Cuprins introducere 5 Capitolul I scurt rezumat asupra istoriei transilvaniei 7
Yüklə 3,56 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Localitatea Nr. pop. stabilă Ortodox
- Evan-ghel Baptist Pen
- Nedeclarat
- Sectoarele
- LIMBA VORBITĂ ÎN COMUNA TILEAGD
- PORTUL (COSTUMAŢIA) LOCUITORILOR COMUNEI TILEAGD
- ÎNDELETNICIRI CASNICE ALE LOCUITORILOR DIN CĂLĂTANI, BĂLAIA ŞI TILECUŞ
- lucru care era urzitul. Depenelele aveau două dimensiuni. Depenele mari rentru jurebiile din cânepă şi depenele mici pentru jurebiile din misir şi din bumbac, care era procurate din comerţ.
- GOSPODĂRIILE LOCUITORILOR DIN SATELE COMPONENTE ALE COMUNEI TILEAGD
|
Observăm că în perioada anilor 1930 - 1992, populaţia Tileagdului creşte în mod canstant, cu toate pierderile cauzate de al II-lea război mondial, este adevărat că nu chiar în mod semnificativ. Observăm de asemenea că evreii au dispărut complet, în urma trimiterii lor de către Hortişti la camerele de gazare de la Auschvitz. Mai observăm tot în această perioadă că numărul populaţiei de etnie maghiară s-a redus considerabil faţă de români. Descreşterea numărului populaţiei după anul 1977 se datorează politicei greşite aplicată în perioada Ceauşistă, determinând scăderea sporului natural pe de o parte iar pe de altă parte, mii de oameni au căutat ca să fugă în occident. în această categorie se poate încadra şi descreşterea numărului populaţiei de etnie maghiară, o bună parte plecând în Ungaria şi chiar în Australia. Populaţia Comunei Tileagd şi a satelor aparţinătoare, pe religii în 2002
Gruparea populaţiei din Tileagd pe ramuri de activitate, conform datelor statistice ale anului 2002, primite de la Direcţia Judeţeană de Statistică Bihor – Oradea Sectoarele Persoană activ %
TOTAL 2007 100% Conform acestor date, populaţia activă din Tileagd este în număr de 2007, reprezentând în procente numai 28,2%, iar papulaţia inactivă este de 5135, în procente 71,9% ceea ce afectează foarte mult situaţia economică a comunei şi satelor aparţinătoare. La această situaţie s-a ajuns datorită încetării activităţii fabricei de cherestea în anul 2001. în continuare, să vedem ce categorii de persoane cuprinde numărul celor inactivi:
LIMBA VORBITĂ ÎN COMUNA TILEAGD Mai întâi de toate, trebuia să facem o remarcă pe baza datelor statistice, rezultate din documentele primite de la Direcţia Judeţeană de Statistică Bihor- Oradea. Astfel, vom arăta că în anul 1930, pe total comuna, Tileagd se găseau 3182 români şi 3476 de maghiari. în anui 1948 cifrele între etnii se apropia foarte mult, evidenţiind un număr de 3565 ramâni şi 3540 maghiari, ca în anul 2002 să rezulte 4783 români şi numai 1658 de maghiari. Deci, la data redactării acestei lucrări, în camuna Tileagd se vorbeşte preponderent româneşte, dar şi în limba maghiară, întrucât un număr mare de cetăţeni, mai ales cei din vârsta a treia, cunosc bine limba maghiară şi niciodată nu a constituit un inpediment comunicarea între locuitorii aşezării. » în satele Bălaia, Călătani şi Tilecuş se vorbeşte numai în limba română iar în satele Poşolaca şi Uilacul de Criş se vorbeşte preponderent în limba maghiară marea majoritate a populaţiei fiind maghiari de religie Reformată. Să mai precizăm că între aceste două etnii care alcătuiesc populaţia Comunei Tileagd, a existat o înţelegere deplină fără ură şovină reciprocă, încă din perioada Feudalismului şi până în prezent. în limba vorbită local de către ţăranii români, s-au împrumutat multe cuvinte din limba maghiară ca de