Ethan Frome
Israelul vrea (în) Uniunea Europeană!
Yüklə 6,27 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- România ca avanpost al Israelului
- Relaţiile diplomatice ale
- Comiţii şi comitete mixte
- Comerţul Liber “ cu Israelul
- Comitetul Mixt pentru Acordul de comerţ liber
- Noile Protocoale economice Deşi israelienii presaseră tot timpul, datorită unor evidente rapturi economice asupra României
- pentru Acordul de Comerţ Liber “ , a
- la Tel Aviv, de către ambasa doarea României, Mariana Stoica (menţinută de Ungureanu şi sub noua
- Această scutire totală de taxe pentru afacerile israeliene trebuia în să „ acceptată “ de Parla mentul român, ceea ce
- „ Expunerea de motive “ trimisă parlamentului spre adoptarea Legii de aprobare a
- , susţinând că acestea ar fi necesare integrării României în Uniunea Europeană.
- IT-ul evreiesc a vrut să controleze România
- Investiţiile israeliene “ în România
Israelul vrea (în) Uniunea Europeană!Nu trebuie uitat însă că Uniunea Europeană, în laboratoarele secrete ale apariţiei şi creşterii sale, nu este numai o construcţie economică, ci şi una (sau mai ales una) politică. Chiar dacă mulţi cred că văd în ea latenţa Marii Europe plănuite de nazismul lui Adolf Hitler, ea are totuşi şi o puternică şi recunoscută componentă masonică (ce a ieşit la iveală odată cu încercarea adoptării constituţiei anti-creştine a Uniunii), chiar şi dacă ar fi să ne uităm numai la stelele în cinci colţuri ce-i compun sigla. Întrebarea este cât este de masonică, şi când va înceta de a mai fi? 1 Dacă structurile masonice o vor controla, mai devreme sau mai târziu, inevitabil, ea se va pune la picioarele iudaismului, indiferent de opinia cetăţenilor ei, indiferent de părerea masonilor de rând. Pentru aceasta îşi vor da mâna cele două curente politice ale iudaismului (astăzi mai degrabă complementare decât opuse): mondialismul şi sionismul. A devenit evident că Israelul doreşte privilegiul intrării libere pe piaţa Uniunii Europene, ceea ce echivalează, de fapt, cu statutul de membru al UE, dar fără a avea şi obligaţiile unui astfel de statut - ce i-ar diminua sau dizolva autoritatea statală - şi fără a cotiza la fondurile comune europene. După ce Uniunea Europeană s-a extins la 1 mai 2004 cu cele 10 noi ţări membre, filo-americanele România şi Bulgaria au aderat şi ele la Uniune în 20072, iar Turcia şi Croaţia aşteptau deschiderea negocierilor de aderare, deşi „speranţele“ Turciei par a se îndepărta continuu. Principalul următor candidat din umbră este însă Israelul, care, oricum, şi-a instalat suficiente afaceri în România (şi nu numai), astfel încât să pătrundă în Europa odată cu aceasta, fapt explicat de declaraţia preşedintelui israelian Perez: „Cumpărăm România“. Ministrul de externe spaniol, Miguel Ángel Moratinos, partizan al Israelului, declara că UE ar trebui să îi ofere Israelului un parteneriat privilegiat care să cuprindă toate beneficiile statutului de membru UE, scutindu-l însă de participarea efectivă la instituţiile acesteia. Într-un discurs ţinut la 2 decembrie 2004 la Tel Aviv el spunea: „Dacă Turcia va obţine lumina verde pentru începerea negocierilor de integrare deplină în UE, Israelul ar trebui să obţină aceleaşi beneficii, cu singura diferenţă că noi respectăm faptul ca Israelul să nu devină membru deplin al Uniunii“. Ministrul spaniol îşi motiva susţinerea pe chiar oful israelienilor: „relaţiile [economice] dintre Israel şi Uniune guvernate de Acordul de Asociere sunt insuficiente“, spunea el. În ceea ce priveşte modul în care Israelul ar putea face parte „parţial“ din Uniunea Europeană, Moratinos sprijină integrarea acestuia în piaţa internă europeană şi libera circulaţie a persoanelor (adică a cetăţenilor evrei în UE).
