul declarat de D.G.F.P. Vâlcea fiind admis.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia civilă nr.212/A/27.12.2012, a respins apelul ca nefondat reţinând următoarele:

Prin plângerea înregistrată sub nr.1479/288/2011, petenţii Ion Dumitru şi Ion Ioana au solicitat în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea – Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea să se dispună anularea încheierii nr.2141/20.01.2011, dată de O.C.P.I. Vâlcea prin care s-a respins plângerea petenţilor împotriva încheierii nr.46805 din 10.12.2010 prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile din 09.12.2010 al D.G.F.P. Vâlcea - A.F.P. Râmnicu Vâlcea, constând în apartament situat în Râmnicu Vâlcea, str.Calea lui Traian nr.168, bl. 28, sc. A, ap. 5, judeţul Vâlcea, înscris în cartea funciară a municipiului Râmnicu Vâlcea cu nr.14353 şi nr. cadastral 45/1;5, pentru suma de 401.208 lei.

Petenţii au solicitat anularea în totalitate a încheierii nr.46805/10.12.2010.

În motivarea plângerii petenţii au arătat că Întreprinderea Individuală I.D. s-a aflat într-un control fiscal, în urma căruia, constatându-se că este debitoare la bugetul de stat, s-a aplicat măsura asiguratorie a sechestrului pe bunuri imobile, respectiv apartamentul descris mai sus, fiind notat şi în cartea funciară.

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, încheierea contestată este nelegală, întrucât este înscrisă pe bunul comun aparţinând persoanei fizice I.D. şi persoanei fizice I. I. şi nu pe numele Întreprinderii Individuale „I.D.”.

De asemenea, tribunalul a apreciat că pentru a se putea efectua şi nota acest sechestru se impunea a se efectua partajul asupra bunurilor comune aparţinând petenţilor, în conformitate cu prevederile Codului familiei.

Este adevărat că sentinţa civilă nr.7237/21.06.2011 pronunţată în dosarul nr.15810/288/2010 de Judecătoria Râmnicu Vâlcea a fost desfiinţată de Tribunalul Vâlcea, recursul declarat de D.G.F.P Vâlcea fiind admis, însă, potrivit prevederilor art.493 alin.1 Cod procedură civilă, creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş, nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.

Este de necontestat că înainte de a declanşa executarea silită, creditorul trebuie să solicite partajarea bunului comun al celor doi soţi, iar numai după stabilirea cotei părţi a intimatului-petent I.D., să procedeze la urmărirea bunurilor proprietatea acestuia.

Susţinerea apelantei în sensul că potrivit Ordinului nr.633/2006, dacă executarea silită se efectuează asupra unor imobile aflate în indiviziune sau în comunitate, înscrierea se face în primul caz până la nivelul cotei părţi cuvenite debitorului şi pe întreg imobilul, în al doilea caz, nu a fost reţinută, dat fiind faptul că în cauză, este vorba de o proprietate în devălmăşie unde nu sunt stabilite cote părţi, pentru a putea fi urmărite, întrucât bunul asupra căruia s-a notat sechestrul face parte din comunitatea de bunuri a petenţilor soţi.

Acest aspect este confirmat şi de apelantă prin promovarea unei cereri de chemare în judecată a petenţilor pentru ieşirea acestora din indiviziune cu privire la apartamentul ce a făcut obiectul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi proceselor verbale de sechestru.

În consecinţă, constatând că în mod nelegal s-a instituit sechestrul asigurător pentru debitele estimate ale Întreprinderii Individuale „I.D.”, prima instanţă corect a admis plângerea formulată şi a anulat atât încheierea nr.2141/20.01.2011 de respingere a cererii de reexaminare cât şi încheierea nr.46805/10.12.2010 prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile, din 09.12.2010, ambele dispuse de O.C.P.I. Vâlcea, motiv pentru care s-a menţinut soluţia, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de intimată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, intimata DGFP Vâlcea, în numele subunităţii AFP Rm. Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă arătând, în esenţă, următoarele:

- instanţele de fond şi de apel nu au făcut distincţie între măsurile asigurătorii, ce trebuie înscrise în cartea funciară, potrivit art.12 şi 129 al.8 din Codul de procedură fiscală şi cele de executare, iar potrivit art.11 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Birourilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Ordinul nr.633/2006 al Directorului General al A.N.C.P.I., dacă executarea silită se efectuează asupra unor imobile aflate în indiviziune sau în comunitate, înscrierea se face în primul caz până la nivelul cotei părţi cuvenite debitorului şi pe întreg imobilul în al doilea caz;