exemplu: la fereastră i se spune „oblac" de la „ablak" în limba maghiară; la scară i se spune „leutră" de la „lejtra"; „cocie" în loc de căruţă, Cociş la căruţaş, lacău la chiriaş „hurdău" la butoi „lângă la flacără, „lămpaş" la felinar, „doască" la scândură. Asemenea exemple sunt foarte multe dar ne oprim aici. Este normal şi firesc ca în limba de vorbire a localnicilor sub influenţa conducerii Imperiului Austro-Ungar să fi suferit anumite modificări dealungul secolelor, dar şi-a păstrat nealterat caracterul ei de limbă romanică cu specific Ardelenesc. Influenţele limbii maghiare au fost minore, mai ales ţinându-se seama de încercările de asimilare care s-au accentuat după anul 1848. Cuvintele uzuale, în anii după Marea Unire, ca: oblac, cocie, cociş, lacău, copărşeu, temetău, hurdău, crestul, etc, în scurt timp au fost scoase din uz, chiar şi de către persoanele mai în vârstă. în ceea ce priveşte scăderea substanţială în ultimii 50 de ani la Tileagd a numărului maghiarilor, se datorează politicei dezastruoase economice aplicată de guvernanţii noştri, atât în perioada regimului comunist cât şi în ultimii 16 ani, politică de sărăcire şi neajunsuri care a determinat să părăsească ţara nu numai maghiarii dar şi mii şi zeci de mii de români. Trebuie să se înţeleagă că Administraţia Statului Român nu a făcut niciodată discriminări şi îngrădiri ale celorlalte naţionalităţi conlocuitore pe, pământul românesc, iar românul de rând este ospitalier prin moştenire genetică. PORTUL (COSTUMAŢIA) LOCUITORILOR COMUNEI TILEAGD în primele decenii ale Secolului XX, portul popular tradiţional, moştenit de la strămoşi s-a păstrat în satul Bălaia, cătunul Călătani şi satul Tilecuş. Posolaca, Tileagdul şi Uilacul de Criş încă din secolele XV-XVI au purtat vestimentaţie de orăşeni, ştiindu-se că Tileagdul a fost declarat oraş începând cu anul 1692. între cele doua Războaie mondiale, în mod treptat, portul papular a fost înlocuit cu articole de îmbrăcăminte produse în serie la fabrici, fiind aproape identic ca ale orăşenilor, diferenţa constând doar în modul de păstrarea lor. Populaţia satului Tilecuş, deşi ţinea pasul cu vremea, nu a renunţat la îmbrăcămintea şi costumele autentice care alcătuiesc zestrea satului pe de o parte, iar pe de altă parte, tezaurul folclorului local, scoţându-le de la naftalină în zilele festive şi de sărbători anuale, aşa cum le înfăţişează în imagini pe întreaga primă pagină Cotidianul ziarului „Crişana" Nr.4222 din 30 decembrie 2oo4. In imaginile ziarului sunt scoase în evidenţă numai sumanele bătrâneşti, frumos înflorate în faţă, cu figuri din pastav roşu şi negru, cioareci albi de lână şi căciulite negre cu panglici tricolore. Aceste costumaţii se pot vedea mai bine la pagina FOLCLORULUI unde redăm imagini cu costumele fetelor şi ale băieţilor care au participat la festivitatea „Nuntaşii Bihorului". La această ţinută bărbaţii mai purtau cămăşi împodobite cu ştafuri (dungi) cu pumnari strânşi şi cu nasturi coloraţi. încălţămintea era la ţinuta de sărbătoare în cisme cu tureci lungi sau cu opinci. Peste cămaşă purtau un labreu (vestă) din stofă neagră, având două buzunare mici laterale. Pe timp de iarnă nu lipsea nici cojocul din piele de oaie biţoasă, prelucrat de cojacarii din jurul Aleşdului. Femeile purtau spăcele cu mâneci şi pumnari largi, înfloraţi cu fir de mătase în mai multe culori, cu gulere rotunde coborâte pe piept, tot frumos înflorate în relief sau cu „pene tăiate" în diferite modele şi cusute cu multă