Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective



Yüklə 0,96 Mb.
səhifə1/8
tarix26.10.2017
ölçüsü0,96 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8

ORGANIZAŢII EUROPENE ŞI EUROATLANTICE

Prof. univ. dr. ANDREI POPESCU



Obiective

Cursul îşi propune să ofere studenţilor o imagine generală asupra principalelor organizaţii din spaţiul european şi transatlantic, având o perspectivă analitică multiplă: istorică, politico-juridică, instituţională.

Principalele obiective ale acestui curs sunt: cunoaşterea şi înţelegereavieţii politice europene în conexiune cu cea internaţională, a mecanismelor de funcţionare a organizaţiilor europene şi euroatlanice, a activităţii acestora în spaţiul românesc. Prima parte a cursului este consacrată teoriei organizaţiilor internaţionale, iar cea de a doua, prezentării organizaţiilor care modelează la nivel politic, juridic, economic şi militar spaţiul euroatlantic;

este vorba despre Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E),Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) şi Uniunea Europeană (U.E.).



Evoluţii istorice

Apariţia organizaţiilor internaţionale (O.I.) este plasată, de majoritatea specialiştilor, în secolul XIX, acestea cunoscând însă o extraordinară dezvoltare în secolul XX. Urmărind evoluţia istorică a organizaţiilor internaţionale, putem identifica trei generaţii ale acestora. Primele organizaţii internaţionale au fost comisiile internaţionale,

constituite pentru a reglementa problemele de navigaţie pe fluviile internaţionale; aşa au apărut Comisia Centrală de Navigaţie pe Rin (creată de Congresul de la Viena, din 1915) sau Comisia Europeană de Navigaţie pe Dunăre (a cărei creare a fost decisă de Congresul de la Paris, din 1856).Tot din această primă generaţie fac parte şi „Uniunile Administrative”:

Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea Generalăa Poştelor (1874) transformată, în 1878, în Uniunea Poştală Universală,104Uniunea Căilor Ferate (1890), Uniunea Internaţională pentru PrtecţiaProprietăţii Industriale (1883).

După încheierea celui dintâi război mondial, o nouă generaţie deorganizaţii internaţionale ia naştere, în centrul acesteia plasându-seSocietatea Naţiunilor. Exprimând idealul de pace al Preşedintelui americanW. Wilson, Societatea Naţiunilor a fost creată la 28 aprilie 1919, prinadoptarea, de către Conferinţa de pace de la Paris, a Pactului SocietăţiiNaţiunilor. Alte organizaţii internaţionale apărute în aceeaşi epocă au fost:Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Curtea Permanentă de JustiţieInternaţională (CPJI), Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană.Cea de-a treia generaţie de organizaţii internaţionale corespundeperioadei de după cel de-al doilea război mondial. „Actul de naştere”

al noii generaţii apare o dată cu semnarea, la San Francisco, pe 26 iunie1945, a Cartei Naţiunilor Unite, acesteia succedându-i numeroase alteorganizaţii (NATO, Consiliul Europei, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii

Africane, Comunităţile Europene etc). Multitudinea organizaţiilor internaţionale a antrenat, inevitabil,

diferite tipologii ale acestora; astfel, mai multe distincţii au fost propuse.Mai întâi, între organizaţii cu caracter universal şi organizaţii cu caracter regional. Organizaţiile cu vocaţie universală sunt cele din care toate statele pot face parte (de exemplu, ONU), în timp ce organizaţiile cu caracter regional se adresează unei participări limitate a statelor, privilegiind, în general, criteriul proximităţii geografice (Consiliul Europei, Uniunea Europei Occidentale, Acordul de liber

schimb nord-american etc). O altă distincţie a fost făcută între organizaţiile de cooperare şicele de integrare. Această distincţie are la bază natura puterilor şi a funcţiilor conferite organizaţiilor, cât şi natura efectelor juridice a actelor

pe care acestea le adoptă. Majoritatea organizaţiilor internaţionale sunt organizaţii de cooperare (sau coordonare), vizând facilitarea cooperării între statele membre şi coordonarea acţiunilor acestora în diferite domenii. Actele adoptate în cadrul acestor organizaţii au doar în mod excepţional valoare obligatorie şi chiar şi în acest caz aplicarea lor la nivel intern nu ţine decât de voinţa statelor membre. În ceea ce priveşte organizaţiile de integrare, acestea presupun un transfer de

competenţe dinspre statele membre spre organizaţie în anumite domenii şi o ordine juridică nouă, care se suprapune celei interne. În cadrul acestor organizaţii (cazul Comunităţilor Europene) se pot emite acte constrângătoare juridic, direct aplicabile pe teritoriul statelor membre (fără a trece prin structurile statale). 105

Dincolo de aceste distincţii, există însă câteva trăsături comune tuturor organizaţiilor internaţionale, care le permit acestora să fie calificate ca atare. Michel Villary a propus următoarea definiţie pentru organizaţiile internaţionale: „o asociere de state, stabilită prin acord între membrii săi şi dotată cu un aparat permanent de organe însărcinate să urmărească realizarea obiectivelor de interes comun prin cooperarea între ele” (Michel Villary, Définition et classification des organisations internationales: approche juridique, în Georges Abi-Saab, Le concept



d’organi-sation internationale, Paris, UNESCO, 1980). Pornind de la acest cadru teoretic general, cea de-a doua parte a

cursului vizează familiarizarea studenţilor cu principalele organizaţii europene şi euroatlantice, cu mecanismele instituţionale ale acestora precum şi cu modul în care aceste organizaţii contribuie la modelarea vieţii politice internaţionale.