- nu s-a avut în vedere că, potrivit art.140 Cod procedură fiscală, pentru executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, chiar dacă există un titlu executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile asocierii cât şi bunurile personale ale membrilor acesteia, astfel că organul fiscal a luat în mod corect măsura indisponibilizării bunurilor comune ale intimaţilor.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în sensul respingerii plângerii împotriva încheierii de carte funciară nr.2141/20.01.2011, prin care s-a respins plângerea petenţilor împotriva încheierii nr.4685/10.12.2010, prin care s-a dispus notarea procesului verbal de sechestru asigurător pentru bunurile imobile, din data de 09.12.2010 al D.G.F.P. Vâlcea şi Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimaţii petenţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că decizia recurată este legală şi temeinică.

Prin decizia nr. 1786/10.04.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins recursul formulat de intimata DGFP Vâlcea, în numele subunităţii A.F.P. Rm. Vâlcea

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, pe de o parte, în cauză nu este vorba de interpretarea greşită a unui act juridic dedus judecăţii, de schimbarea naturii sau înţelesului acestuia, ci de nelegalitatea măsurii instituirii sechestrului asigurător asupra unui bun comun al petenţilor şi de notarea procesului verbal de sechestru în cartea funciară, iar pe de altă parte, dezvoltarea motivelor de recurs se referă la aplicarea greşită a legii în cauza de faţă.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, faţă de considerentele reţinute în motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii.

În acest sens, trebuie reţinut, referitor la prima critică din recurs, că instanţa de apel s-a raportat corect la dispoziţiile art.493 al.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, creditorii personal ai unui debitor coproprietar sau devălmaş, nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.

Mai mult, potrivit art.154 al.1 Cod procedură fiscală, sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietatea debitorului, iar în situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunurilor atribuite în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultelor.

Mai trebuie reţinut că, potrivit art.129 al.2 Cod procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile sau imobile, proprietate ale debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, şi numai în anumite condiţii prevăzute de acest text de lege, nu şi asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie.

Ca atare, procesul verbal de sechestru asigurător nu putea să privească bunuri proprietate comună în devălmăşie a petenţilor, creditorul fiind obligat să solicite partajarea bunurilor comune ale celor doi petenţi şi numai după stabilirea cotei părţi a petentului debitor să procedeze la urmărirea bunurilor proprietatea acestuia, astfel cum corect a reţinut şi tribunalul.

Prevederile cuprinse în art.11 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Birourilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Ordinul nr.633/2006, abrogat prin Ordinul nr.133/2009 al Directorului General al A.N.C.P.I., nu puteau modifica sau completa dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă şi în Codul de procedură fiscală, având o forţă juridică inferioară.

Cea de-a doua critică, privind aplicarea greşită a disp. art.140 Cod procedură fiscală, este nefondată pentru că acest text de lege stabileşte că, pentru executarea solită a creanţelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, chiar dacă există titlu executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile mobile şi imobile ale asocierii, cât şi bunurile personale ale membrilor acesteia.

Or, în cauză, bunurile proprietate comună devălmaşă a petenţilor nu au fost împărţite, iar petenta Ion Ioana nu este membră a asocierii, astfel că bunurile proprietate comună ale petenţilor nu pot fi urmărite şi executate silit.

În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, a respinge recursul de faţă ca nefondat.

5. Modalitatea de calcul a salariului. Aplicarea coeficienţilor minimi de ierarhizare la valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi.
Art.41 din C.C.M. la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2008, prelungit pe perioada 2008-2010

Art.3 şi art.114 din C.C.M. la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2008, prelungit pe perioada 2008-2010
Pornindu-se de la salariul de bază minim brut de 570 lei, înmulţit cu coeficienţii de ierarhizare, reclamanţii au avut un salariu de bază lunar de peste 700 lei.

Însă, prin această modalitate de calcul nu au fost respectate dispoziţiile art.41 din C.C.M., potrivit cărora negocierea la nivel de unitate trebuie să pornească de la valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi de 700 lei, reglementat de art.41 pct.3 lit.a, la care trebuie aplicaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art.41 alin.1

Aşadar, suma de 700 lei stabilită prin C.C.M. la nivel de ramură transporturi reprezintă salariul de bază minim brut de 700 lei, ce trebuie înmulţit cu coeficienţii minimi de ierarhizare, iar nu salariul de bază rezultat în urma acestei operaţiuni, aşa cum corect a apreciat tribunalul.