migală. Ca îmbrăcăminte intimă, în loc de furou purtau o fustă scurta şi strâmtă pa sub poalele din cânepă sau din in, croite din 7 (şapte) laţi (coţi). în faţă peste poale se purta a „Zadie" (şort) din catifea de culoare neagră, având motive florale cusute pe margine cu fir de mătase roşu, alb şi albastru, reprezentând margarete sau trandafiri. Fetele şi femeile tinere purtau peste spăcel, sau poniorcă cum se mai numea, un labreu din barşin negru, înflorat pe ambele laturi din faţă, cu fir de lână fină, vopsit în culori roz, albastru, galben şi bleumarin, reprezentând garoafe. Pe spaţiul rămas liber printre flori erau cusute o mulţime de ţânţele sclipitoare (paiete). Paietele avea o gaură mică la mijloc prin care se făcea fixarea pe pânză cu ajutorul unei mărgele mici colorate, prin care era introdus acul cu aţa de prindere. Câtă muncă şi câtă bătaie da cap pentru ca să te îmbraci frumos!!! în Tilecuş, fata mare care nu ştia ca să facă aşa ceva nu se putea mărita, rămânând de râsul satului, doar aşa dacă avea multe holde de pământ ca zestre de la părinţi. V rog să mă credeţi că în acele timpuri, viaţa se trăia mai intens, populaţia era mai pură mai veselă şi mult mai fericită, mulţumindu-se fiecare cu puţinul pe care îl avea, cu hărnicia şi cinstea care î-i caracteriza pe oameni. Fetele fecioare îşi împleteau părul într-o singură codiţă purtată pe spate, având legată în capătul cozii o panglica colorată în formă de papion. în sezonul rece îşi înveleau capul cu basmale de culori deschise sau de culoare roşie înflorată numită „cârpă de păr". După ce se mărita, îşi făcea din codiţă un conciu (coc) cu ajutorul unei aşchii din lemn lustruit, denumit „haitău"(tot un cuvânt împrumutat din limba maghiară), iar capul şi-1 învelea pe orice anotimp numai cu basma de culoare neagră. Prin acaste semne distinctive se putea cunoaşte de la mare distantă fetele fecioare şi r'emeile tinere căsătorite. încălţămintea purtată era după anotimpuri. Atât fetele cât şi femeile căsătorite purtau iarna cisme cu tureac larg, moale şi scurt. Primăvara-vara şi toamna purtau un anumit gen de pantof negru căruia i se spunea „jumătăţi". în timpul verii se purtau şi sandale în zilele de sărbători iar la lucru se duceu desculţi. ÎNDELETNICIRI CASNICE ALE LOCUITORILOR DIN CĂLĂTANI, BĂLAIA ŞI TILECUŞ Incă din secolul al XV-lea, avem dovezi că în Tilecuş s-a practicat pe scară largă industria casnică. Martorul de necontestat este o unealtă de lucru denumită „SOCALĂ" pe a cărei roată de învârtire este grevat în mod artistic, anul de fabricaţie 1498. Această unealtă de lucru a fost proprietatea familiei Indrieş Petru a Lichi din Tilecuş număr de casa 75, păstrată din generaţie în generaţie dealungul veacurilor, înegrită de timp şi de fumul de la opaiţe cu care se făcea iluminatul locuinţelor în vechime. în anul 1967 a fost ridicată spre păstrare muzeografi Bihoreni ocazie cu care a fost fotografiată, aşa cum apare în prezenta carte. Cânepa, principala materie primă pentru industria casnică nu lipsea de pe loturile mici de pământ a fiecărui gospodar. Se dezvolta în condiţii optime numai dacă lotul de pămân unde urma ca să fie însămânţată, era saturat de gunoi ecologic. Din aceleaşi seminţe şi pe acelaşi lot cultivabil, creştea doua feluri de cânepă. Cânepa de vară care era parte bărbătească şi cânepa de toamnă care germina seminţele pentru - reproducţie. Cânepa de vară producea o inflorescenţă cu polen, în bătaia vântului îşi scutura praful de polen peste capetele