CONSILIUL EUROPEI

Ororile celui de-al doilea război mondial au impulsionat necesitatea organizării societăţii internaţionale sub semnul cooperării între state. Deşi ideea unei Europe unite nu este creaţia secolului XX, efectivitatea sa aparţine, neîndoielnic, celei de-a doua jumătăţi a acestuia. Astfel, la 5 mai 1949, pe fondul unor mişcări proeuropene tot mai active, se semnează, la Londra, statutul primei organizaţii fondate de europeni, pentru europeni: Consiliul Europei. Intrat în vigoare la 3 august 1949, Statutul oferă imaginea unei Europe a păcii, înţelegerii si cooperării. Celor 10 state membre iniţiale li se vor adăuga, de-a lungul timpului, numeroase altele, dar contextul politic european face ca, în primele sale patru decenii,

Consiliul să rămână o organizaţie vest-europeană. După căderea comunismului, Consiliul Europei a constituit prima structură deschisă ţărilor Europei Centrale şi de Est înscrise pe calea reformelor democratice. Cea mai vastă organizaţie strict europeană, Consiliul Europei numără astăzi 45 de state membre*, contribuind astfel la creareaunui vast spaţiu de „securitate democratică”.**

_______________

* România a aderat la Consiliul Europei prin Legea nr. 64 din 4 octombrie1993 (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 238 din 4 octombrie 1993).

** Lansat în terminologia internaţională de Summit-ul de la Viena, din 1993,

conceptul de „securitate democratică” constă în faptul că toate statele membre se

angajează, în ordinea internă şi internaţională, să respecte şi să aplice principiile democraţiei

pluraliste, primatul dreptului, respectarea drepturilor omului şi ale naţiunilor.

106


Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei, cu

condiţia ca să accepte principiul preeminenţei dreptului şi să garanteze

principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa să

se poată bucura de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale.

Logica şi raţiunea de a fi a Consiliului Europei – cooperarea

interguvernamentală – se traduc prin crearea, între statele membre, a

unei mai mari apropieri „pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi

principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului

lor economic şi social”(art. 1 din Statutul Consiliului Europei).

Pentru a putea atinge aceste obiective, Consiliul s-a dotat cu organe

care, prin activitatea lor, contribuie la apărarea drepturilor omului

şi a democraţiei pluraliste, la valorizarea identităţii culturale europene,

sprijină edificarea noilor societăţi democratice şi lupta împotriva

oricăror forme de intoleranţă, xenofobie, încălcare a drepturilor minorităţilor

etc.

Conform articolului 10 din Statut, organele Consiliului Europei



sunt Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Consultativă (devenită, din

1974, Adunarea Parlamentară), asistate de un Secretariat.



Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului

Europei. El este format din miniştrii de externe ai statelor membre

(sau de un supleant al acestuia), fiecare reprezentant naţional dispunând

de un vot. Rolul acestuia este triplu. Mai întâi, statele membre au

ocazia de a-şi exprima prin reprezentanţii lor poziţiile naţionale cu

privire la problemele societăţii europene. În al doilea rând, este locul

de elaborare a răspunsurilor la aceste probleme şi, de asemenea, apărător

al valorilor care constituie fundamentul Consiliului Europei. El

este însărcinat cu monitorizarea îndeplinirii angajamentelor asumate

de statele membre.

Preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată prin rotaţie, pe

o durată de 6 luni, şi se schimbă cu fiecare sesiune, potrivit ordinii

alfabetului englez a statelor membre.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei poate fi

considerată cel mai vechi for parlamentar internaţional, format din

deputaţi democratic aleşi şi constituit în baza unui tratat

interguvernamental. Pe lângă membri, la lucrările Adunării Parlamentare

participă, în calitate de observatori, Israelul, din 1957, SUA,

Canada şi Japonia din 1996. Începând cu 1989, în vederea procesului

de aderare a statelor din Europa Centrală şi de Est a fost introdus şi

statutul de invitat special. De acest statut pot beneficia toate adunările

legislative naţionale ale statelor europene nemembre, care au semnat

sau aderat la Actul Final de la Helsinki.