Pornind negocierile de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, adică inferior celui de 700 lei stabilit prin C.C.M. la nivel de ramură transporturi, angajatorul a încălcat dispoziţiile art.3 şi art.114 din acest contract colectiv de muncă, potrivit cărora clauzele sale produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile de transport, iar drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor din prezentul contract, precum şi prevederile art.113 alin.3 conform cărora drepturile prevăzute în prezentul contract sunt considerate minime, de la nivelul lor începând negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri.
(Decizia civilă nr. 1937/2013/22 Aprilie 2013)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul I. F. C. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Natională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători sa - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, solicitând obligarea acesteia să-i plătească sumele de bani actualizate cu rata de inflaţie pe care trebuia să le primească conform CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2008, prelungit pe perioada 2008-2010, respectiv pentru salariul suplimentar pe anul 2009, pentru Prima de Paşti pe anul 2009, pentru Ziua Feroviarului, precum şi daune interese reprezentând dobânda legală pentru aceste sume până la data efectuării plăţii şi cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că pârâta nu i-a plătit drepturile băneşti menţionate, pe care trebuia să le primească potrivit CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pe perioada 2008-2010.

La prima zi de înfăţişare, în acord cu dispoziţiile art.132 C.pr.civ., reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei să-i plătească sumele de bani actualizate cu rata inflaţiei, să modifice salariul minim brut de la clasa I de salarizare la 700 lei, aşa cum este prevăzut în CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, începând cu luna martie 2009, să recalculeze toate drepturile salariale la nivelul salariului ce va rezulta prin transpunerea salariului minim de 700 lei la clasa 1, să-i plătească diferenţa de salariu rezultată din nerespectarea cuantumului de 700 lei prevăzut pentru clasa de salarizare la care se aplică coeficientul de ierarhizare şi să menţioneze noile salarii în carnetul de muncă, precum şi dobânda legală.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată deoarece salariul suplimentar pentru anul 2009 se acordă la propunerea subunităţii, cu aprobarea Consiliului de Administraţie al societăţii, iar clauza prevăzută în CCM nu are caracter obligatoriu. De asemenea, se arată că pârâta avea obligaţia încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri şi cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 şi 2009 şi pentru plata acestui salariu suplimentar era necesară aprobarea şi stabilirea cuantumului de către Consiliul de Administraţie .

Referitor la plata ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paşti, precum şi ajutorul material ocazionat de Ziua Feroviarului pentru anul 2009, se arată că nu există obligaţia plăţii acestor prime.

Prin sentinţa civilă nr.1955 din 20 decembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea modificată şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului primele de paşti şi de ziua Feroviarului pentru anul 2009, precum şi salariul suplimentar pe anul 2009, actualizate cu indicele de inflaţie; să modifice salariul minim brut de la clasa I de salarizare la 700 lei, începând cu luna martie 2009 şi să recalculeze şi să plătească acestuia diferenţele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.3 lit.a din Contratul colectiv de muncă unic la nivel de ramură şi drepturile salariale efectiv plătite începând cu luna martie 2009 şi până la 31.12.2010; să menţioneze noile salarii în carnetul de muncă al reclamantului pentru aceeaşi perioadă; să plătească reclamantului dobânda legală pentru drepturile salariale mai sus stabilite până la data efectuării plăţii, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 900 lei. A fost respins capătul de cerere ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a prevederilor art.64 din CCM la nivel de SNTFM CFR MARFĂ SA.

În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut în esenţă că reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte, pe postul de lăcătuş montator în cadrul reviziei vagoane Craiova – Post revizie vagoane Râureni şi conform art.71 din C.C.M. la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit pe o perioadă de 48 de luni prin actul adiţional nr.***/20.06.2008, salariaţii beneficiază de un ajutor material de Paşte şi Crăciun, stabilit cel puţin la nivelul clasei I de salarizare, precum şi de o premiere de Ziua feroviarului, al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administraţie la nivelul clasei I de salarizare.