cânepei de toamnă care era mai scundă cu cea. 20 centimetri. Odată cu Operaţia de polenizare, cânepa de vară se îngălbenea şi trebuia culeasă în mănunchi nu prea mari şi uscată la soare, apoi dusă la topit în ape stătătoare, adânci de cel puţin 50-60 centimetri. Se acoperea cu pietriş, sau cu alte greutăţi pentru a rămâne sub apă 10-12 zile, funcţie de temperatura medie a apei. Coloana de mănuşi pusă la topit, era fixată între patru ţăruşi pentru a nu fi dusă pe „Apa Sâmbetei" dacă ar fi fost precipitaţii care să crească debitul de apă pe vale. După topire, cânepa era bine spălată de mucozităţi şi de nămolui cu care a fost acoperită, se scotea pe malul apei, mănuşă cu mănuşă, aşezându-le în formă de piramidă pentru scurgerea apei. După cea. a ora de la spălat se încărca în căruţă, se ducea acasă şi se întindea mai desfăşurat fiecare mănunchi, pe lânqă garduri, peste garduri, peste şură, în grădină, în curte până când soarele o usca corespunzător, pentru a putea fi meliţată. în aceste localităţi, inul nu s-a cultivat pentru fibre numai pentru seminţe, întrucât nu creştea suficient în înălţime pe solurile colinare. La meliţatul cânepei se folosea meliţa cu o singură limbă. Fuiorul lung şi subţire din care se torcea urzeala pentru ţesături mai fine, era trecut prin greabăn. Fuiorul mai scurt de calitatea a Il-a, folosit pentru beteală, se obţinea prin trasul cânepii cu pieptenele. Câlţii care rămâneau între dinţii curbaţi ai pieptănului, erau îndrugaţi obţinându-se din ei fire mai groase care se numeau „canuri" şi erau folosite ca beteală la ţesutul sacilor sau pentru preşuri. Torsul fuiorului s-a făcut preponderent cu fusul şi numai în cazuri mai rare la furca cu roată. Firele toarse erau făcute jurebii, manoperă la, care era folosit răşchitorul. Pentru înălbire, jurebiile era puse într-un ciubăr mare care avea una singură gaură prin care se putea introduce degetul mare de la mână. Deacurmezişul acestui orificiu se punea o aşchie din lemn de brad, aşchie care avea legată la mijloc o fâşie din pânză veche de cânepă, scoasă afară prin orificiu, dispozitiv care în limbajul lor arhaic se numea „tolonc". Ciubărul era aşezat pe un scaun confecţionat dintr-un lemn de stejar în formă de „V" cu patru picioare, două apropiate şi două în capetele crăcănate, care se numea „Căproi". Se aşezau jurebiile de tort în ciubăr, deasupra jurebiilor se aşeza a pânză de sac care depăşea cu mult diametrul ciubărului. Peste pânză se punea o baniţă de cenuşă rezultată din lemn de esenţă tare. Peste cenuşă se turnau doua găleţi de apă fierbinte, apă care se făcea leşie. Trecând printre firele de tort, leşia se scurgea prin orificiul „ţoloncului" :ntr-un vas mare de sub ciubăr. Leşia scursă se încălzea din nou şi se turna peste :enuşă, repetându-se ciclul timp de 4-5 ore. După acest proces, jurebiile erau clătite de mai multe ori în apă curată şi bătute cu „maiul" pe un scaun mai mare, folosit numai pentru această operaţiune. Tot cu maiul erau bătute poalele şi celelalte ţesături din cânepă care erau supuse la acest procedeu de spălare, pentru a scoate din ele leşia şi murdăria pe care au acumulat-o în procesul muncii timp ie o săptămână. După ce se fierbeau de 2-3 ori până primea culoare albă dorită, jurebiile erau uscate la soare şi depănate cu ajutorul depenelelor (vârtelniţe). Ghemele din fire trebuia ca să fie bine, şi strâns adunate, pentru a nu se încâlci la următoarea : :â de lucru care era urzitul. Depenelele aveau două dimensiuni. Depenele mari rentru