107

Adunarea Parlamentară este un organ deliberativ şi este formată



dintr-un număr de reprezentanţi individuali din fiecare stat membru,

proporţional cu populaţia fiecărei ţări. Preşedintele este ales în fiecare

an dintre membrii Adunării pentru o perioadă de maxim 3 sesiuni.

Compoziţia politică a delegaţiilor naţionale trebuie să ţină cont de

ponderea deţinută de diverse partide în parlamentele naţionale. În cadrul

Adunării Parlamentare există 5 grupuri politice, în funcţie de afinităţile

politice ale membrilor şi fără a exista constrângerea apartenenţei

la partidul lor naţional. Cele 5 grupuri parlamentare actuale

sunt: grupul socialist, grupul popular european, grupul democrat

european, grupul liberal democrat şi reformator şi grupul stângii

europene reunificate.

Adunarea Parlamentară are patru sesiuni de câte aproximativ o

săptămână fiecare (ianuarie-februarie, aprilie-mai, iunie-iulie şi septembrie-

octombrie).



Secretariatul cuprinde: Secretarul general, Secretarul general

adjunct, Grefierul Adunării, Secretariatul Comitetului Miniştrilor.

Începând din anul 1957, Consiliul Europei a acţionat în favoarea

reprezentării puterilor locale, concretizată în crearea Conferinţei Permanente

a Puterilor Locale şi Regionale din Europa. Importanţa crescândă

a democraţiei locale a determinat, în 1994, transformarea acestei

Conferinţe într-un Congres al Puterilor Locale şi Regionale din

Europa. În 1985 a fost semnată, la Strasbourg, Carta Europeană a

Autonomiei Locale, document care prezintă bazele democraţiei locale,

recunoaşte dreptul cetăţenilor de a participa la gestiunea afacerilor

publice şi precizează, de asemenea, limitele autonomiei locale.

Interesul sporit acordat respectului drepturilor omului în statele

membre a determinat încă din 1950 crearea unor mecanisme de garantare

colectivă a unor drepturi proclamate în Declaraţia universală a

drepturilor omului din 1948. Astfel, a intrat în vigoare, în 1953, Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

(deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950), care consacră o

serie de drepturi si libertăţi civile şi politice şi stabileşte un sistem vizând

garantarea şi respectarea de către statele contractante a obligaţiilor

asumate. Instituţiile însărcinate cu acest control erau: Comisia europeană

a drepturilor omului, creată în 1954, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, înfiinţată în 1959, şi Comitetul Miniştrilor. De la intrarea în

vigoare a Convenţiei au fost adoptate 11 protocoale adiţionale. Protocolul

numărul 11 prevede restructurarea mecanismului de control.

108


În prezent, singurul mecanism de control este Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, care a început să funcţioneze în noua formulă

de la 1 noiembrie 1998. Ea este formată dintr-un număr de judecători

egal cu acela al statelor contractante, fără a exista restricţii numerice

de naţionalitate. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de 6 ani de

Adunarea Parlamentară, jumătate din ei fiind reînnoiţi la trei ani.

Judecătorii îşi exercită activitatea cu titlu individual şi nu reprezintă

nici un stat. Curtea îşi alege un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi doi

preşedinţi de secţiune pe o perioadă de trei ani. Curtea este formată

din 4 secţiuni în cadrul cărora sunt constituite camere din şapte membri.

De asemenea, o cameră formată din 17 judecători (Marea Cameră)

este constituită pentru o perioadă de 3 ani.

Fiecare stat contractant sau persoană individuală care se consideră

victima violării Convenţiei se poate adresa direct Curţii Europene

a Drepturilor Omului. Procedura în faţa Curţii este contradictorie şi

publică (dacă Marea Cameră nu decide altfel).

Activitatea Consiliului Europei priveşte toate domeniile de

interes pentru societatea europeană, mai puţin problemele de apărare.

Drepturile omului şi democraţia pluralistă, statul de drept şi securitatea

cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei şi intoleranţei,

protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii,

coeziunea culturală şi pluralismul cultural, cooperarea judiciară sunt

tot atâtea centre de interes ale Consiliului Europei.



ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este cea

mai largă organizaţie de securitate de tip regional, numărând 55 de

state membre din Europa şi America de Nord şi singura din Europa

considerată un aranjament regional în sensul enunţat de Capitolul VIII

din Carta Naţiunilor Unite. Organizaţia are statut legal din punctul de

vedere al dreptului internaţional, iar deciziile sale leagă statele

membre doar la nivel politic, şi nu juridic. Toate statele membre au

statut egal, iar deciziile se iau prin consens*.

_______________

* Consiliul de la Praga, din 30 şi 31 ianuarie 1992, a instituit totuşi o

excepţie de la regula consensului, excepţie care stabileşte posibilitatea ca o

decizie sa fie luată fără participarea statului vizat de respectiva decizie, atunci

când se constată că acesta încalcă grav drepturile omului şi libertăţile fundamentale;

această regulă a „consensului minus unu” a fost invocată in iulie

1992 pentru a suspenda Iugoslavia din CSCE.

