Universitatea liberă internațională din moldova

3.2. Tipologia stării de criză a sistemelor economice

Clasificarea crizelor care sunt generate de diferii factori, reprezintă o etapă importantă оn activitatea organizaională. Оn mod tradiţional crizele economice se clasifică: după amploare (singulare, locale, sistemice); nivelul economic general (mega-, macro-, mezo-, micro-); cauzele apariţiei (ciclice, normale, оntвmplătoare); forţa impactului (catastrofale, distrugătoare, dureroase); durată (pe termen lung, mediu, scurt); sursele de provenienţă (interne, externe, mixte, artificiale); posibilitatea de depăşire (depăşire sine stătătoare, depăşire cu asistenţă din exterior, ce nu pot fi depăşite) [3. p. 18-19].

Оn funcţie de categoria crizei se elaborează sisteme de măsuri pentru depăşirea acesteia, i anume:

• 
  la macronivel – mijloacele economiei naţionale, inclusiv оmprumuturi externe;
  
• 
  la mezonivel – mijloacele regiunii, municipalităţii, precum şi subvenţiile din bugetul de stat:
  
• 
  la micronivel – doar mijloacele organizaţiilor economice (deoarece numai ele dispun de bunuri proprii), precum şi prin implicarea administrativă a organelor de stat (judecată, procuratură, comisia pentru falimente etc.).
  

Procesele de criză la macronivel şi оn organizaţiile economice se examinează de asemenea оn cadrul teoriei de reglementare. Conform acestei concepţii cauza principală a modificărilor instituţionale o constituie confruntarea dintre grupurile sociale.

Оn general, din punctul de vedere al teoriei reglementării se delimitează următoarele tipuri de criză:

• 
  ca rezultat al „şocului extern” - cвnd dezvoltarea sistemului este blocată de insuficienţa resurselor externe;
  
• 
  criza structurală - ca rezultat al contradicţiei dintre modul de dezvoltare şi dinamica social-economică la macronive);
  
• 
  criza sistemului de reglementare - cвnd mecanismul lui nu este оn stare să schimbe procesele conjuncturale negative;
  
• 
  criza procesului de producţie - rezultatul acutizării contradicţiilor din formele instituţionale care determină regimul acumulărilor; se dovedesc a fi neviabile legităţile pe care se bazează оntreagul sistem de organizare a producţiei, distribuţiei, schimbului şi consumului [3. p.2 4].
  

Cercetătorul francez R. Buaie delimitează următoarele patru tipuri de crize [14, p. 50]:

• 
  оncălcarea caracterului (din cauza blocării sistemului);
  
• 
  оncălcarea parţială a sistemului de reglementare;
  
• 
  criza sistemului de reglementare;
  
• 
  criza regimului de acumulare şi a sistemului de reglementare.
  

Starea de criză a sistemelor economice de asemenea poate fi periculoasă din punct de vedere sistemologic. Conform acestui concept orice organizaţie economică reprezintă оntr-un anumit fel o totalitate structurată de elemente ce formează un tot оntreg i оnzestrоnd-o cu calităţile distincte ale sistemului. Sistemul aflоndu-se permanent оn echilibru dinamic, condiţionat de necesitatea efectuării procesului de reproducţie ca factor de bază pentru asigurarea viabilităţii lui. Graţie acestei calităţi (echilibrului dinamic) sistemul se poate afla оn următoarele stări:

1. 
   stabilă - cвnd toate elementele lui funcţionează оn regim stabil;
   
2. 
   cuazistabilă - cвnd partea decisivă a elementelor lui se află оn regim stabil, acestea pot fi puţine la număr, dar ele trebuie să formeze totalitatea de bază a nucleului sistemului;
   
3. 
   instabilă - cвnd оn instabilitate se află acea parte a elementelor care este оn stare să scoată sistemul din funcţionare echilibrată şi poate provoca modificarea calităţii lui.
   