jurebiile din cânepă şi depenele mici pentru jurebiile din misir şi din bumbac, care era procurate din comerţ. Urzoile erau tot un fel de vârtelniţe dar ceva mai complicate şi de, dimensiuni mai mari cu mai multe trepte. Vom prezenta la sfârşitul'cărţii schema fiecărui : biect de lucru care concura la procesul industriei textile din gospodăriile ţărăneşti :e odinioară. îvelitul consta în altă operaţie delicată şi se putea face numai cu participarea iouă sau trei persoane. După ce s-a fixat urzeala pe sulul din spatale războiului, cu ajutorul unei mulţimi de vergele, cu mare grijă, ca să nu scape nici un fir din rândul stabilit prin „rostoiul" urzoilor, unul ţine cu putere urzeala condusă după sulul din faţă. Sulurile sunt confecţionate din lemn mai gros, având la un capăt grosimea iniţială care se găurea în cruce, ajutând astfel la învelit cât şi la derulare în timpul ţesutului. La învelit, urzeala (firele) se rânduiau pe sul în ordine strictă în care a fost învelită pe urzoi, ca în aceiaşi ordine să fie trecute prin Iţe şi prin Spată. Vergelele cu ajutorul cărora se înfăşură urzeala pe sulul din spate, erau din lemn de tufă uscat tăiate la aceiaşi dimensiune şi necesita ca să fie drepte. învârtirea sulului din spate la învelit se făcea cu un rasteu din fier, de la jugul căruţelor trase de animale cornute, folosindu-se găurile în cruce despre care am vorbit. Când operaţia de învelire s-a terminat cât şi în timpul procesului de ţesut, sulul care era înfăşurat cu urzeala se bloca cu o prăjină legată cu o sfoară groasă de scheletul războiului, în aşa fel ca să nu cedeze în timpul lucrului folosindu-se treptat acele găuri despre care am arătat că sunt făcute în cruce. Sulul din faţă, avea făcută în el o nişă la mijloc, la dimensiunea cât să poată intra prin el pânza, asigurând astfel condiţiile optime pentru ţesut. Pentru a putea bloca în stare de încordare pânza la ţesut, mai era un dispozitiv asemănător cu suveica, cu diferenţa că la un capăt avea o porţiune de cea. zece centimetri strunjit la dimensiunea găurilor din sul. Cu acest dispozitiv, sau mai corect spus cu ajutorul acestuia se putea derula pânza ţesută şi, se fixa cu o scândurică în care se găseau foarte multe găuri pe toată suprafaţa. Legată fiind cu o sfoară de talpa războiului, se introducea prin dispozitivul care se numea „rost" şi se fixa cu un beţişor scurt din lemn, pentru a ţine pănza întinsă în timpul ţesutului. Cea mai complicată treabă în tehnica ţesutului era introducerea, firelor în „iţe", mai ales atunci când la ţesut se foloseau 4 iţe. Toată această gamă de unelte pentru prelucrarea cânepei, se găseau în fiecare casă de oameni gospodari din Bălaia, Călătani şi Tilecuş. Războaiele de ţesut şi uneltele care concurau la procesul de producerea pânzei, erau confecţionate de câtre mai mulţi locuitori ai satului meşteri pricepuţi la prelucrarea lemnului şi o făceau în timpul sezonului rece când lucrările agricole intrau în hibernare, iar vitele erau furajate la grajduri. Material lemnos se găsea din belşug, trebuia numai ca să te mişti si să întinzi mâna. Taică-meu se pricepea să facă si roţi de căruţă lucrare care cerea cunoştinţe fizico-matematice exacte, pentru ca roata să fie perfect rotundă. în gospodăriile ţărăneşti bine echilibrate, după primul război mondial, toţi membrii familiei, începând cu copii de la vârsta de 6-7 ani, trebuiau ca să fie multilateral dezvoltaţi în aşa fel ca să poată fi de folos la orice lucrare prin care îşi câştigau existenţa.