109

Activitatea sa presupune alerta timpurie, prevenirea conflictelor,



gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict.

Deşi OSCE are (sub această denumire) o istorie de aproape un

deceniu, rădăcinile ei trebuie căutate către anii ’70 sau chiar mai devreme,

existenţa sa fiind indisolubil legată de perioada Războiului Rece.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, în Europa

începe să se facă auzită ideea organizării unei securităţi paneuropene,

prima propunere concretă în acest sens fiind adresată de Uniunea Sovietică

în 1954 (aceasta propunea semnarea, de către statele europene, a unui

tratat şi crearea unei structuri instituţionale permanente). Statele din

Vest au respins însă această idee, iar în urma unor evenimente precum

invadarea Ungariei, degradarea situaţiei în Polonia sau construirea

Zidului Berlinului, concretizarea ei părea tot mai puţin posibilă.

Destinderea din anii ’60 permite sovieticilor să avanseze noi

propuneri asupra unei viitoare conferinţe a cărei încununare ar fi trebuit

să fie adoptarea unui text cu valoare juridică, menit să confirme

graniţele existente în Europa şi să pună bazele unei cooperări economice

Est-Vest.

După o perioadă de rezerve, NATO îşi anunţă, în 1969, disponibilitatea

de a participa la o astfel de conferinţă, impunând însă anumite

condiţii: participarea, cu drepturi depline, a SUA şi Canada, reconfirmarea

statutului legal al Berlinului, discuţii asupra dezarmării în Europa,

includerea unui capitol asupra drepturilor omului.

Începutul anilor ’70 pare fast acestui proiect şi, pe 22 noiembrie

1972, încep discuţiile de la Helsinki, încheiate pe 8 iunie 1973 şi a căror

consacrare a fost făcută prin documentul intitulat Recomandările finale

de la Helsinki (cunoscut şi sub numele de „The Blue Book”).

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost formal

deschisă pe 3 iulie 1973, lansându-se astfel „procesul Helsinki”.

Acesta a cunoscut trei momente majore:

– 3-9 iulie 1973 (Helsinki): adoptarea Recomandărilor Finale;

– 18 septembrie 1973-21 iulie 1975 (Geneva): elaborarea

Actului Final de la Helsinki;

– 30 iulie – 1 august 1975 (Helsinki): semnarea, de către cele 35

de state membre, a Actului Final de la Helsinki.

„Carta Albastră” de la Helsinki este un document politic, nonconstrângător

juridic, regrupând trei coordonate majore: aspectele politico-

militare ale securităţii (principiile care ghidează relaţiile dintre

statele participante şi măsuri de sporire a încrederii în plan militar),

cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi a mediului înconjurător

şi „cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii”(erau

110


vizate aici: drepturile omului, redate prin formula „contacte umane”,

„informarea”, „cooperarea culturală” şi „cooperarea în probleme de

educaţie”).

Prăbuşirea comunismului şi încheierea Războiului Rece au

însemnat, pentru CSCE, asumarea unui nou tip de misiuni, legate de

această dată de construirea cadrului instituţional democratic şi respectul

drepturilor omului în fostele state socialiste. Consacrarea noii

orientări a Conferinţei a constituit-o Carta de la Paris pentru o Nouă



Europă, adoptată în 1990, la summit-ul şefilor de stat şi de guvern.

Pornind de la premisa că „întreaga Europă liberă este chemată pentru

un nou început”, documentul stabilea consultări politice la nivel de

stat şi de guvern din doi în doi ani, un Consiliu al miniştrilor de

externe cel puţin o dată pe an, precum şi posibilitatea unor întâlniri

periodice între reprezentanţi ai ministerelor de externe. Aceste întâlniri

beneficiau de suportul unui aparat administrativ permanent, incluzând

un Secretariat, un Centru de Prevenire a Conflictelor şi un Oficiu

pentru Alegeri Libere. În aprilie 1991 a fost creată Adunarea Parlamentară

a OSCE.


Organizaţia îşi dezvoltă, în această perioadă (între 1989 şi 1991

au loc reuniuni la Viena, Paris, Copenhaga, Moscova), dimensiunea

umană, incluzând alegeri libere, libertatea presei, protecţia minorităţilor.

În perioada 1991 – 1994, CSCE va fi înzestrată cu noi instituţii

şi structuri: Forumul pentru Cooperare în Domeniul Securităţii

(Forum for Security Cooperation), Înaltul Reprezentant pentru Minorităţi

Naţionale (the High Commissionar on National Minorities),

Forumul Economic, Preşedintele în exerciţiu (Chairman in Office),

însărcinat cu „coordonarea consultărilor curente în domeniile de

interes al CSCE”, Secretarul General.

Această dezvoltare instituţională a transformat CSCE dintr-un proces

într-o organizaţie, noua denumire – Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa – fiind adoptată în urma summit-ului de la Budapesta,

din 5/6 decembrie 1994 şi devenind efectivă de la 1 ianuarie 1995.