România cotizează peste 1 miliard euro pe an către Uniunea Europeană fără a primi în schimb decât câteva sute de milioane ca fonduri de dezvoltare, dar Israelul profită net de pe urma afacerilor sale româneşti, cum arăta un comunicat oficial al Camerei de Comerţ şi Industrie România-Israel (C.C.I.R.I.): „Intrarea României în Uniunea Europeană a impulsionat în mod substanţial economia israeliană...“. Conform doctrinei oficiale a ministerului de Externe român „Israelul este principalul partener [al României] din zona Orientului Mijlociu, cu o influenţă semnificativă asupra securităţii regionale“. În realitate, politica dusă de ministrul şi apoi prim-ministrul Ungureanu făcea şi face ca Israelul, alături de SUA să fie „principalii“ beneficiari ai politicii externe a României, şi, în bună măsură, şi ai economiei acesteia. Ungureanu atribuia această situaţie „rolului esenţial datorat puternicii comunităţi de israelieni originari din România“, adică interesului acestora privind România. Relaţiile diplomatice ale României cu Israelul, demarate din 1948, au fost pe larg arătate în volumul anterior, dar trebuie amintit că ele au înflorit după venirea lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, la cârma ţării. După răsturnările din 1989, între ministerele de Externe ale României (condus exclusiv de filo-iudaici) şi Israelului s-a creat, în 1991, un „mecanism“ de permanent contact, sub forma unei aşa zise „comisii mixte“, care s-a întrunit periodic în plenul său: la Bucureşti, în 1992, 1995, 2004, şi la Ierusalim în 1994, 1997, 1999, 2001, 2003 etc. Extraordinarul apetit al guvernanţilor români de după 1989 (când în guvernele româneşti au intrat evrei, iar SRI-ul a încheiat acorduri cu Mossad-ul), ca şi al guvernanţilor israelieni, de a împleti destinele celor două ţări (statului israelian revenindu-i rolul dominant) este demonstrat de marea mulţime de contacte şi „comisii“ iniţiate şi derulate. Dacă până în 1990, între România şi Israel nu avuseseră deloc vizite la nivel de şefi de stat (ci numai la nivel de prim-miniştri în timpul regimului Ceauşescu), în septembrie 1991 are loc primul contact la nivel de preşedinţi, prin vizita de stat în Israel a lui Ion Iliescu, cu această ocazie creându-se Comisia Mixtă1. În ianuarie 2000 şi preşedintele Constantinescu vizita oficial Israelul. La rândul său, Traian Băsescu, alt fan al Israelului s-a întreţinut foarte cordial cu omologul său israelian Moshe Katsav în ianuarie 2005, la Auschwitz. La nivel de prim-miniştri, vizite oficiale s-au efectuat în 1997, 1998 (Radu Vasile), 2001 (Năstase) şi 2005 (Tăriceanu), Boc (2011). Un adevărat vârtej ameţitor al întâlnirilor şi protocoalelor (secrete) au fost ocazionate în 1994 şi în 2001 de vizitele miniştrilor de externe israelieni în România, şi a celor români în 1997, 1998, 2001, 2002, 2005 ş.am.d. în Israel. Cererea masivă de redobândire a cetăţeniei române de către o serie de cetăţeni israelieni, ca şi acordarea acestei cetăţenii, făcea ziarul Cotidianul să titreze în 28.07.2005: „Ni se întorc evreii, ca să intre cu noi în Europa!”2. Chiar dacă Israelul are un acord comercial cu Uniunea Europeană, el e departe de a beneficia de facilităţile deschiderii totale a pieţei europene, precum un stat membru UE. Tocmai această situaţie este speculată de capitaliştii israelieni, atunci când din 2005 au demarat puternice „investiţii“ în România. Situaţia este recunoscută şi de liderul comunităţii evreieşti din România şi al B’nai B’rith, Jose Iacobescu1: România, Noul Pământ al Făgăduinţei Reporter: Există mai peste tot în lume mitul evreului bogat. În România mai există familii de evrei cu tradiţie în ceea ce priveşte averile dobândite? Jose Iacobescu: …Acum, în România, vin oameni moderni, care vin să investească… Rep.: Cum caracterizaţi evoluţia relaţiilor comerciale dintre România şi Israel, după 1989? J.I.: Foarte bună. Aş da doar două cifre: dacă schimburile economice între cele două ţări, în 1990, se situau la circa 32 de milioane de dolari, anul trecut am avut 300 de milioane de dolari, iar acestea se vor creşte datorită faptului