trestii. Acestea se numeau colibe. în decursul timpului, construcţiile de case au :luat, folosindu-se materiale de construcţie lemnul care se găsea din belşug. Prima serie de construcţii a avut o tindă la intrare din care se intra în camera de locuit. în tindă se găsea cuptorul pentru copt pâine. Am avut prilejul ca să văd în copilărie casă construită în anul 1746, care avea o cameră de 6x4 m, o tindă de 3x4 m. în tindă se afla cuptorul de copt pâine, fără horn de evacuarea fumului, acesta urcându-se în podul casei. Casa era construită din lemn de stejar. Tavanul ;ei era construit în felul următor: o grindă dealungul camerei, fixată la capete :e stâlpi susţinători. Peste grindă, din metru în metru distanţă alte grinzi în trans- versal iar pe aceste grinzi erau aşezate muchie lângă muchie scânduri din lemn de stejar cioplite cu securea. Peste scânduri, în podul casei era un strat de pământ de zece centimetri grosime, amestecat cu pleavă de grâu şi frământat cu picioarele căinţe de al întinde în formă de cocă moale. Scândurile care constituiau tavanul casei aveau culoarea neagră ca smoala, înegrite atât de opaiţele cu care se asigura iluminatul seara, cât şi de la fumul Cuptorului pentru încălzire. Acoperişul casei era făcut din căpriori cu sipci din lemn, acoperit îniţial cu şindrilă. In pod se păstra slănina şi produsele din carne de porc, puse la afumat, atărnate de căpriori, iar pe vatra netedă se punea produse vegetale la uscat (porumb stiulete, seminţe de floarea soarelui, seminţe de dovleci şi nuci. Când a fost demolată şi înlocuită cu altă construcţie mai modernă, împlinise vereabila vârstă de 192 de ani. (în această casă mi-am trăit eu copilăria). Intimatul din luna martie 1773, dat de împărăteasa Măria Tereza, care reglementa alinierea caselor, aşa zis „tragerea la linie", a prilejuit construirea de noi case cu 3 şi cu 4 camere la care nu lipsea tradiţionalul târnat. (coridor). De regulă, toate casele aveau la mijloc o tindă din care se intra în camera dinspre uliţă, care era cea mai mare, în camera dinspre grădină şi în cămara de alimente. Camera dinspre grădină era cu atât mai mică decât prima, cu cât s-a luat din spaţiul ei pentru cămara de alimente care se aflau paralele. O parte din locuitori, cei mai buni gospodari, odată cu construcţia casei îşi construia şi pivniţă, turnată din pietriş cu ciment în cofrage. De regulă pivniţa era dispusă sub camera mai mică, cu intrarea din grădina casei. Aici se păstrau cartofii, morcovii şi pătrunjelul, ţelina, în lăzi cu nisip, guliile, butoiul cu varză murată şi butoiul cu vin, respective damigenele cu palinca de prune din producţia proprie. Incuietoarele la casă erau făcute din lemn în formă de zăvoare care se închideau seara la culcare, iar în timpul zilei se încuiau cu alt dispozitiv de închidere care se numea „răscheie" şi care la un capăt avea o limbă, corpul era strunjit şi trecut printr-o gaură făcută în uşorul uşii de la intrarea în casă. Casele construite din lemn aveau temelia din bolovani mari, piatră de râu peste care se aşezau „talpele", provenite din stejari uriaşi, cioplite cu securea şi cu
După ce s-au epuizat pădurile cu lemne bune de construcţie, s-a trecut la construirea caselor din cărămidă nearsa ( vaioage ) folosindu-se lemnul numai la acoperis. Acestea s-au dovedit a nu fi trainice, intrucat isi Yüklə 3,56 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