Prin structura şi activităţile sale, Organizaţia se recunoaşte ca

fiind un „instrument primar de alertă rapidă, prevenire a conflictelor şi

gestionare a crizelor”.

Locul special pe care această Organizaţie îl ocupă pe scena

internaţională traduce particularităţile acesteia: abordarea cooperativă

a securităţii, instrumentele de prevenire a conflictelor, dialogul şi consensul,

valorile comune împărtăşite de statele membre, modelele de

cooperare cu celelalte organizaţii şi instituţii internaţionale.

111

Organizaţia a dat dovadă de o capacitate sporită de flexibilitate,



adaptându-se schimbărilor şi noilor provocări la nivel internaţional. În

1997, OSCE a instituit un Reprezentant pentru Libertatea Presei şi şi-a

consolidat dimensiunea economică, iar în 1998 a început monitorizarea

politică.

În noiembrie 1999 a fost semnată, la Istanbul, Carta pentru

Securitatea Europeană, document care precizează, pe de o parte,

rolul Organizaţiei în viitoarea arhitectură europeană şi, pe de altă parte,

are drept scop sporirea capacităţilor Organizaţiei în prevenirea conflictelor

şi reconstrucţia postconflict a societăţilor distruse de război.

Modul în care OSCE şi-a organizat structura internă permite

identificarea a două tipuri de organe: pe de o parte, corpul decizional

şi, pe de altă parte, instituţiile şi structurile operaţionale, între cele

două „componente” existând o permanentă cooperare.



Reuniunile la vârf (Summits) sunt întâlniri periodice ale şefilor

de stat şi de guvern şi au drept rol trasarea priorităţilor şi orientărilor

politice ale Organizaţiei. Astfel de reuniuni au loc la 2-3 ani.

Consiliul Ministerial (Ministerial Council) este format din

miniştrii de externe ai statelor membre şi se reuneşte cel puţin o dată

pe an (nu în acelaşi an în care are loc şi summit-ul). Rolul său este de

a evalua problemele relevante pentru OSCE, de a urmări în ce măsură

activităţile OSCE rămân raliate scopurilor politice ale Organizaţiei,

luarea măsurilor adecvate.



Consiliul Permanent (Permanent Council) este organul principal

de consultare politică şi luare a deciziilor şi responsabil cu activităţile

curente ale Organizaţiei. Sediul său este la Viena.

Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii (Forum

for Security Cooperation) se reuneşte săptămânal la Viena pentru

consultări şi negocieri legate de aspectele militare ale securităţii. Principalele

sale obiective sunt: a) negocierea privind controlul armamentelor,

dezarmarea şi sporirea încrederii securitare; b) consultări regulate

şi cooperare sporită în probleme legate de securitate; c) reducerea

riscurilor de conflict şi d) implementarea măsurilor adoptate.



Consiliul General (Senior Council)/ Forumul Economic

(Economic Forum), format din reprezentanţii diferitelor direcţii politice

ale ministerelor de externe, are drept misiune pregătirea şi implementarea

deciziilor adoptate de Consiliul Ministerial şi, între sesiunile

acestuia, să urmărească, gestioneze şi coordoneze activităţile OSCE.

În urma dezvoltării structurii instituţionale a Organizaţiei, Consiliul

acţionează, din 1997, doar ca Forum Economic.

112

Structurile şi instituţiile operaţionale cuprind:



Preşedintele în exerciţiu (Chairman-in-Office) este responsabil

pentru activitatea executivă şi coordonarea activităţilor curente

ale OSCE, ceea ce include: coordonarea activităţilor instituţiilor, reprezentarea

Organizaţiei şi supervizarea acţiunilor legate de prevenirea

conflictelor, gestionarea crizelor şi reabilitarea post-conflict. Preşedintele

este asistat de fostul şi viitorul preşedinte ai Organizaţiei, cei trei

formând aşa-numita Troika.

Originile acestei instituţii se regăsesc în Carta de la Paris pentru

o nouă Europă, dar ea a fost formal recunoscută la summit-ul de la

Helsinki, din 1992.



Secretarul General (The Secretary General) şi Secretariatul

(The Secretariat) Secretarul General acţionează în calitate de

reprezentant al Preşedintelui în exerciţiu şi îl sprijină pe acesta în vederea

realizării misiunilor OSCE. Activitatea lui presupune gestiona-rea

structurilor şi operaţiunilor OSCE, inclusiv Secretariatul, sprijinul acordat

Preşedintelui în exerciţiu pentru pregătirea şi organizarea întâlnirilor din

cadrul OSCE, implementarea deciziilor OSCE, promovarea politicii şi

practicilor OSCE la nivel internaţional, menţinerea contactelor cu alte

organizaţii internaţionale, consiliere în domeniul financiar etc.

Funcţia de Secretar General a fost introdusă în 1992, la reuniunea

Consiliului CSCE de la Stockholm.