că, în iunie 2000, s-a semnat Acordul de liber schimb între România şi Israel. Efectele acestuia încep să se facă resimţite tot mai puternic… Rep.: Care sunt interesele oamenilor de afaceri evrei în România? J.I.: Cei care deschid afaceri în România se orientează înspre servicii în proporţie de aproximativ 60 la sută, în industrie, cam 20 la sută, şi în comerţ, tot aşa. Valoric însă, cele mai ridicate investiţii sunt în industrie. Spre exemplu, firma Bateman va investi peste 500 de milioane de dolari în domeniul energetic, investiţii ce se vor întinde pe doi-trei ani. În textile, iarăşi, în 1991, firma Alpha a achiziţionat două fabrici de textile din Ploieşti şi Hunedoara şi a investit peste 12 milioane de dolari. Acum, aceste fabrici exportă 80-85 la sută din producţie. Camera de Comerţ şi Industrie România-Israel este sprijinită de Ambasada Israelului în România şi de cea a României la Tel Aviv. Astfel, în permanentă legătură, noi folosim bazele de date ale Camerei pentru a sugera oamenilor de afaceri israelieni unde să investească. Simţim în continuare un aflux important de oameni de afaceri israelieni care vin în România. În Israel, există o comunitate de aproximativ 450-500 de „români“ care, în general, sunt foarte bine implicaţi în viaţa economică, mai puţin în cea politică… România poate ieşi foarte puternic în lume prin Israel1... Israelul iese şi poate fi un sprijin absolut dezinteresat al României în rezolvarea problemelor internaţionale, în promovare… Rep.: Cum este văzută integrarea în Uniunea Europeană de oamenii de afaceri din Israel? J.I.: Aici sunt peste 2.700 de firme israeliene cu o cifră de afaceri de peste două miliarde de dolari. Primirea României în Comunitatea Europeană va stimula şi investiţiile israeliene în România, deoarece oamenii de afaceri vor comunica mai uşor cu Comunitatea Europeană. Ei sunt asociaţi oricum cu Comunitatea, dar, fiind persoane juridice în România, nu vor avea nici un fel de probleme de a exporta în UE. Prin urmare, integrarea în UE este privită cu deosebită bucurie de comunitatea oamenilor de afaceri israelieni… Sibiul este o relicvă a patrimoniului naţional şi consider că şi Sibiul şi comunităţile evreieşti locale pot fi dezvoltate datorită integrării în UE şi a faptului că investiţiile se îndreaptă către toată ţara… Rep.: Care sunt zonele de interes economic ridicat pentru oamenii de afaceri israelieni? J.I.: E Timişoara, Clujul, Bucureştiul, Ploieştiul, Sibiul. La Cluj există investiţii serioase în agricultură, la Craiova se vor face investiţii în sistemele de irigaţii şi aşa mai departe… Ăsta e rolul nostru, să atragem investiţii israeliene în România. Redobândirea cetăţeniei române cu stabilirea domiciliului în România de către evreii de aiurea, dar mai ales din Israel, a continuat şi în 2005. Chiar şi vizita ministrului Ungureanu în Israel din 2005 era precedată de o Hotărâre de Guvern în acest sens (H.G. nr.633 din 29 iunie 2005)2. Este vorba despre sute de mii de astfel de cereri (în 2003 doar cca 20 de mii de cereri, dar, din 2005 numărul lor a crescut continuu). După 1989, baza legală a acordării cetăţeniei române a reprezentat-o Decretul-lege nr.137/1990, înlocuit mai apoi de Legea nr.21/1991, „Legea cetăţeniei“. Dacă acordările de cetăţenie de dinaintea apariţiei legii 21 au rămase secrete publicului, celelalte s-au publicat în M.Of., fiind acordate cf. art. 35 al legii: „Foştii cetăţeni români care, înainte de data de 22 decembrie 1989, au pierdut cetăţenia română din diferite motive o pot redobândi la cerere, în baza unei declaraţii autentificate, în străinătate, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, iar în ţară, la notarul public, chiar dacă au altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România. Beneficiază de dispoziţiile alin. 1 şi cei cărora li s-a ridicat cetăţenia română fără voia lor sau din alte motive neimputabile lor, precum şi descendenţii acestora.