Conform art.8 din Legea nr.130/1996 şi art.238 din Codul muncii (în formele în vigoare la data naşterii litigiului), contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

La nivelul societăţii pârâte a fost încheiat Contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2008 înregistrat cu nr.***/29.03.2007, prelungit până la 31.12.2008 prin actul adiţional nr.***/08.08.2008, în care la art.64 s-a prevăzut, de asemenea, dreptul salariaţilor la prima de Paşte, Crăciun şi Ziua feroviarului potrivit actul adiţional, dar şi dreptul de a beneficia, pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, de un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Ulterior, la nivel de unitate, s-a încheiat un nou contract colectiv de muncă pe anii 2009-2010, înregistrat sub nr.***/04.06.2009, în care s-a prevăzut la art.64 dreptul salariaţilor la primele de Paşte, Crăciun şi Ziua feroviarului, cu menţiunea că prevederile art.64 se vor aplica începând cu 01.01.2010, iar ulterior prin actul adiţional nr.***/21.04.2010, s-a prevăzut că aceste prime nu se acordă pentru anul 2010.

Pentru anul 2009 a existat numai o suspendare a drepturilor respective, ceea ce nu echivalează cu o înlăturare a acestora, aşadar pentru reclamant, primele de Paşte şi de Ziua feroviarului trebuie acordate pentru 2009, în condiţiile în care ele nu au fost înlăturate, ci numai suspendate.

În ceea ce priveşte salariul minim brut solicitat de pârât, instanţa a constat că potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.”

Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe argumentarea că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate şi în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligaţia de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.

Clauzele contractuale enunţate nu condiţionează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispoziţiile art.3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010: Prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii şi au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.

În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.

Din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură pe anii 2008-2010, instanţa a constat că potrivit Anexei nr. 5 la acest contract, printre unităţile la care se aplică acest contract în care organizaţiile semnatare au membri - la punctul 1 este indicată pârâta SNTFM CFR CALATORI SA.

Pe de alta parte, în art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.” Astfel, se constată că prin chiar cuprinsul acestui text, părţile semnatare ale contractului colectiv la nivel de ramură au menţionat expres faptul că salariul de bază minim este de 700 lei „fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta.”

Prin urmare, pârâta nu a acordat şi nu a plătit reclamantului drepturile salariale solicitate, încălcând prevederile art.40 alin.2 lit.c din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractului individual de muncă”, precum şi prevederile art.236 alin.4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”.

În acest fel a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferenţelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art.253 (fost art.269) din Codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta S.N.T.F.C. - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederilor art.304 pct. 7, 8, 9 şi 304¹ Cod procedură civilă.

În esenţă, criticile formulate de către recurentă vizează următoarele aspecte:

1. În mod greşit tribunalul a acordat reclamanţilor salariul suplimentar pe anul 2009, deşi interpretarea art.30 din C.C.M. nu poate fi decât aceea că salariul suplimentar pentru munca ireproşabilă se acordă sub condiţia ca societatea să fi avut în anul 2009 venituri pentru constituirea fondului necesar acordării acestui salariu.

Or, în speţă această condiţie nu a fost îndeplinită, întrucât recurenta-pârâtă, fiind o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transportului şi unul dintre agenţii monitorizaţi, conform O.U.G.nr.79/2001 şi O.U.G. nr.79/2008, a avut obligaţia de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anii 2009-2010, buget în care nu au putut fi prevăzute fondurile necesare acordării salariului suplimentar.

2 . În mod greşit au fost acordate ajutoarele pentru Ziua Feroviarului şi sărbătoarea de Paşte pe anul 2009, cu toate că, potrivit art.67 din C.C.M. pe anii 2009-2010, cele două ajutoare nu se acordă decât începând cu data de 01.01.2010, or contractul este legea părţilor şi trebuie respectat. Prin urmare, motivat de înţelegerea pârtilor (patronat-sindicate) se solicită a se observa că nu exista temei legal pentru acordarea ajutorului material pentru Ziua Feroviarilor pentru anii 2008 si 2009.

3. Cu privire la cererea de modificare salariul minim de la clasa I de salarizare la 700 lei, începând cu luna martie 2009, se solicită respingerea petitului ca nefondat, deoarece reclamantul nu mai este salariatul unităţii, deci nu mai există raporturi juridice de muncă între părţi.

Totodată, ca urmare a negocierilor anuale şi a lipsei fondurilor necesare, părţile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă, nu au înţeles să folosească ca sistem de referinţă valoare de 700 lei, ci valoarea de 570 lei, pentru salariul minim de bază.