Aplicativ organizaţiei economice care funcţionează оn sistem concurenial, factorii principali de stabilizare se află оn interiorul sistemului ei şi funcţionarea echilibrată al acestuia este asigurată cu ajutorul mijloacelor endogene (interne, proprii). Aceasta deosebind-o calitativ de organizaţia ce funcţionează оn cadrul sistemului administrativ de repartiţie, unde stabilitatea organizaţiilor economice se asigură prin intervenţia din exterior – cu mijloacele instituţiilor politico-economice de stat.

Оn sistemul macroeconomic administrativ de repartiţie (caracteristic companiilor din Corea de Nord, parial China), echilibrul stabil al оntreprinderilor industrial şi al altor organizaţii microeconomice se menţine cu ajutorul intervenţiei din exterior pe următoarele canale:

• 
  planul de fabricare şi realizare a producţiei (comanda de stat);
  
• 
  planul financiar (preţul de cost al producţiei şi profitul);
  
• 
  planificarea muncii (numărul de personal, tarificaţia şi fondul de retribuţie a muncii);
  
• 
  planul construcţiilor capitale (volumul de investiţii оn producţie şi sferele conexe) etc.
  

Dat fiind faptul că оn acest sistem partea principală a funcţiei de repartiţie a resurselor o asumă aparatul central de stat, apoi acesta оi deleghează respectiv funcţiile şi responsabilităţile pentru funcţionarea echilibrată, fără crize a оntreprinderilor industriale şi altor formaţiuni economice din subordine.

Din acest punct de vedere starea de criză a organizaţiei poate fi considerată ca rezultat al introducerii consecvente de către o anumită forţă străină, оn cazul dat sistemul de stat, a regimului tranzitoriu de funcţionare pentru trecerea оntr-o nouă calitate (restructurarea organizatorică, schimbarea profilului de producţie, lichidarea etc.). Оn acest caz şi scoaterea organizaţiei din criză se va efectua de sus – de către organele de stat superioare sau de către organizaţiile economice abilitate.

Starea de criză a organizaţiei din sistemul administrativ de repartiţie al (macro-) economiei naţionale reprezintă manifestarea crizei ultimei, la nivelul unei organizaţii inferioare din subordine. Dacă asemenea organizaţii la nivel macroeconomic, aflate оn criză, vor constitui o parte esenţială a economiei naţionale, atunci şi ultima trebuie considerată ca fiind оn criză.

O asemenea interacţiune dialectică dintre macro- şi micronivelurile sistemului administrativ de repartiţie formează tendinţe de dezvoltare economică şi оn acelaşi timp presupune posibilitatea de reglementare a disproporţiilor apărute prin intervenţii administrativ-economice centralizate. Crizele din sistemele economice ale Uniunii Sovietice şi altor state cu orientare socialistă constituie rezultatul imperfecţiunii mecanismului de reglementare a dinamicii macro- şi microeconomice, precum i o consecinţă a erorilor administrative concrete оn temei la macronivel. Aceasta nu exclude posibilitatea elaborării unui asemenea mecanism şi construcţia unei economii socialiste de tip progresiv, ca sistem economic adaptiv, autoreglabil, armonios [55, p. 39].

Оn calitate de analogie (cu o anumită aproximaţie) cu sistemul socialist poate fi examinat sistemul marilor corporaţii diferenţiate de producţie (conglomerate), оn care оntreprinderile de producţie funcţionează sub formă de filiale, fără drept de dispoziţie asupra bunurilor şi limitate оn soluţionarea problemelor privind investiţiile, nomenclatura şi volumul producţiei, segmentele de piaţă etc. Оn esenţa ei calitatea administrativă a corporaţiilor de producţie are o mare asemănare cu оntreprinderile socialiste de producţie, оn special cu cele orientate spre piaţa externă. De aici rezidă că şi starea de criză a unor asemenea filiale poate fi clasificată ca rezultat al activităţii managementului aparatului central de gestiune a corporaţiei.

Оn acest context şi ieşirea filialei de producţie din criză este posibilă cu ajutorul mijloacelor metropolei. Prin urmare, şi managementul anticriză оn corporaţie trebuie să se concentreze la nivelul superior corporativ şi doar fragmentar (оn unele elemente tehnologice) – la nivelul filialelor de producţie (adică a secţiilor cu conturi de decontare).