“ Această nouă apropiere a cetăţenilor evrei de România este facilitată şi de apariţia unei serii de acorduri validate ca legi, ce angajează România faţă de Israel, după 1989. Iată câteva, reprezentative: 1. Acordul pentru promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Ierusalim la 2 septembrie 1991 de Eugen Dijmărescu (ministru al Economiei şi Finanţelor) şi ministrul de Externe la Israelului, David Levy, în timpul vizitei în Israel a preşedintelui Iliescu (care avea să şi ratifice Acordul prin Decretul 173 din 29.07.1992). Acordul, menit să protejeze şi favorizeze investiţiile israeliene în România, acordă Israelului, cf. art.3. „Tratamentul naţiunii celei mai favorizate“, acordându-i acestuia despăgubiri pentru pierderi (art.4), garantându-i transferurile valutare (art.6), ca şi asigurarea că eventualele diferende vor fi judecate de Tribunalul Arbitral (care, întâmplător!, în România este subordonat Camerei de Comerţ, instituţie controlată efectiv de către etnici evrei, încă de la înfiinţare). Trebuie spus că acordul este folositor numai israelienilor, căci românii nu prea au firme în Israel. Acordul a fost reînnoit, cu „îmbunătăţiri“, (deşi nu expiraseră cei 10 ani pentru care fusese semnat) la Ierusalim la 3 august 1998 („dată care corespunde zilei de 11 av 5758, în două exemplare originale, în limbile română, ebraică şi engleză“) fiind semnat de premierul român Radu Vasile şi de cel israelian Benjamin Netanyahu. (Acordul a fost ratificat prin Legea 59/1999.) 2. Tot la 3 august 1998, la Ierusalim, Radu Vasile semnează cu Benjamin Netanyahu Acordul pentru cooperare în domeniul agriculturii, ce ar deschide calea unor proiecte israeliene în România, îndeosebi producerea de sisteme de irigaţii (inclusiv „prin picătură“), cultivarea terenurilor şi creşterea animalelor, în special a vacilor de lapte. 3.1 Acordul dintre ministerele Apărării din România şi Israel privind cooperarea în domeniul militar s-a semnat la Bucureşti la 29 mai 2000 la Bucureşti (aprobat prin H.G.841/2000), şi consfinţea realitatea că România este principalul client al firmelor israeliene privind tehnica militară, principala beneficiară fiind Elbit Systems din Israel, dar adaugă şi cooperarea în „organizarea armatelor“, achiziţionare de echipament militar şi de apărare, ca şi controlul civil al traficului aerian. Totodată, Acordul, la art.6, întăreşte secretizarea colaborării militare dintre România şi Israel, completând: „Protecţia materialelor şi informaţiilor secrete va fi asigurată în conformitate cu prevederile Înţelegerii de confidenţialitate dintre Ministerul Apărării Naţionale al României şi Ministerul Apărării al Statului Israel, semnată de autorităţile responsabile ale părţilor la 12 ianuarie 1995“. 3.2 În 9.03.2006 a fost semnat la Bucureşti şi „Acordul între România şi Israel privind cooperarea militară“, în timpul vizitei oficiale a ministrului israelian al Apărării, Shaul Mofaz, care s-a întâlnit cu preşedintele Traian Băsescu şi cu membrii guvernului (a se vedea cap. La război pentru Israel). Acordul militar are o valabilitate pe mai mulţi ani, fiind urmat de o serie de acorduri tehnice între toate forţele armatei române şi cele similare israeliene, precum cel încheiat între forţele aeriene române şi israeliene. Acordul stabileşte planificarea şi conducerea acţiunilor militare comune, „managementul spaţiului aerian“ românesc şi al comunicaţiilor. Mai concret, acordul semnat „permite Israelului să staţioneze unele dintre unităţile forţelor sale aeriene în România“, cum arăta ediţia electronică a publicaţiei evreieşti Jerusalem Post în 9.03.2006 (acordul nu a fost prezentat şi mass-mediei româneşti), care cita postul de radio al armatei israeliene. Cu ocazia întâlnirii, Shaul Mofaz i-a propus ministrului român de atunci al Apărării, Teodor Atanasiu, ca România să cumpere de la Israel avioane militare F-16 la mâna a doua, având în vedere că Forţele Aeriene Române trebuiau să înlocuiască avioanele Mig-21 Lancer cu avioane de luptă multirol. Un argument în plus pentru a fi acceptată oferta evreilor a fost constatarea celor doi miniştrii că „în urma analizei făcute la sfârşitul anului 2005, peste 50% dintre contractele de înzestrare a armatei române au fost făcute cu industria de apărare israeliană“.