4. Referitor la petitul privind obligaţia de a menţiona noile salarii în carnetul de muncă potrivit modificărilor aduse art.296 din Codul Muncii, Decretul nr.92/1976 - privind carnetul de muncă s-a abrogat începând cu 01.01.2011, deci angajatorul nu mai are posibilitatea legala de a opera modificări în carnetul de muncă.

5. Greşit a fost obligată parata la dobânda legală pentru sumele datorate. Sumele care reprezintă drepturi salariale nu sunt purtătoare de dobândă, astfel că în mod nefondat reclamantul solicită şi dobânda legală, pe lângă actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflaţie.

La data de 22.04.2013, intimatul-reclamant a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca legală şi temeinică, cu obligarea angajatorului la plata cheltuielilor de judecată, motivele fiind dezvoltate pe larg la filele 15-18 din dosar.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Salariul suplimentar a fost prevăzut în art.30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010. Alin.1 al textului prevedea că pentru munca ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Anexa 6 a contractului reiterează criteriul ce condiţionează acordarea salariului suplimentar: munca ireproşabilă prestată în cursul anului calendaristic, or în speţă nu s-a pretins ca această condiţie nu ar fi îndeplinită în cazul reclamanţilor.

Contrar susţinerii recurentei, art.30 din C.C.M. nu instituie o condiţie suplimentară, aceea a obţinerii unor venituri pentru constituirea fondului.

Recurenta-pârâtă a invocat imposibilitatea constituirii unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar şi situaţia economico-financiară gravă, ceea ce, se susţine, face imposibilă executarea obligaţiilor asumate prin contractele colective de muncă.

Curtea constată că recurenta-pârâtă este, într-adevăr, agent economic monitorizat, în sensul prevederilor O.U.G. nr.79/2001 şi O.U.G. nr.79/2008, întrucât este societate comercială cu capital majoritar de stat.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că negocierea contractului colectiv de muncă ar fi trebuit să aibă ca punct de pornire posibilităţile financiare ale angajatorului în ceea ce priveşte acordarea drepturilor angajaţilor, recurenta având obligaţia să ţină cont de prevederile celor două ordonanţe de guvern.

Odată negociate drepturile solicitate prin prezenta acţiune, Curtea consideră că existenţa O.U.G. nr.79/2001 şi a O.U.G. nr.79/2008 şi respectiv situaţia economico-financiară a recurentei nu o exonerează de obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul colectiv de muncă.

Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.

Art.67 din C.C.M. încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 prevede că primele de Paşte şi de Ziua Ceferistului se acordă începând cu 01.01.2010.

Cele două prime, însă, sunt reglementate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar.

Astfel, art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe anii 2007-2008 prevede dreptul salariaţilor de a beneficia de un ajutor material de Paşte şi de Ziua Feroviarului. Acest contract a fost prelungit prin actul adiţional înregistrat sub nr.***/2008, ceea ce înseamnă că cele două drepturi salariale au fost prevăzute la nivel de grup de unităţi şi pentru anul 2009.

Conform art.11 alin.1 lit.b din Legea nr.130/1996 (în vigoare la data naşterii drepturilor reclamanţilor), clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unităţi produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul.

Aşadar contractele colective de muncă se constituie într-un sistem ierarhic la baza căruia se află contractul încheiat la nivelul angajatorului.

Atâta timp cât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (în speţă, la nivel de grup de unităţi) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaţilor, aceştia nu pot renunţa la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior (în speţă, la nivel de unitate) fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv încheiat la nivel superior.

Rezultă, aşadar, îndreptăţirea reclamanţilor la prima de Paşte şi de Ziua Feroviarului pentru anul 2009.

Si cea de-a treia critică este nefondată.

Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 a prevăzut la art.41 pct.1 coeficienţii minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariaţi, prevăzând la pct.2 că aceşti coeficienţi minimi se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art.41 alin.3 lit.a.

Potrivit art.41 alin.3 lit.a, salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi valabil din 01.01.2008 şi negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizaţii incluse în acesta.

Art.41 alin.3 lit. b prevede că părţile implicate în negocierile colective la nivel de unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.41 pct.3 lit.a (adică 700 lei), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul unităţii, iar la stabilirea salariilor minime brute pentru fiecare categorie de salariaţi vor fi adoptaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art.41 pct.1.

La nivelul unităţii pârâte a fost încheiat contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010, care în art.7 alin.3 a prevăzut că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul din anexa nr.1.

