C. G. Jung Psihanaliza fenomenelor religioase

a o sugestie de natură morală. (Vezi şi notele mele la Tao în aforisme \. 1997.) (N. Tr.)

tafizică, ci pe experienţă - că inconştientul poate, în anumite condiţii, să producă spontan un simbol arhetipal al totalităţii. Trebuie să conchidem din aceasta că un arhetip de acest gen este universal prezent şi dotat cu o anumită numinozitate. In acest sens există efectiv nenumărate mărturii istorice, ca şi materiale modeme demonstrative furnizate de cazuri⁹⁵. Figurările naive şi neinfluenţate de simbolism arată că i s-a asociat o semnificaţie centrală şi supremă, in virtutea faptului că el [arhetipul] con­stituie o conjuncţia oppositorum . Acest lucru nu poate fi înţe­les, fireşte, decît ca un paradox, căci o unificare de opuşi nu poate fi concepută decît ca o abolire a acestora. Caracterul de paradox se referă ia toate faptele transcendentale, căci el expri­mă în chip adecvat natura lor indescriptibilă.

Acolo uride domneşte arhetipul Sinelui, vedem cum apare inevitabil, ca o consecinţă psihologică, această stare conflictuală pe care o eyprimă simbolul creştin al crucificării, această stare acută de absenţă a mîntuirii care nu se sfuşeşte decît cu consu-mmuJuni est Recunoaştetea arhetipului nu eludează deci mis­terul creştin, ci crează, în chip necesar, condiţia psihologică fără de c-.'.;•■ chiv "jr.Hit'iire,.." apare ca absurdă'. Această afirmaţie nu

'.'ung e:-î- (L ;v"uere că invţginea Christului crucificat şj neprihănit nu constituie o realitate istorică. Ea este o elaborare teologică ce urmăreşte scopuri etice şi morale. Dimpotrivă, ideea transcendentală a Sinelui, descoperită pe cale empirică de către psihologia abisală, ca şi paralele ei din filozofile orkntale. asumă o concreteţe manifestă în plus, ea este atestată şi de alte surse psiho-sociale ("neinfluenţate de simbolism"), de cazuistica psihiatrică, etc. (N. Ir.)

⁺ Altfel spus, din punct de vedere psihologic, mîntuirea capătă o expresie concretă. Ea nu mai este legată de reprezentări obscure religioase sau de credinţe de mult depăşite. Mai mult chiar, ea nu este garantată de executarea unor performanţe de domeniul moralei şi eticii, aşa cum ne-a încredinţat creştinismul militant. (N. Tr.)

192

193

înseamnă deloc că îi luăm cuiva de pe umeri o greutate pe care nu era de presupus că avea să o poarte. Fiinţa '■totală" ştie în ce măsură fiinţa umană îşi este sieşi insuportabilă. Aşadar, din punct de vedere creştin, nu ar trebui să i se obiecteze nimic, cel puţin după părerea mea, cuiva care se simte apăsat de sarcina realizării individuaţiei impusă de natură, ca şi a totalităţii, adică a integralităţii. Dacă procedează. în acest sens, într-o manieră conştientă şi intenţionată, el evită toate manifestările îndoielnice care decurg dintr-o individuaţie refulată. Altfel spus, dacă el îşi asumă de bună voie integralitatea, nu o va mai experimenta în chip negativ şi fără ştirea lui F.ste acelaşi lucru cu a spune că dacă cineva coboară într-un puţ adînc, ar fi de dorit să se anga­jeze în această acţiune ineonjuriniui-se de toate precauţiile nece­sare, decît să rişte să se arunce cu capul înainte.

Caracterul intolerabil al opuşilor în psihologia creştină pro­vine din exacerbarea lor morală. Acest lucru ni se pare firesc, deşi istoric vorbind el corespunde moştenirii Vechiului Testa­ment, adică dreptăţii care se conformează Legii [mozaice]. A-ceastă influenţă particulară lipseşte în chip frapant în Orient, în religiile filozofice ale Indiei şi Chinei. Prefer să nu evoc aici problema de a şti dacă această accentuare a opuşilor, care sporeşte suferinţa, corespunde sau nu unui grad superior de adevăr, ci doresc numai să-mi exprim dorinţa de a se examina, la lumina legilor noastre psihologice amintite mai sus, situaţia pre­zentă a lumii, care arată întreaga umanitatea dezbinată, ca nicio­dată, în două părţi aparent de neconciliat. Dacă un fapt interior nu este conştientizat, el ni se prezintă din exterior ca un eveni­ment al destinului. Altfel spus, dacă individul rămîne monolitic şi nu conştientizează opuşii săi interiori, este probabil ca uni-

versul să trebuiască să figureze conflictul şi să se scindeze în două părţi.

194

NOTELE AUTORULUI:

11 Ioan, II. 22.

² Afirmaţia Bisericii se reclamă mei eu din II Ihess II, 3 şi urm., unde se
vorbeşte de apostazie, de dv0pco7to^ rn,^ dvouiac, [dtiaptiapj (omul anarhiei,
omul iară lege) sau de vjux z^q djio/.cia_s (fiul pierzaniei) care trebuie să fie
heraldul parusiei Domnului. Acest nelegiuit va lua locul lui Dumnezeu dar în
final va fi ucis de Domnul Isus (prin suflul care iese din gura sa). El va face
miracole kgit ■evepvEiav iot) Saiava (cu puterea lui Satan) FI se va mani­
festa înainte de toate prin minciună şi inylăcu'.ve- Ca model s a invocat Da­
niel XI, 36 şi urm.

³ Despre "cetate", vezi Psihologie şi ulr-himte tr rom , Teora. 1996.

⁴ H Paoi^eia Toii 0eou evxo; uumv roxiv (împărăţia lui Dumnezeu
este înăuntrul vostru" sau "printre voi".) "Ha nu vine cu senine exterioare