De ani buni, ministerul de Externe român a creat „un mecanism comun de lucru pentru gestionarea evoluţiei raporturilor dintre România şi Statul Israel“, ce reuneşte, periodic, reprezentanţii instituţiilor române implicate şi pe cei ai ambasadei Israelului la Bucureşti. În cadrul întâlnirii din august 1998 dintre premierii român şi israelian, s-a decis constituirea în cadrul „Comisiei mixte interguvernamentale româno-israeliene“ a 4 grupuri de lucru („pe probleme“): politico-diplomatic şi militar; de agricultură; de industrie şi comerţ; şi pentru combaterea crimei organizate. Aceste „grupuri mixte“ realizează „consultări bilaterale“ şi creează la rândul lor „subcomitete“. Anii 1999 şi 2000 au fost deosebit de activi la Bucureşti şi la Ierusalim pentru grupul politico-militar, 2000-2001 pentru cel de industrie şi comerţ, pentru ca în 2002 să intre în priză grupul mixt pentru agricultură. Din 2004-2005, se va vedea de ce, grupul de industrie şi comerţ funcţionează cu toate motoarele. „Comerţul Liber“ cu Israelul. „Între România şi Israel există 23 de acorduri economice privind liberul schimb şi garanţia investiţiilor“, arăta dailybusiness.ro, citând Agenţia Română pentru Investiţii Străine. Din timpul guvernării Năstase, Israelul fructificase clauza „naţiunii celei mai favorizată“ din partea României. Astfel, a intrat în vigoare „Acordul de Comerţ Liber“, ocazie cu care se mai creează un comitet, Comitetul Mixt pentru Acordul de comerţ liber, care să se ocupe de implementarea şi derularea „Acordului“, dar şi de acordarea de noi concesii reciproce în domeniul comerţului cu produse agricole1. Ce înseamnă acest acord? Că treptat exportatorii de materii prime din România vor alege ca destinaţie preferenţială Israelul, fiind scutiţi de taxele vamale, şi că produsele finite sau doar prelucrate în Israel (precum cafeaua Elita2) au putut invada piaţa românească fiind la rândul lor scutite de taxe. Şi aceasta în condiţiile în care balanţa schimburilor comerciale înclină din 2004 în favoarea Israelului. Datele statistice de până acum arată că Israelul îşi ia din România mărfuri ieftine şi materii prime:
În schimb, Israelul vinde României mărfuri scumpe (scutite total de taxe din 2005), majoritatea:
Noile Protocoale economice Deşi israelienii presaseră tot timpul, datorită unor evidente rapturi economice asupra României, mai ales în privatizări (cazul israelianului Sorin Beraru fiind emblematic) prima întrunire importantă a „Comitetului Mixt pentru Acordul de Comerţ Liber“, a avut loc la Bucureşti abia la 9 februarie 2004, după ce schimburile comerciale cu produse industriale dintre România şi Israel fuseseră complet liberalizate din 1 ianuarie 2004, conform prevederilor Acordului de liber schimb încheiat în 2001. Aşa se face că anul 2004 să aducă un vârf al deficitului schimburilor dintre cele două state, evident în favoarea Israelului. Şi pentru că israelienii, prinzând gustul, şi-au dorit mai mult să transforme România într-o şi mai mare piaţă pentru produsele sau negoţul lor, în a doua jumătate a lui 2004 au cerut guvernanţilor români modificarea clauzei din Acordul de Comerţ Liber privind „cumulul originii mărfurilor“, astfel încât ei să poată exporta mai uşor în România mărfuri pe care nu le produc efectiv în Israel. Analiza modificărilor propuse de israelieni pentru Protocoalele anexe ale Acordului de liber schimb, arată că, fiind practic total scutite de taxe, importurile prin firme israeliene