Universitatea din bacăU
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III
Yüklə 497,9 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Tema de control nr. 2
- Scopul modulului
- Rezumatul unităţii de studiu
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III1. Completaţi definiţia următoare: Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea…….…………………………….concepută şi……………………………………………. repetată în cadrul unui proces educativ organizat în scopul realizării unor obiective instructiv-educative concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea ……………………………………………………………………………………………, cu educarea multilaterală a personalităţii. 2. Printre caracteristicile exerciţiului fizic se numără: a. contribuie la însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi motrice b. este un gest motric cu structură proprie c. are la bază o intenţie deliberat concepută d. contribuie la dezvoltarea trăsăturilor / caracteristicilor psihice e. efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic f. pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat sistematic, după reguli metodice precise g. contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice h. influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi asupra celei spirituale a omului care-l practică
a. …………………………………………………………………………… b. …………………………………………………………………………… c. …………………………………………………………………………… d. ……………………………………………………………………………
a. poziţia corpului b. mişcările corpului sau ale segmentelor acestuia c. efortul fizic d. amplitudinea mişcărilor e. tempoul şi ritmulde execuţie a mişcării f. efortul psihic g. relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun 6. Forma exerciţiului fizic este dată de: a. mişcările corpului sau ale segmentelor acestuia b. modul particular în care se succed mişcările componente c. legăturile care se stabilesc între mişcările componente de-a lungul efectuării acţiunilor motrice d. efortul fizic e. relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care compun exerciţiul f. efortul psihic
a. o structură cinematică b. o intenţie deliberat concepută c. o structură calitativ superioară d. o structură dinamică e. o structură statică 8. Elementele fundamentale ale efortului fizic sunt: a. valoarea pronunţată şi complexă a influenţelor integrative b. volumul c. intensitatea d. influenţele multiple realizate prin acelaşi exerciţiu e. complexitatea f. aceeaşi influenţă obţinută prin exerciţii cu structuri diferite
a. Testarea forţei musculare b. Testul Ruffier c. Proba vegetativă d. Testarea mobilităţii articulare e. Indicele de rezistenţă Demeny f. Indicele Ruffier-Dickson
MODULUL IV. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator în kinetoterapie, preluate şi adaptate din educaţie fizică şi sportScopul modulului
Obiective operaţionale
Unitatea de studiu IV.1. Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator. Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică. Cunoştinţele de specialitate.Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator. Componentele sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi, ca atare, se regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă). Nivelul de dezvoltare la care ajung componentele, la un moment dat, reflectă imaginea exactă a eficienţei muncii specialistului, ca şi modul de participare a subiectului la practicarea exerciţiilor fizice. Educaţia fizică şi sportul sintetizează între componentele instructiv-educative: - cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate - deprinderile şi priceperile motrice - calităţile motrice - indicii morfofuncţionali ai organismului - elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator. Ca şi în Educaţie fizică şi Sport, şi în Kinetoterapie, componentele procesului recuperator de specialitate sunt aceleaşi şi ele pot fi definite ca elemente de bază care alcătuiesc structura procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale profilactice, terapeutice şi corectiv-recuperatorii), asigurând în acelaşi timp şi unitatea structurală a acestuia. Aceste componente nu sunt altceva decât instrumentele cu care operează cadrele de specialitate (profesor, antrenor, kinetoterapeut) în relaţia lor cu beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul lor oferind imaginea exactă a calităţii muncii specialistului. Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică. Fiind vorba despre un proces instructiv-educativ-recuperator, actul kinetoterapeutic fiind el însuşi un act educaţional cu implicaţii medicale, aspectele vizând componentele acestui proces nu pot fi abordate fără a avea în vedere unele noţiuni de bază ale teoriei învăţării şi, mai ales, caracteristicile învăţării motrice, ţinând cont de faptul că mijlocul de bază cu care operează Kinetoterapia este exerciţiul fizic. Din punct de vedere pedagogic învăţarea este definită ca proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare. Din punct de vedere psihologic, în accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea este considerată ca fiind dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării. Astfel văzută învăţarea este un fenomen comun atât lumii animale, cât şi celei umane. Spre deosebire de animale, învăţarea umană este, în cea mai mare măsură, intenţionată, raţională, urmărind scopuri fixate conştient. La om, învăţarea constă în modificarea intenţionată a conduitei, care se produce atât pe calea dobândirii experienţei individuale, cât şi pe cea a dobândirii experienţei sociale. În procesul învăţării rolul principal îl joacă cuvântul, ca semnalizator şi îndrumător al activităţii celui care învaţă. Procesul învăţării nu se limitează însă numai la cunoştinţe şi acţiuni verbale, el este mult mai complex şi cuprinde organizarea întregii comportări a individului, cristalizată sub formă de deprinderi, priceperi, atitudini, etc. Datorită funcţiei reglatoare a cuvântului, omul este capabil să-şi dirijeze întreaga sa activitate în mod creator, în funcţie de condiţiile în care se află, acţionând în sensul adaptării sau readaptării la situaţiile concrete în care se află. Rezultatele finale ale învăţării (cunoştinţele, priceperile, deprinderile), constituie de fapt îmbinarea elementelor teoretice cu cele practice, deoarece activitatea intelectuală nu se poate exprima decât sub aspectele motorii, iar cea practică nu se poate efectua decât sub conducerea şi controlul celei intelectuale. Din punct de vedere psihopedagogic, omul învaţă diferite forme de operare materială sau intelectuală, cum ar fi : cunoştinţele, priceperile, deprinderile, obişnuinţele, modalităţile de gândire şi de expresie, de gândire şi acţiune (P. Popescu-Neveanu, 1998) ; în general, omul învaţă comportamente individuale legate de nevoile sale directe (mâncarea, igiena, să evite situaţiile periculoase), de structurile sale psihice specific umane (să perceapă lumea, să gândească corect) şi de relaţiile cu societatea (să intre în relaţii cu semenii, să-şi formeze deprinderile, obiceiurile şi normele morale ale grupului). Fie că învaţă în procesul de educare (specific sau nu Kinetoterapiei), sau reînvaţă în procesul de reeducare (specific Kinetoterapiei), conţinutul va fi acelaşi şi va consta de fapt din tot ceea ce individul are nevoie să folosească pentru a-şi asigura o cât mai bună adaptare la mediu. Există mai multe tipuri de învăţare, dintre care cea mai cunoscută este cea propusă de Montpellier : - Procesul condiţionării, explicat prin schema reflexelor condiţionate, de formare a unor reacţii prin asociere cu diferiţi stimuli. - Învăţarea perceptivă, în care modificările reacţiilor perceptive constau în schimbări structurale ca reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor sau aspectelor ansamblului, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile, etc. - Învăţarea senzori-motrică (denumită şi perceptiv-motrică), constă în modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la condiţiile perceptive noi. - Învăţarea motrică, se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (cântatul la pian, înotul, patinajul, etc.). Cratty a denumit acest tip învăţare cognitiv-motrică pornind de la considerentul că majoritatea acţiunilor sunt conduse nu numai pe baza informaţiei senzorial-perceptive exteroceptive sau proprioceptive, ci şi pe baza prelucrării inteligente. - Învăţarea verbală, constă în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a utilizării acestora în comunicarea cu semenii. - Învăţarea “inteligentă”, constă în descoperirea unui “concept” sau “principiu”, în condiţii de prezentare variată şi deosebită; a mai fost denumită şi “învăţare prin descoperire”. Între tipurile de învăţare, atât învăţarea senzori-motrică (perceptiv-motrică), cât şi învăţarea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui şir întreg de acte de comportament, întâlnite în viaţa cotidiană. Învăţarea motrică începe încă din stadiul iniţial al dezvoltării copilului, continuă pe măsura creşterii, maturizării şi dobândirii experienţei de viaţă a individului, reprezentând baza vieţii de relaţie. Învăţarea mişcărilor este necesară atât în actele utilitare, adaptative (în dialogul cu natura, cu semenii), cât şi în joc, în dialogul cu sine, cu obiectele, cu alţii. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de dezvoltare şi de integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic determinată de cerinţele vieţii.
Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva acestuia. Ele se însumează şi se îmbogăţesc pe parcursul activităţii creind noi structuri şi relaţii, pe baza tuturor acestora realizându-se elementele de generalizare, sub forma principiilor, regulilor, noţiunilor, etc. Cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa practicanţilor Important pentru cunoştinţele de specialitate este efectul în conştientizarea practicii, cu toate elementele componente caracteristice. Prin natura şi bogăţia cunoştinţelor, prin conţinutul lor, ele au o contribuţie importantă în formarea, educarea, reeducarea, consolidarea, menţinerea şi dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice, ca şi în îmbunătăţirea indicilor dezvoltării fizice. Iată dar că vorbind despre cunoştinţe, vorbim, de fapt, despre însumarea tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator. În ceea ce priveşte metodica formării cunoştinţelor, se impune să precizăm că acestea se realizează în cadrul exercitării (practicării exerciţiilor fizice) şi concomitent cu exersarea acţiunilor motrice, precedându-le, însoţindu-le sau încheind această activitate. Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunoştinţele de specialitate se referă la următoarele aspecte mai importante : - reacţia organismului la efort şi la mişcare ; - cerinţele igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice; - învăţarea motrică, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, formarea obişnuinţei de practicare a exerciţiilor fizice; - recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice; - optimizarea indicilor dezvoltării fizice; - noţiuni de etiologie, semiologie, patologie. În raport cu natura, dificultatea şi rolul acţiunii motrice, informaţiile vor fi mai ample sau mai concise, referindu-se la : - rolul acţiunii respective - condiţiile în care îşi are aplicabilitatea - mecanismul care stă la baza efectuării ei - datele metodologice utile valorificării acţiunii motrice în activitatea independentă - regulile şi normele de conduită ce trebuie să fie respectate pe timpul desfăşurării Metodologia formării cunoştinţelor trebuie să ţină seama şi de particularităţile de vârstă ale subiectului, de nivelul de pregătire, de experienţa motrică anterioară, de capacitatea de percepere şi înţelegere a componentelor şi a acţiunii în totalitatea ei. O importanţă de loc neglijabilă o are explicarea şi reliefarea (evidenţierea) valorii exerciţiilor folosite, a acţiunilor motrice, cu precizarea sensului şi eficienţei, a momentelor « cheie » (este vorba de precizarea amplitudinii şi a localizării mişcării sau exerciţiului). Însoţirea demonstraţiei cu explicaţia lărgeşte capacitatea fondului perceptiv al subiectului, creind premise favorabile unei însuşiri corecte, a realizării unei engrame motorii exacte, care să aibă stabilitate şi eficienţă. În Kinetoterapie, cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa participanţilor la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor folosite şi a idealurilor şi scopurilor urmărite, cu scopul conştientizării lor. Se impune, pentru realizarea unor cunoştinţe exacte, ca întreaga activitate de exercitare să fie condusă şi supravegheată de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicaţii, corectări, recomandări, aprecieri (laudative sau critice) asupra execuţiilor, etc. Preocuparea specialistului trebuie să fie îndreptată şi spre evidenţierea valorii fiecărui exerciţiu, ca şi a locului pe care îl ocupă în sistemul general al programului de instruire-educare-recuperare, folosind motivările ştiinţifice privind influenţele şi eficienţa exerciţiilor utilizate. Se impune, de asemeni, şi folosirea datelor necesare înţelegerii şi însuşirii metodologiei în dozarea şi autodozarea corectă a efortului. Cunoştinţele au deci un rol împortant în realizarea obiectivelor şi a scopului propus, deoarece prin acestea se formează convingerile şi motivaţia privind utilitatea şi eficienţa activităţii.
Componentele procesului instructiv – educativ, în educaţie fizică şi sport, sunt: - cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate - deprinderile şi priceperile motrice - calităţile motrice - indicii morfofuncţionali ai organismului - elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator. Învăţarea este definită ca proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare. Dintre tipurile de învăţare clasificate după opiniile a diverşi autori, din diverse puncte de vedere, pentru kinetoterapie prezintă importanţă clasificarea stabilită de Montpellier. Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva acestuia.
|