Universitatea din bacăU

Modulul I. Mişcarea umană ca expresie a viului şi evoluţiei

Scopul modulului

• 
  Înţelegerea conceptului de mişcare umană şi a modului în care organismul uman funcţionează din punct de vedere al producerii mişcării.
  

Obiective operaţionale

• 
  Cunoaşterea formelor particulare de manifestare a mişcării, în general
  
• 
  Însuşirea modului de funcţionare a organismului uman privit ca sistem
  
• 
  Cunoaşterea conceptelor de motricitate şi motilitate şi înţelegerea diferenţelor între acestea
  
• 
  Ierarhizarea noţiunilor act, acţiune, activitate motrică, ca şi noţiuni simple din cadrul domeniului, de la care se poate porni în abordarea noţiunilor superioare.
  

Unitatea de studiu I.1. Mişcarea umană: definiţie, generalităţi, organismul uman văzut ca sistem

Din punct de vedere dialectic, mişcarea este modul de existenţă al materiei vii. Niciodată nu a existat materie fără mişcare şi nici nu poate să existe (Heraclit, care este adeptul unei concepţii dinamice, dualiste, în care se referă la combinaţia materie+spirit).

Mişcare = expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social.

Mişcarea, în general, are ca forme particulare: mişcarea fizică cu diversele ei modalităţi de manifestare (mecanica cuantică şi subcuantică, unde sunt implicate câmpuri, particule elementare, transformări nucleare etc.); mişcarea chimică (asocierea şi disocierea atomilor), care se complică prin interacţiunea între molecule formând elemente macromoleculare până la componentele ce dau naştere vieţii; mişcarea biologică specifică materiei vii, care se bazează pe mişcarea fizică şi cea chimică fără a se reduce la acestea; mişcarea conştiinţei, caracteristică spiritului superior dezvoltat, care implică fenomene şi procese psihice proprii numai omului; mişcarea socială, cea mai complexă formă de mişcare, condiţionată de toate celelalte forme de mişcare; mişcarea cibernetică, care se referă la mişcarea informaţiei şi mişcarea cosmică, legată direct de elementele componente ale universului cosmic.

Actul motor nu poate fi considerat un proces izolat, el desfăşurându-se în cadrul general al unei anumite conduite. Raportată la personalitatea umană, această conduită este formată din:

• 
  reacţii fiziologice
  
• 
  comportament extern (cuvinte, mişcări)
  
• 
  răspunsuri mintale (conceptualizări)
  
• 
  produse ale conduitei (actul propriu-zis)
  

Mişcarea nu este deci, decât un aspect al conduitei, care nu poate fi disociat de celelalte aspecte.

Organismul uman trebuie privit ca un sistem, care - după Gaston Bachelard - poate fi privit prin prisma a 3 (trei) aspecte:

• 
  aspectul structural
  
• 
  aspectul funcţional
  
• 
  aspectul evolutiv
  

Aspectul structural

Anatomia funcţională ne permite să înţelegem modul în care sunt organizate diferitele sisteme de organe, care joacă un rol specific în structura organismului asigurând funcţiile de nutriţie, relaţie şi reproducere.

Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul.

Sistemul nervos central poate fi considerat ca o reţea de comunicare în care sunt incluşi neuronii. Acest sistem este în legătură cu lumea exterioară prin intermediul organelor de simţ şi al celorlalte sisteme funcţionale ale organismului sistemul de nutriţie şi de reproducere (coordonate de sistemul nervos vegetativ) şi organele de execuţie (musculatura striată), de la care primesc informaţii. Transmiterea informaţiilor se face prin intermediul sinapselor, deschise sau închise de către neuromediatori. Înţelegerea modului de funcţionare a acestui sistem sinaptic este esenţială pentru specialitatea noastră.

Funcţia motrică este asigurată de trei tipuri de muşchi: muşchiul cardiac, musculartura netedă şi musculatura striată. Primele două grupe îndeplinesc funcţii de nutriţie şi activitatea lor nu este sub controlul SNC, ansamblul musculaturii striate fiind însă în dependenţă directă de SNC.