Mandatul Secretarului General este de trei ani.

Secretariatul General, plasat sub conducerea Secretarului General,

asigură suportul operaţional al Organizaţiei. Sediul Secretariatului este

la Viena şi este asistat de un birou aflat la Praga.



Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului

(The Office for Democratic Institutions and Human Rights)

Având drept misiune promovarea alegerilor democratice, consolidarea

instituţiilor democratice, alerta rapidă şi prevenirea conflictelor,

Oficiul a fost consacrat în actuala formulă începând din 1992.



Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale (The High

Commissioner on National Minorities)

Acest post a fost creat în 1992 cu scopul de a răspunde, în cel

mai scurt timp posibil, tensiunilor etnice care implică un potenţial de

conflict. Sediul Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale se află

la Haga.

Reprezentantul pentru Libertatea Presei (The Representative

on Freedom of the Media)

Creat în 1996, în urma summit-ului de la Lisabona (şi oficializat

în urma Consiliului din 5 noiembrie 1997), acesta are mandat pentru

113


observarea libertăţii de expresie a mass-media în statele mem-bre,

acordând o atenţie sporită factorilor care pot îngrădi libertatea presei,

precum şi condiţiilor nefavorabile de muncă pentru jurnalişti. De

asemenea, Reprezentantul pentru Libertatea Presei are misiunea de a

reacţiona rapid în cazul unei nonconcordanţe între acţiunile statelor

membre şi principiile OSCE privind libertatea presei. El nu are o

funcţie juridică.

Adunarea Parlamentară a OSCE (Parliamentary Assembly)

Reprezentând dimensiunea parlamentară a Organizaţiei, Adunarea

Parlamentară îşi are originile în Carta de la Paris pentru o Nouă

Europă, care aminteşte importanţa parlamentelor în procesul de la Helsinki

şi invită la crearea unui organism parlamentar în cadrul Organizaţiei.

Cei 315 parlamentari din statele membre au drept misiune promovarea

participării parlamentare în activităţile OSCE, facilitarea

dialogului interparlamentar şi a cooperării.

Prima sesiune formală a OSCE a avut loc la Budapesta, în 1992.

Criteriul de reprezentare este direct legat de mărimea populaţiei.

Principalele activităţi ale Adunării concentrează dezbaterile asupra

diferitelor activităţi ale OSCE (la sfârşitul fiecărei Adunări anuale

se adoptă o Declaraţie Finală, precum şi rezoluţii şi recomandări transmise

Consiliului Ministerial), asistenţa în vederea consolidării democraţiei

în fosta URSS (Adunarea a dezvoltat un Program de Asistenţă

Democratică), încurajarea jurnalismului liber (Adunarea decernează

anual Premiul pentru Jurnalism şi Democraţie).

Sediul Adunării Parlamentare este la Copenhaga.



Curtea de Conciliere şi Arbitraj (The Court of Conciliation

and Arbitration)

Convenţia de Conciliere şi Arbitraj, semnată în 1992, stabileşte

crearea unei Curţi de Conciliere şi Arbitraj care şi-a început activitatea

în decembrie 1994 şi al cărei rol este de a rezolva disputele pe care i le

supun statele membre semnatare ale Convenţiei.

Membrii Comisiei sunt personalităţi eminente cu experienţă în

domeniul afacerilor şi legislaţiei internaţionale.

Comisia de Conciliere analizează cazurile care îi sunt supuse de

două sau mai multe state membre. Părţile implicate au la dispoziţie 30

de zile pentru a accepta sau nu concluziile din raportul Comisiei. În

cazul unui refuz, raportul este trimis Tribunalului de Arbitraj ale cărui

decizii leagă părţile implicate.

Sediul Curţii se află la Geneva. Până acum însă nu s-a făcut apel

la serviciile sale.

114

După cum am arătat deja, OSCE propune o abordare originală



a conceptului de securitate, şi anume securitatea cooperativă. Aceasta

se traduce prin angajamente şi mecanisme vizând aspecte politico-militare

antrenând deschiderea, transparenţa şi participarea statelor membre.

În Documentul adoptat la Helsinki, în 1992, s-a propus stabilirea

unui cod de conduită vizând aspectele politico-militare ale securităţii.

Acest Cod a fost adoptat în 1994, în cadrul summit-ului de la

Budapesta şi reafirmă determinarea statelor membre de a acţiona

solidar în cazul violării normelor OSCE şi de a contribui la identificarea

unor soluţii concertate la provocările securitare. Statele membre

trebuie să menţină capacităţile militare care acoperă nevoile lor reale

de securitate şi au libertatea de a-şi defini, în mod liber, interesele şi

aranjamentele securitare (inclusiv tratate şi alianţe).

În 1999, la summit-ul de la Istanbul, statele membre ale OSCE

au elaborat Carta Europeană de Securitate, document care identifică

noile ameninţări la nivel securitar şi trasează rolul Organizaţiei în viitoarea

arhitectură europeană.