La nivelul recurentei, s-a pornit de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, iar nu de 700 lei cum era stipulat în contractul încheiat la nivel de ramură transporturi.

În mod corect tribunalul a admis acţiunea, apreciind că angajatorul nu a respectat dispoziţiile art.41 din C.C.M. la nivel de ramură.

Pornindu-se de la salariul de bază minim brut de 570 lei, înmulţit cu coeficienţii de ierarhizare, reclamanţii au avut un salariu de bază lunar de peste 700 lei.

Însă, prin această modalitate de calcul nu au fost respectate dispoziţiile art.41 din C.C.M., potrivit cărora negocierea la nivel de unitate trebuie să pornească de la valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi de 700 lei, reglementat de art.41 pct.3 lit.a, la care trebuie aplicaţi coeficienţii minimi de ierarhizare stabiliţi la art.41 alin.1

Aşadar, suma de 700 lei stabilită prin C.C.M. la nivel de ramură transporturi reprezintă salariul de bază minim brut de 700 lei, ce trebuie înmulţit cu coeficienţii minimi de ierarhizare, iar nu salariul de bază rezultat în urma acestei operaţiuni, aşa cum corect a apreciat tribunalul.

Pornind negocierile de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, adică inferior celui de 700 lei stabilit prin C.C.M. la nivel de ramură transporturi, angajatorul a încălcat dispoziţiile art.3 şi art.114 din acest contract colectiv de muncă, potrivit cărora clauzele sale produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile de transport, iar drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor din prezentul contract, precum şi prevederile art.113 alin.3 conform cărora drepturile prevăzute în prezentul contract sunt considerate minime, de la nivelul lor începând negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri.

Totodată, au fost încălcate dispoziţiile art.8 din Legea nr.130/1996 şi ale art.238 alin.1 din Codul muncii (formele în vigoare la data naşterii dreptului), conform cărora contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că angajatorul a stabilit un salariu greşit pentru reclamanţi, pornind negocierile de la suma de 570 lei, în loc de 700 lei, cum era corect, astfel că are obligaţia de a le plăti acestora diferenţele de salarii cuvenite, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Şi cea de-a patra critică este nefondată.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond privind obligarea paratei sa înscrie noile salarii in carnetele de muncă este legală, însă motivarea va fi suplinită astfel.

Conform prevederilor art.298 alin.3 din Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, la 1 ianuarie 2011 au fost abrogate dispoziţiile Decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă.

O.U.G. nr.148/2008 pentru modificarea Legii nr.53/2003 - Codul muncii a prevăzut în art.296 următoarele: „Vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de munca. Angajatorii care păstrează şi completează carnetele de muncă le vor elibera titularilor în mod eşalonat, până la data de 30 iunie 2011, pe bază de proces-verbal individual de predare-primire”.

Drepturile recunoscute intimatului sunt pentru anul 2009, perioadă în care carnetul de muncă se afla la societatea recurentă. Pentru această perioadă, potrivit O.U.G. nr.148/2008, angajatorul are obligaţia de a face menţiunile în cartea de muncă.

Susţinerea recurentei că nu mai poate efectua menţiunile în carnetul de muncă începând cu data de 01. ian. 2011, este nefondată, atâta timp cât perioada pentru care instanţa a dispus înscrierea este anterioara anului 2011, respectiv anul 2009, iar potrivit art.296 din Codul muncii, până în decembrie 2010, carnetul de muncă trebuie să cuprindă toate menţiunile referitoare la vechimea în muncă şi drepturile salariatului.

În plus, recurenta nu a făcut dovada că a predat carnetul de muncă salariatului în condiţiile art.296 alin.4 din Codul muncii.

Şi critica privind actualizarea sumelor datorate este nefondată, art.161 alin.4 din Codul muncii (forma în vigoare la data naşterii dreptului), stipulând obligativitatea angajatorului să actualizeze sumele datorate cu indicele de inflaţie.

Acest text de lege statuează că, „întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”.

Daunele interese reprezintă echivalentul bănesc al reparării integrale a prejudiciului cauzat debitorului şi cuprind atât valoarea efectiva, actualizată a sumei cat si valoarea castigului nerealizat de creditor, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Faţă de cele ce preced, a fost respins ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.N.T.F.C. - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, împotriva sentinţei civile nr.1955 din 20 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.1690/90/2012.