Sistemul organic cuprinde:

N: organele de nutriţie

- respiraţie

- circulaţie

- digestie

- excreţie

R: organele vieţii de relaţie

- simţuri

- musculatura striată

S: organele genitale (ale sexualităţii)

Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de coordonare şi integrare ale activităţilor la care participă organismul şi este suportul funcţiilor mentale.

Figura nr. 1. Structura organismului (după Le Boulch, 1980)
Sistemul senzorial, SNC şi musculatura striată reprezintă un modul funcţional care se supune legilor sistemice, adică sunt o unitate organizată, alcătuită din elemente solidare, care nu pot fi definite decât unele în legătură cu altele şi în funcţie de locul pe care îl ocupă în acest întreg.

În ceea ce priveşte organele de relaţie (sistemul senzorial şi sistemul musculaturii striate), dependenţa este de asemenea manieră încât întreruperea legăturilor cu SNC atrage degenerescenţa lor.

Simplitatea aparentă a fibrei musculare striate ascunde capacitatea de a îndeplini atât funcţii motrice (contracţia tonică, contracţia fazică), cât şi senzoriale. Fie direct prin contracţiile sale, fie prin mişcările pe care le imprimă la nivelul articulaţiilor, muşchiul este un câmp proprioceptiv complex (câmpul proprioceptiv al lui Sherrington).
Aspectul funcţional

Subsistemul nutritiv, răspunzător de homeostazie, asigură schimburile nutritive cu mediul, condiţie indispensabilă a supravieţuirii. Celelalte interacţiuni individ-mediu, care permit adaptarea sunt asigurate de organele de relaţie: musculatura striată - sistemul nervos, sistemul endocrin şi organele de simţ.

Componenta tonică a mişcării este dependentă de sistemul nervos difuz care determină tonusul de bază. Componenta fazică a mişcării, de care depind praxiile (adaptări ale mişcărilor umane în vederea unui anumit scop), este organizată de sistemul nervos operativ. Există deci, două substructuri în cadrul SNC, una care transportă energia şi alta care transportă informaţia, în sens ascendent şi descendent. Sistemul energetic este reprezentat de formaţiunea reticulată, care serveşte ca suport sistemului nervos specific. Ea este un adevărat acumulator de energie, care are o activitate proprie, la care se adaugă în permanenţă suma aferenţelor senzoriale care provin din întregul organism. Această funcţie energetică se exercită în două direcţii: spre muşchi, la nivelul cărora determină producerea şi menţinerea unui tonus intrinsec (tonus de bază) şi spre cortexul cerebral, la nivelul căruia determină menţinerea unui anumit activism permanent (de veghe). Formaţiunea reticulată are deci o adevărată funcţie psihomotrică, în acelaşi timp corporală şi mentală. Această funcţie este activată de către necesităţile organice a căror satisfacere depinde de mediul înconjurător.

Sistemul operativ orientat spre exterior este reprezentat de sistemul de conducere senzorială şi de sistemul motor cortico-spinal. Centrii de decizie sunt interpuşi între informaţiile care urcă şi cele care coboară. Integrarea informaţiilor se poate face la trei nivele de decizie:

• 
  reflex
  
• 
  automat, care necesită învăţarea anterioară
  
• 
  voluntar, care presupune o participare mai mare a funcţiilor cognitive.
  

Aspectul evolutiv

Organismul uman este alcătuit dintr-un ansamblu de structuri şi funcţii, a căror ierarhizare se realizează treptat, începând din stadiul de ou fecundat sau zigot. Primul timp al dezvoltării embrionare constă în formarea structurilor diferenţiate, care vor determina apariţia diferitelor organizări funcţionale. Unele dintre aceste structuri au un timp de dezvoltare relativ scurt, altele au nevoie de un timp mult mai lung pentru a ajunge la maturitate (SNC, de exemplu).

Organismul ca sistem autonom nu se poate dezvolta decât în interacţiune activă cu mediul înconjurător şi în contact cu o anumită educaţie. Condiţiile de dezvoltare sunt acţiunile în mediul înconjurător şi adaptarea la realitatea ambientală, precedate de gândire.

În această perspectivă, mişcarea este motorul dezvoltării, în jurul ei clădindu-se unitatea corporală şi mentală a persoanei. Nu este vorba deci de un element facultativ, care se supraadaugă educaţiei intelectuale, deoarece autonomia gândirii trece prin autonomia motrică şi, ruptă de legăturile sale corporale, gândirea riscă să se degradeze.