Considerând că riscul conflictelor între state nu a fost complet

eliminat şi că noi provocări au apărut (terorismul internaţional, extremismul

violent, criminalitatea organizată, traficul de droguri), Carta

propune un răspuns comun. Plecând de la ideea că nici un stat sau

organizaţie nu poate face faţă singur(a) riscurilor şi ameninţărilor,

OSCE se angajează să intensifice cooperarea cu organizaţiile competente,



pe picior de egalitate şi într-un spirit de cooperare, să dezvolte

şi să menţină coerenţa politică şi operaţională, pe baza valorilor

comune, între diferitele organisme ce se ocupă de problemele de securitate,

pentru a răspunde crizelor specifice şi, în acelaşi timp, pentru a

defini o ripostă la noile riscuri şi ameninţări.

UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE

Uniunea Europei Occidentale s-a născut din Tratatul de cooperare

în materie economică, socială şi culturală şi de apărare colectivă

legitimă, semnat la Bruxelles pe 17 martie 1948 (cunoscut sub numele

de „Tratatul de la Paris”), amendat şi completat de Protocolul semnat

la Paris la 23 octombrie 1954.

Semnat, în mare parte, ca reacţie la controlul Uniunii Sovietice

asupra statelor din Europa Centrală şi de Est, Tratatul constituie prima

încercare de concretizare a idealurilor mişcărilor europene. Elementul

fundamental al Tratatului îl reprezintă angajamentul statelor semna-

115

tare* de a se apăra reciproc dacă unul dintre ele ar fi victima unei agresiuni



armate în Europa.

O dată cu înfiinţarea, în 1949, a Alianţei Atlanticului de Nord,

exercitarea atribuţiilor militare ale Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles

au fost transferate în competenţa NATO. În octombrie 1954 au fost

semnate, la Paris, acordurile prin care organizaţia s-a extins prin aderarea

Republicii Federale Germania şi Italiei, fiind în acelaşi timp

rebotezată cu numele de „Uniunea Europei Occidentale”.

În preambulul Tratatului de la Bruxelles modificat, statele membre

enunţă principalele obiective ale Organizaţiei:

• constituirea, în Europa occidentală, a unei baze solide în ve-

derea reconstrucţiei economiei europene;

• acordarea de ajutor reciproc pentru a se opune oricărei poli-

tici de agresiune;

• promovarea unităţii şi încurajarea integrării progresive a Europei.

Până la începutul anilor ’80, UEO a contribuit la favorizarea

concertării şi cooperării în Europa occidentală după cel de-al doilea

război mondial.

Anii ’80 relansează dezbaterea asupra securităţii europene. Reuniunea

comună a miniştrilor de externe şi ai apărării din 26/27 octombrie

1984 a fost încununată de Declaraţia de la Roma, ale cărei obiective

sunt, între altele, definirea unei identităţi de securitate europeană şi de

armonizare progresivă a politicilor de apărare din statele membre,

recunoscându-se „necesitatea constantă de a întări securitatea

occidentală”, impunând o „mai bună utilizare a UEO” pentru a contribui

„nu doar la securitatea Europei occidentale, dar şi la ameliorarea apărării

comune a ansamblului ţărilor Alianţei Atlantice”.

Reunit la Haga, în octombrie 1987, Consiliul UEO, alcătuit din

miniştrii de externe ai ţărilor membre, a adoptat o „Platformă a intereselor

europene în materie de securitate” în care îşi afirmau în mod

solemn hotărârea de a consolida componenta europeană a Alianţei

Nord-Atlantice oferind, în acelaşi timp, o dimensiune de securitate şi

apărare pentru o Europă integrată. Această platformă definea relaţiile

dintre UEO şi NATO precum şi condiţiile pentru asigurarea întăririi

rolului său ca forum de dezbateri periodice asupra problemelor de

apărare şi securitate care afectează continentul european.

Uniunea Europei Occidentale dispune de un Consiliu şi un



Secretariat, transferate în ianuarie 1993 de la Londra la Bruxelles, şi

de o Adunare Parlamentară, care se reuneşte la Paris.

_______________

* Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.

116

Baza activităţii actuale a UEO o constituie cele două declaraţii



politice făcute la Maastricht, la 10 decembrie 1991, de către miniştrii

de externe ai ţărilor UEO, care stabilesc rolul acestei organizaţii şi

condiţiile în care pot fi admişi noi membri, ca şi Declaraţia de la

Petersburg (o mică localitate turistică lângă Bonn, în Germania), din

19 iunie 1992, prin care miniştrii de externe şi cei ai apărării au definit

competenţele militare ale UEO şi situaţiile în care aceasta poate utiliza

forţele armate convenţionale ale statelor membre: „Pe lângă contribuţia

la apărarea comună, în conformitate cu articolul 5 al Tratatului

de la Washington (nn: Tratatul NATO) şi articolul 5 al Tratatului de la

Bruxelles modificat, unităţile militare ale statelor membre ale UEO,

acţionând sub autoritatea UEO, pot fi folosite pentru misiuni umanitare

şi de salvare, operaţiuni de menţinere a păcii şi misiuni cu forţe de

luptă pentru gestiunea crizelor, inclusiv pentru impunerea păcii”. Acest

gen de misiuni a primit denumirea de „Misiuni de tip Petersburg”.