vor creşte vertiginos în România, pentru orice fel de produse din întreaga lume, în defavoarea altor state (chiar dacă acestea ar fi producătorii de bază ai mărfurilor - cafea, zahăr etc.), simpla declaraţie vamală a firmelor israeliene că mărfurile nu sunt doar ambalate de ele (se presupune chiar în Israel, dar nu e o regulă), ci şi prelucrate într-o oarecare măsură, fiind suficientă pentru a fi introduse în România, fără taxe. În aceste condiţii, guvernanţii Psd-işti nu s-au grăbit să aprobe semnarea „Adendumului“ la Acord, ce le putea crea probleme de imagine, atât în interior, dar mai ales în exterior. De aceea, „Adendumul“ de modificare a Protocoalelor Acordului s-a semnat abia după venirea la putere în România a portocaliilor lui Soros în noiembrie 2004. Mai precis, a fost semnat la Tel Aviv, de către ambasadoarea României, Mariana Stoica (menţinută de Ungureanu şi sub noua guvernare, la solicitarea prietenilor săi israelieni), şi de către vicepremierul israelian Ehud Olmert în 21 februarie 2005:
„Statul, prizonierul firmelor IT“, titra îndreptăţit ziarul Puterea acum câtiva ani despre faptul că în ultimii ani statul român a investit sute de milioane de euro în programe IT / software de anvergură, devenind practic captivul acestora, căci programele intră în blocaj sistematic iar „cheia programului“ (codul-sursă) se află la producător şi nu la beneficiar. Cea mai înfiptă din firmele IT din această postură era Siveco (cel mai mare „jucător“ de pe piaţa serviciilor de IT), deţinută de israelieni prin off-shore-ul Siveco Netherlands BV. Siveco este membră a Camerei de Comerţ româno-israeliană iar directoarea ei, Irina Socol, era supra-numită şi „Regina licitaţiilor publice“, datorită contractelor încheiate de Siveco de-a lungul anilor cu statul român, pentru care a încasat aproape un miliard de euro. În România sunt însă, cu totul, 15 companii israeliene de IT, care toate profită de salariile mici pe care le dau tinerilor programatori români (de 4 ori mai mici ca în străinătate) şi de contractele cu administraţiile locale sau ministerele şi agenţiile statului român. Din acest motiv, la Bucureşti, au existat până în prezent peste 10 ediţii ale „Forumului High-Tech româno-israelian“, dar problemele sunt mari, căci au avut loc grave şi repetate căderi de soft la beneficiarii programelor cumpărate de la Siveco, precum căderea calculatoarelor la ministerul Educaţiei, Agriculturii şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) sau Casa Asigurărilor de Sănătate, existând indicii de situaţii similare şi la alţi beneficiari: ministerul Apărării, Primăria Bucureştiului ş.a.. Discretul miliardar „israelian“ Eli Davidai deţine şi el în România, unde s-a şi instalat, compania de software Wizrom.
„Investiţiile israeliene“ în România Oficial, nici măcar 3% din totalul capitalului social străin din România (al tuturor firmelor şi întreprinderilor româneşti cu acţionariat străin) nu se află în proprietate israeliană, dar aceste date statistice nu reflectă realitatea, cât timp originea capitalului străin poate fi (şi este) perfect camuflată derulând afacerile prin intermediul altor firme străine, înregistrate în off-shore-uri sau în Olanda, Marea Britanie1, Elveţia, Austria, Ungaria ş.a. (după cum se va vedea). Iar afacerile israelienilor „repatriaţi“, sau ale evreilor care şi-au redobândit cetăţenia română, nu sunt înregistrate ca străine, ci „româneşti“. Yüklə 6,27 Mb. Dostları ilə paylaş:
|