Mişcarea trebuie privită într-un sens larg, exprimând deplasarea voluntară sau involuntară a întregului corp sau a unei părţi ale sale, dar şi ansamblul atitudinilor corporale ca mimica, care nu se traduce neapărat prin deplasare.

Mişcarea voluntară nu se reduce doar la o succesiune de reflexe elementare. Până nu demult, încercările de explicare a motricităţii umane se bazau pe experienţele de laborator făcute pe animale, dar s-a ajuns la concluzia că acest mod de a proceda exclude aspectele cognitive, lingvistice şi de conştientizare care caracterizează răspunsul motric la om.

Motricitatea voluntară a omului implică şi limbajul. În timpul realizării unei sarcini motrice, cuvântul nu reprezintă doar o simplă activitate cognitivă care se suprapune activităţii motrice şi perceptive, ci are rolul de a uşura realizarea sarcinii. Jensen (1963) a dovedit că subiecţii cu un nivel intelectual mai ridicat reuşesc mai bine şi verbalizează mai mult în timpul învăţării actelor motrice, decât subiecţii retardaţi.

Luria accentuează în lucrările sale, rolul celui de-al doilea sistem de semnalizare în reglarea activităţii motrice, arătând că evoluţia activităţii motrice nu este subordonată progreselor limbajului.

Posibilitatea conştientizării conferă specificitate motricităţii umane. Această conştientizare este necesară pentru a asigura eficienţa actului motric şi excesul riscă, de multe ori, să-l limiteze. Dar, acestă funcţie, care în zilele noastre s-a cam diminuat, permite o mai bună adaptare a actului motric la intenţia iniţială şi face ca motricitatea umană să nu poată fi redusă la comparaţia cu cea animală.

Tratând mişcarea ca un obiect supus legilor mecanicii, ea poate fi descompusă şi identificată cu o succesiune de contracţii musculare având ca scop deplasarea pârghiilor osoase susceptibile de a dezvolta o forţă în mediul exterior. Această posibilitate a făcut ca, în învăţarea mişcărilor, să se aplice aceeaşi descompunere, ori s-a ajuns la concluzia că dacă "structura este mai mult decât suma componentelor sale", nici mişcarea nu poate fi considerată ca întreg, prin însumarea părţilor sale componente. În cazul abordării analitice a mişcării ca întreg, se elimină o componentă fundamentală şi anume ritmicitatea, adică structura sa temporală; de aceea, în metodologia de învăţare a mişcării se recomandă folosirea mişcărilor globale organizate în vederea atingerii unui anumit scop.

Goldstein (Citat de Le Boulch, 1980) arată că "reacţiile organismului nu sunt succesiuni de mişcări elementare, ci gesturi datorate unei unităţi interioare". Componenta voluntară care se exprimă prin mişcare este deci, legată de semnificaţia pe care o are situaţia respectivă pentru persoană. Clasificarea mişcărilor ar trebui făcută în funcţie de acest criteriu al semnificaţiei.
Mişcarea şi procesele de adaptare

Sistemul organic este un sistem deschis, adică existenţa sa este condiţionată de schimburile pe care le face cu mediul înconjurător. Aceste interacţiuni pot avea naturi diferite, astfel:

• 
  materii, prelucrate de organele de nutriţie
  

• 
  intrare: oxigen, alimente
  
• 
  ieşire: deşeuri
  

• 
  energie, transportată de sistemul nervos difuz
  

• 
  intrare: componenta senzorială, cantitativă
  
• 
  ieşire: tonus muscular bazal
  

• 
  informaţii, transportate de sistemul nervos operativ
  

• 
  intrare: diferite senzaţii
  
• 
  ieşire: activitate musculară şi glandulară
  

În ciuda surselor de dezechilibru care apar ocazional în mediul înconjurător, organismul trebuie să-şi asigure conservarea, stabilitatea. Conceptul de homeostazie, introdus de Cannon, exprimă pe plan biologic această menţinere a stării de echilibru a organismului. Piaget, în enunţul legii echilibrului, descrie acelaşi mecanism stabilizator, în termeni psihologici. Adaptarea, în acest caz, implică activitatea funcţională a modulului vieţii de relaţie, reprezentat de organele de simţ, SNC şi musculatura striată.

