Universitatea din bacăU

Unitatea de studiu III.2. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa

Parametrii de bază (elementele fundamentale) ai efortului fizic

Un alt argument care justifică folosirea exerciţiului fizic ca mijloc de bază al Educaţiei fizice, Sportului şi Kinetoterapiei constă în explicarea ştiinţifică a efortului pe care îl presupune efectuarea unui exerciţiu fizic. Cercetătorul american I. Folbort, a conceput o curbă, o reprezentare grafică din care reiese importanţa care trebuie acordată efortului în vederea mobilizării tuturor resurselor organismului uman în vederea ridicării continue a nivelului indicilor morfofuncţionali ai corpului.

Schema nr. 6 - Curba lui Folbort
Folbort dovedeşte experimental că întotdeauna după efort şi odihnă urmează o perioadă numită SUPRACOMPENSARE (exaltare, după A. Demeter), perioadă în care organismul îşi pune în acţiune toate resursele de care dispune pentru sporirea indicilor morfofuncţionali, care însă nu este prea lungă (în funcţie de foarte mulţi factori), existând tendinţa "căderii" indicilor organismului chiar sub valorile iniţiale, urmând apoi o perioadă de revenire la normal.

Parametrii de bază în dezvoltarea efortului, cunoscuţi ca elemente fundamentale ale efortului fizic, sunt:

Volumul reprezintă cantitatea de lucru mecanic exprimat în număr de repetări, distanţe parcurse, kilograme ridicate, durata execuţiei, etc. Volumul efortului se referă la latura cantitativă a efortului şi se apreciază prin calificativele mic, mediu, submaximal, maximal.
Intensitatea reprezintă relaţia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar, referindu-se la aspectul calitativ al efortului. Intensitatea este determinată de următorii parametri: viteza de execuţie a mişcării, numărul mişcărilor pe unitate de timp (tempoul), durata pauzelor şi valoarea încărcăturilor. Intensitatea efortului se apreciază în procente în raport cu capacitatea maximă de efort a organismului (1/1; 1/2; 3/4; 1/4) sau în calificative: mică, mijlocie, mare, foarte mare.
Complexitatea efortului, reprezintă modul concret de înlănţuire a activităţii muşchilor, se află în legătură cu dificultatea însuşirii şi efectuării unor exerciţii, cu greutatea coordonării mişcărilor. Complexitatea are o relaţie directă cu coordonarea.

Dozarea efortului este orientată în funcţie de variatele forme de manifestare a oboselii ca răspuns la efortul prestat şi se referă nu numai la intensitatea şi volumul lucrului muscular, ci şi la calitatea lui, la solicitarea progresivă a articulaţiilor şi la solicitarea progresivă şi paralelă a acestor elemente şi a sistemului nervos.

Curba efortului trebuie să urmeze un sens ascendent începând din partea pregătitoare şi continuând cu partea fundamentală, unde va interveni un platou (se încearcă menţinerea efortului la acelaşi nivel), după care ea trebuie să înregistreze un sens descendent, pentru ca la încheierea şedinţei de exercitare, organismul să se găsească cu indicii marilor funcţiuni apropiaţi de valorile înregistrate la începere.
Dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitare

Cheia succesului în practicarea exerciţiilor fizice o reprezintă dozarea efortului, jocul optim al efortului cu odihna, al cheltuielilor energetice cu refacerea. Toate acestea se realizează în cadrul şedinţei de exercitare, ca formă organizată pentru efort. Dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitare este condiţionată de succesiunea şi conţinutul momentelor/părţilor sale. Nivelul efortului se apreciază după pulsul subiecţilor şi după frecvenţa lor respiratorie. Dirijarea efortului se poate realiza pe două căi:

1. 
   prin programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului;
   
2. 
   prin mărimea şi natura pauzelor dintre repetări.
   

În mod subiectiv dinamica efortului poate fi apreciată şi prin observarea atentă a subiecţilor, a coloritului feţei acestora, a transpiraţiei, a respiraţiei, a coordonării mişcărilor, a atenţiei, etc.

Specialiştii domeniului au stabilit şi o serie de procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni supra- sau subsolicitarea subiecţilor, astfel:

Testul Ruffier, se referă la capacitatea de adaptare a organismului la efort nespecific, pe baza măsurării pulsului în raport cu un efort standard de 30 de genoflexiuni efectuate în 45''. Se măsoară pulsul în repaus, pe 15', (P1), pulsul în primele 15'' după terminarea efortului (P2) şi pulsul pe primele 15' din cel de-al doilea minut după terminarea efortului (P3). Toate valorile se înmulţesc cu 4, pentru a obţine frecvenţa cardiacă/minut, apoi se aplică formula:

P1 + P2 + P3 - 200

10

Rezultatele obţinute se raportează la următorul etalon:

- valoare sub 0 (zero) = capacitate de efort excepţională

- valori între 0-5 = capacitate de efort foarte bună

- valori între 5-10 = capacitate de efort bună

- valori între 10-15 = capacitate de efort slabă

- valori peste 15 = capacitate de efort incompatibilă cu efortul

Proba vegetativă, bazată pe reacţia hipotonă: proba se referă la interpretarea valorii pulsului în repaus (culcat) şi în picioare (după staţionare de un minut). Dacă diferenţa se plasează între 12-15 se consideră că adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferenţa este peste 15 înseamnă că organismul nu reacţionează corect la efort, având o stare neurovegetativă nefavorabilă.

Proba Ruffier-Dickson, indice calculat după formula:

(P2-70) + 2 (P3-P1)

10

Efortul este 30 genoflexiuni în 45'', iar pulsul se calculează după aceiaşi metodologie ca la indicele Ruffier. Etalonul testului este următorul:

- sub 3 = capacitate de efort foarte bună

- 3-6 = capacitate bună de efort

- 6-8 = valoare medie a capacităţii de efort

- peste 8 = capacitate slabă de efort

Rezumatul unităţii de studiu

Pentru a putea opera cu exerciţiul fizic şi pentru a-i putea stabili corect dozarea, trebuie cunoscute elementele de bază ale efortului fizic (parametrii de bază). Înţelegerea acestora, îi dă posibilitatea kinetoterapeutului să cunoască şi să stăpânească modul de dirijare a efortului, luând în considerare, pe lângă programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului şi posibilitatea măririi şi alegerii naturii pauzelor dintre repetări.

În această unitate de studiu mai sunt prezentate şi câteva procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni supra- sau subsolicitarea subiecţilor.

Autoevaluare

1. 
   Explicaţi curba lui Folbort.
   
2. 
   Care sunt parametrii de bază ai efortului fizic ?
   
3. 
   Definiţi volumul efortului fizic. Exemplificaţi.
   
4. 
   Definiţi intensitatea efortului fizic. Exemplificaţi.
   
5. 
   Definiţi complexitatea efortului fizic. Exemplificaţi.
   
6. 
   Care trebuie să fie aspectul curbei efortului în cadrul şedinţei de exercitare?
   
7. 
   Cum se apreciază, cel mai simplu, nivelul efortului?
   
8. 
   Care sunt căile prin care se poate realiza dirijarea efortului ?
   
9. 
   Enumeraţi şi descrieţi câteva procedee de apreciere a gradului de acomodare a organsimului la efort.