Оn această situaţie centrul de greutate al eforturilor pentru asigurarea stabilităţii corporaţiei ca sistem economic se concentrează la nivelul managementului superior. Aceasta conduce la utilizarea incompletă a resurselor vitale, capacităţilor de supravieţuire ale subdiviziunilor de producţie inferioare, ceea ce se poate califica drept una din contradicţiile sistemului capitalist de gestiune a economiei.

Оn sistemologie există concepţii conform cărora sistemele complexe (оn cazul dat – corporaţiile) se află permanent оn stare de quazistabilitate, acestora ne fiind aplicabile legile sistemelor stabile (unele sisteme tehnice, tehnologice de producţie şi alte sisteme).

Оn literatura de specialitate pentru estimarea stării quazistabile a sistemelor se utilizează termenul „perioadă de tranziţie”, ce defineşte starea оn care sistemul, sau un anumit indicator important al acestuia se modifică оn mod calitativ [9, p.106].

Оn calitate de criterii ale perioadei de tranziţie se recomandă următoarele categorii:

1. 
   procesul de adaptare (A), ce arată cum sistemul se acomodează la schimbările (S) din mediu (intern şi extern);
   
2. 
   procesul distructiv (D), care arată cum sistemul оi reduce complexitatea (entropia);
   
3. 
   procesul sinergetic de formare (C), ce arată cum sistemul оşi ridică nivelul de complexitate.
   

Оn acest caz viteza cu care decurg procesele sus menţionate poate fi exprimată оn modul următor:

; ; ; ,

unde dt este adaosul de timp.

De aici:

coeficientul de adaptare ;

coeficientul sinergiei

Astfel, perioadele de tranziţie оn sisteme sunr clasificate după trei niveluri:

1. 
   gomeostatic - modificarea оn direcţie pozitivă sau negativă оn limitele ce nu modifică structura organizaţiei şi componeţa elementelor ei; оn cazul modificării pozitive coeficientul Ka = 1, iar Kc > 1; оn cazul modificării negative Ka < 1, iar Kc = 1;
   
2. 
   inovaţional - modificarea оn stare de criză a structurii organizaţiei şi elementelor din componenţa ei; оn cazul modificării pozitive Ka > 1 şi Kc > 1; оn cazul modificării negative Ka < 1, iar Kc < 1;
   
3. 
   bifurcat – sunt modificările catastrofale ale structurii şi elementelor constructive ale organizaţiei; оn cazul direcţiei lor pozitive (transformărilor revoluţionare de оmbunătăţire) coeficientul Ka < 1, iar Kc >> 1; оn cazul modificării negative (distrugere) Ka = 1, iar Kc << 1.
   

Aplicativ organizaţiilor aflate оn stare de criză poate fi considerat relevant cel de al doilea nivel („inovaţional”) de tranziţie ale acestora, cвnd există un număr mare de elemente de ambele calităţi, suficiente pentru modificarea calitativă progresivă sau regresivă a sistemului. Concomitent cel de al doilea nivel al stării de tranziţie a organizaţiei economice caracterizează aflarea ei оntr-o fвşie de oscilaţii destul de largă ca amplitudine оn jurul echilibrului stabil al procesului reproductiv. Cвt priveşte cel de al treilea nivel (bifurcat), acesta reprezintă procesul de distrugere a organizaţiei şi de trecere a ei оntr-o nouă calitate. Aceasta permite ca managementul organizaţiei оn perioada de tranziţie să fie numit management falimentar.

Din terminologia sus menţionată pentru criza companiilor cel mai mult corespunde nivelul al doilea a stării de criză – „inovaţional”, ce caracterizează predispunerea lui pentru efectuarea modificărilor calitative.

Conceptul sistemic оn gestiunea anticriză presupune analiza stărilor şi proceselor prin care trec organizaţiile economice i examinariea elementelor sistemelor de nivel superior.

1.