Interacţiunea dintre om şi mediu trece prin acţiune, deci prin corp şi mişcările sale, existând o profundă unitate între experienţa umană şi mediu.

Dacă dorim să discernem mai clar semnificaţia mişcării în conduită, este important să se facă distincţia a ceea ce se numeşte mişcări operative (pe care Buytendjik le numeşte "tranzitive"), care au o finalitate exterioară pentru persoană şi o semnificaţie adaptativă. Din acest punct de vedere ele pot fi numite "acţiuni motrice orientate spre controlul mediului sau obiectelor materiale, sau spre confruntarea cu alte persoane".

Mişcările operative pot avea valoare de comunicare, atunci când sunt intenţionat folosite pentru a adresa un mesaj sau pentru a exprima ceva faţă de altă persoană. Este vorba despre o categorie de mişcări, ceva mai elementare decât mişcările operative, deoarece trimit la o persoană şi nu la un obiectiv exterior ce trebuie atins şi constau în gesturi şi mimica de natură expresivă care este traducerea trăirilor afective şi emoţionale şi depinde de variaţiile tonusului sistemului muscular. Mişcările sau tensiunile musculare expresive traduc deci, o stare subiectivă.

Organismul este alcătuit din sisteme şi aparate a căror ansamblu coordonat asigură homeostazia necesară menţinerii vieţii. Fiecare dintre aceste sisteme corespunde unui modul funcţional, a cărui activitate se raportează la organismul ca întreg. Muşchii şi SNC reprezintă o unitate funcţională nedisociabilă. Activitatea muşchiului striat nu poate fi o realitate în afara relaţiei sale cu SN. Spre aceste două structuri converg mai multe tipuri de infirmaţii provenind de la:

• 
  organele de simţ (câmp exteroceptiv)
  
• 
  sistemul muscular şi articular, labirintul (câmp proprioceptiv)
  
• 
  viscere (câmp interoceptiv)
  
• 
  alţi centri nervoşi
  

Acest ansamblu, care cuprinde musculatura striată, informaţiile provenite de la cele trei câmpuri senzoriale şi de la SNC, reprezintă modulul psihomotor. El este un sistem orientat spre organism, pe de o parte şi deschis spre exterior, pe de altă parte. El reglează deci, schimbul între structura internă şi mediu. El primeşte informaţiile din mediul extern şi, pe baza lor - ţinând cont de situaţia în care se află sistemul interior -, stabileşte răspunsul organismului. Modulul psihomotor activează funcţii specifice, dar se pune de acord cu celelalte funcţii organice.

Rezumatul unităţii de studiu

• 
  Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de integrare şi coordonare, integrarea reprezentând acel rol al sistemului nervos central de a reuni activitatea organismului, iar coordonarea aratând caracterul calitativ al proceselor de integrare. La baza coordonării stă procesul fiziologic care împiedică impulsurile excitante să se răspândească în mod nelimitat şi anarhic la toţi centrii nervoşi.
  

• 
  Mişcarea trebuie înţeleasă ca expresie a unui act reflex şi anume a unui reflex motric la care participă totdeauna cele trei componente: cea senzitivă (şi senzorială), cea reprezentată de centrii nervoşi şi cea motrică efectoare. Această schemă este valabilă pentru cel mai simplu act reflex motric necondiţionat.
  

• 
  Prin intermediul sistemului nervos central, pe baza iradierii, a concentrării şi a inducţiei reciproce, se formează mecanismele de apariţie şi dezvoltare a actelor reflexe condiţionate, ca o expresie a "legăturii temporare” ce se stabileşte ca mecanism fiziologic principal al raporturilor dintre organism şi mediu. Actul reflex condiţionat se formează pe baza reflexelor motoare necondiţionate, ca şi pe cea a reflexelor motrice condiţionate mai simple.
  

• 
  Reflexele condiţionate la om se deosebesc calitativ de ale animalelor, pe de o parte prin complexitatea lor, pe de altă parte prin intervenţia celui de-al doilea sistem de semnalizare, adică a excitantului "simbol”, a cuvântului scris sau vorbit.
  

• 
  Activitatea de mişcare a omului se compune din mişcări reflexe voluntare şi automate, care în ultimă instanţă sunt acte reflexe. Actele voluntare sunt micări complexe compuse din mişcări elementare care se asociază în timp şi spaţiu. La originea oricărei mişcări voluntare stă reprezentarea mintală a mişcării. Această reprezentare este determinată de starea tuturor legăturilor temporare existente în scoarţă, de bagajul motric, de întreaga experienţă a omului, de conştiinţă şi de informaţiile provenite din mediul intern şi extern.
  

• 
  Ca şi actele voluntare, mişcările automate sunt mişcări complexe care se realizează prin repetarea mişcărilor noi şi apar pe măsură ce se fixează elementele componente. Mişcările automate depind foarte mult de bagajul de deprinderi motrice şi de plasticitatea scoarţei. Procesul de automatizare se realizează în timp, având la bază fixarea puternică a legăturilor temporare. Formele de exprimare a mişcărilor voluntare sunt deprinderile motrice, iar ale mişcărilor automate – stereotipul dinamic.
  

• 
  Mişcarea este inevitabilă datorită permanentelor modificări ale specificului vieţii omului, care sunt în strânsă interacţiune cu mediul înconjurător, ale cărui condiţii, la rândul lor sunt dinamice, în permanentă schimbare.
  

• 
  Mişcarea este un fenomen complex, care este influenţat de o serie de factori:
  

• 
  factorii performanţei fizice, care stau la baza oricărei mişcări şi care mai sunt caracterizaţi ca fiind "expresii calitative ce determină caracteristicile individuale ale deprinderilor motrice (viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare etc.) şi care, în fiziologia exerciţiilor fizice, sunt definiţi ca "indici calitativi ai activităţii motrice”;
  
• 
  factorii psihologici, care afectează comportamentul, influenţând în ultimă instanţă mişcarea în bună măsură (atenţia, interesul, iniţiativa, spiritul de echipă etc.).
  

• 
  În societatea contemporană, la nivelul şi ritmul vieţii actuale, activităţile de mişcare în general, au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, deoarece dezvoltarea normală şi sănătatea omului nu pot fi concepute fără mişcare, iar de sănătate este legată nemijlocit capacitatea de muncă, punerea în valoare a calităţilor fizice, intelectuale şi morale ale omului. În această conjunctură, pentru omul societăţii noastre, devine o necesitate atingerea unui grad cât mai înalt al posibilităţilor fizice, precum şi menţinerea acestora, deoarece, la aceleaşi eforturi, omul înzestrat cu o pregătire ridicată din punct de vedere fizic, oboseşte mai greu şi mai puţin, fiind capabil să suporte sarcini mai mari, îşi reface mai rapid şi mai complet forţele, dispune de rezerve mai mari pentru pregătirea sa neîntreruptă şi pentru desfăşurarea une activităţi sociale multilaterale. De asemenea, omul integrat activităţii de mişcare este bolnav mai rar, datorită creşterii (pe plan general) posibilităţilor de reglare, adică a acelei funcţii de manipulare sensibilă a impulsurilor în sensul activării, relaxării şi compensării. Aceasta reprezintă, de fapt, un stadiu perfecţionat de coordonare şi adaptare a tuturor funcţiilor organismului.
  

Autoevaluare

1. 
   Care sunt principalele forme de mişcare?
   
2. 
   Care sunt componentele conduitei în cadrul căreia se poate vorbi despre actul motor ?
   
3. 
   Care sunt aspectele prin prisma cărora organismul uman poate fi privit ca sistem?
   
4. 
   Detaliaţi aspectul structural al organismului uman.
   
5. 
   Detaliaţi aspectul funcţional al organismului uman.
   
6. 
   Detaliaţi aspectul evolutiv al organismului uman.
   
7. 
   Explicaţi legătura dintre mişcare şi procesele de adaptare.
   
8. 
   Care este rolul SNC în activitatea organismului uman?
   
9. 
   Care sunt componentele activităţii de mişcare a omului?
   
10. 
    Care sunt categoriile de factori care influenţează mişcarea?