UEO nu dispune însă de forţe militare proprii, misiunile sale se

desfăşoară la cererea Uniunii Europene, iar în cazul în care operaţiunile

respective presupun utilizarea infrastructurii NATO este nevoie

de acordul Consiliului Atlanticului de Nord. În acest scop, au fost

puse la punct aranjamente speciale cu NATO, care, în situaţia când nu

doreşte să se implice în mod direct, poate pune la dispoziţia UEO

instrumentele sale militare.

O dată cu apariţia conceptului de „Politică Europeană de Securitate

şi Apărare” (PESA), introdus de către Consiliul European de la

Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, perspectivele de evoluţie a UEO

s-au schimbat radical, în sensul că cea mai mare parte a atribuţiilor



sale sunt preluate de către Uniunea Europeană după Consiliul

European de la Nisa din 7-9 decembrie 2000.

Trebuie însă menţionat faptul că validitatea şi moştenirea politico-

militară a UEO sunt recunoscute de cei care contribuie la elaborarea

Politicii Europene de Securitate şi Apărare Comune, iar Tratatul

de la Bruxelles modificat va păstra un potenţial politic atâta vreme cât

va rămâne în vigoare.

ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

După cel de-al doilea război mondial, în timp ce Aliaţii europeni

îşi reconstruiau economiile distruse şi capacităţile de apărare,

principala lor garanţie de securitate a fost principiul înscris în Tratatul

Atlanticului de Nord conform căruia Aliaţii nord-americani vor consi-

117


dera orice ameninţare împotriva unuia dintre ei drept o ameninţare

împotriva lor înşişi.

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949,

creând o alianţă de 12 state independente, decise să-şi asigure apărarea

reciprocă şi colectivă. Alte patru state europene se alătură Alianţei

între 1952 şi 1982. Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate

geopolitică şi strategică, a determinat Alianţa să-şi deschidă de

două ori porţile către fostele state comuniste. În martie 1999,

Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în sânul Alianţei,

iar în aprilie 2004 alte şapte state europene au devenit membre ale

NATO: Bulgaria, România, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia,

Lituania. În urma celor două „valuri” de aderare, numărul membrilor

NATO se ridică la 26.

NATO este singura organizaţie de securitate care leagă Statele

Unite, Canada şi Europa. Scopul prim al Alianţei este de a asigura

libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare,

conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite. Vocaţia sa o constituie

protejarea democraţiei şi a drepturilor omului şi asigurarea supremaţiei

dreptului. Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării

crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor

adecvate atunci când există consensul membrilor în acest sens.

Sfârşitul Războiului Rece a condus Alianţa către o restructurare

care să-i permită o contribuţie cât mai eficientă la elaborarea structurilor

de securitate cooperativă pentru întreaga Europă. Lipsa de rigiditate

intelectuală a NATO şi puterea sa de a se adapta la evoluţiile

politice, strategice şi tehnice i-au permis modificarea conceptelor sale

strategice si politice.

La începutul anilor ’90, s-a luat decizia creării unei „noi”

Alianţe. Principalele elemente ale acestei schimbări erau: deschiderea

Alianţei către noi membri, lansarea de noi parteneriate cu state

nemembre prin intermediul Parteneriatului pentru Pace, restructurarea

aranjamentelor interne ale NATO, construirea unei identităţi europene

de securitate şi apărare mai puternice, acceptarea de noi misiuni,

precum menţinerea păcii în regiuni aflate în conflict, punerea la punct

a unor iniţiative de neproliferare a armelor de distrugere în masă.

Noii parteneri. După încheierea „războiului rece”, abordarea

cooperativă a securităţii a orientat Alianţa către parteneriate cu state

nemembre prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul de

Parteneriat Euroatlantic, Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent

NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Dialogul Mediteranean.

118


Consiliul de Parteneriat euroatlantic. Cadru multilateral de

cooperare, Consiliul constituie instanţa în cadrul căreia Aliaţii şi

Partenerii se consultă asupra unei problematici vaste, mergând de la

gestiunea crizelor, menţinerea păcii şi a securităţii, controlul

armamentelor, la cooperarea ştiinţifică şi neproliferarea armelor de

distrugere în masă.

În cadrul Consiliului s-a adoptat un document intitulat „Către un

parteneriat pentru secolul XX. Parteneriatul consolidat şi operaţional”

al cărui obiectiv este ameliorarea aptitudinii forţelor Aliaţilor şi ale

Partenerilor de a acţiona împreună.





Yüklə 0,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə