Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 10. Apărarea judiciară a drepturilor civile

(1) Apărarea drepturilor civile încălcate se face pe cale judiciară.

(2) Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pînă la adresare în instanţa de judecată poate fi prevăzut prin lege sau contract.

(3) Apărarea drepturilor civile pe cale administrativa se face doar în cazurile prevăzute de lege. Hotărîrea emisă pe cale administrativă poate fi atacată în instanţa de judecată.
1. Posibilitatea apărării drepturilor civile încălcate constituie una din garanţiile realizării lor. Dreptul la apărarea judiciară şi accesul liber la justiţie sunt garantate de Constituţie (art. 20).

În articolul comentat sunt consfinţite următoarele prevederi fundamentale: drepturile civile sunt susceptibile de apărare judiciară independent de faptul dacă sunt sau nu prevederi exprese în Codul civil sau alte legi; instanţa de judecată apără nu numai drepturile, dar şi interesele legitime, atît cele încălcate, cît şi cele contestate; apărarea judiciară este o formă de apărare preponderentă, dar nu exclusivă de apărare. Se admite şi apărarea pe cale administrativă a drepturilor încălcate, dar această cale este admisă numai în cazurile expres stabilite în lege, după subiectele raportului juridic menţinîndu-se dreptul de a ataca în instanţa de judecată hotărîrea emisă pe cale administrativă. Dreptul de a ataca hotărîrea emisă pe cale administrativă nu depinde de faptul dacă este prevăzută această posibilitate în lege sau alte acte normative.

2. În cazurile stabilite în lege sau contractul încheiat între părţi pînă la adresarea în instanţa de judecată, părţile sunt obligate să aplaneze prealabil litigiul apărut. Este de menţionat că modul de aplanare a litigiului pînă la adresarea în instanţa de judecată trebuie să fie expres stabilit în lege sau să se conţină în contract. Nerespectarea modului de aplanare prealabilă a litigiului face ca cererea de chemare în judecată depusă să fie restituită, conform art. 170 CPC, dar aceasta nu exclude posibilitatea adresării repetate, dacă este adusă dovada soluţionării prealabile a litigiului.

3. La apărarea drepturilor civile pe cale administrativă, aplicată în cazurile expres stabilit în lege, pot fi atribuite, în primul rînd depunerea plîngerilor asupra acţiunilor şi actelor organelor de stat la organul ierarhic superior, în al doilea rînd, adoptarea de către organele de stat, împuternicite cu funcţii jurisdicţionale, a hotărîrilor cu utilizarea metodelor de apărare a drepturilor civile stabilite la art. 11, cu respectarea procedurii stabilite de actele normative.

Astfel, conform art. 273 din Codul Vamal nr. 1149/2000, persoanele fizice şi juridice care nu sunt de acord cu decizia organului vamal privind aplicarea sancţiunii o atacă la Departamentul Vamal. Decizia Departamentului Vamal asupra plîngerii împotriva organului vamal privind aplicarea sancţiunii poate fi atacată în judecată în termen de 10 zile de la emitere.

De asemenea, în ordine administrativă pot fi atacate deciziile organului fiscal sau acţiunile funcţionarului fiscal, conform art. 269 din Codul Fiscal nr. 1163/1997.

În ordine administrativă sunt apărate drepturile civile de către organul de stat de reglementare antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei. În cazurile încălcării de către agenţii economici a prevederilor legii respective, organele de stat de reglementare antimonopolistă examinează cauzele date în baza declaraţiilor făcute de agenţii economici, de organele puterii şi ale administraţiei, de societăţi şi uniuni de consumatori sau din iniţiativă proprie. Cauzele se examinează în ordinea stabilită de Guvern. Astfel, organele de stat de reglementare antimonopolistă aplică metodele de apărare a drepturilor încălcate stabilite la art. 11. Dispoziţia organului de stat de reglementare antimonolistă poate fi atacată în instanţă de judecată de către agenţii economici, organele puterii şi ale administraţiei şi persoanelor cu funcţii de răspundere pentru a declara nevalabile aceste dispoziţii.

Articolul 11. Metodele de apărare a drepturilor civile

Apărarea dreptului civil se face prin:

1. 
   recunoaşterea dreptului;
   
2. 
   restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui;
   
3. 
   recunoaşterea nulităţii actului juridic;
   
4. 
   declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică;
   
5. 
   impunerea la executarea obligaţiei în natură;
   
6. 
   autoapărare;
   
7. 
   repararea prejudiciilor;
   
8. 
   încasarea clauzei penale;
   
9. 
   repararea prejudiciului moral;
   
10. 
    desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
    
11. 
    neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publica;
    
12. 
    alte căi prevăzute de lege.
    

În articolul comentat sunt enumerate metodele de apărare a drepturilor civile. Printre acestea doar două sunt noii, celelalte fiind cunoscute şi Codului civil din 1964. Metodele indicate pot fi grupate în: metode aplicate numai de către instanţa de judecată (ca exemplu recunoaşterea nulităţii absolute a actului juridic, declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică etc.), metode care pot fi aplicate atît de către participanţii la raporturile juridice civile cît şi prin intermediul instanţei de judecată (repararea prejudiciilor, încasarea clauzei penale etc.), autoapărarea, apărarea drepturilor civile fără participarea instanţei de judecată.

Unele dinte metodele enumerate pot fi aplicate nu numai de către instanţa de judecată, dar şi de organele de stat, care în cazurile prevăzute de lege, realizează apărarea drepturilor civile pe cale administrativă. De exemplu, organul de stat de reglementare antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei, este în drept să oblige agentul economic sau organul puterii sau al administraţiei să lichideze încălcarea, să restabilească situaţia iniţială, să rezilieze sau să modifice contractul sau acordul, să anuleze ori să modifice actul nelegitim adoptat.

Enumerarea metodelor de apărare a drepturilor civile nu este exhaustivă, ceea ce înseamnă că drepturile civile pot fi apărate şi prin alte metode care sunt prevăzute de lege.

a) Recunoaşterea dreptului. Necesitatea aplicării metodei respective apare în cazul în care dreptul subiectiv al titularului este contestat, negat sau există pericolul real de a fi exercitate asemenea acţiuni. Deseori incertitudinea dreptului subiectiv duce la imposibilitatea sau îngreuiază titularul de a beneficia de el. Spre exemplu, dacă proprietarul unui imobil nu are documentele care ar confirma dreptul de proprietate, aceasta face imposibilă înstrăinarea lui. Recunoaşterea dreptului constituie mijlocul de înlăturare a stării de incertitudine în relaţiile dintre persoane, crearea condiţiilor necesare pentru realizarea şi evitarea acţiunilor din partea persoanelor terţe, care atentează la realizarea lui firească.

Recunoaşterea dreptului, ca metodă de apărare a drepturilor, se poate realiza pe cale judiciară. Cerinţa reclamantului de a recunoaşte dreptul este adresată instanţei de judecată, care oficial confirmă existenţa sau lipsa dreptului contestat la reclamant.

În unele cazuri recunoaşterea dreptului constituie temei pentru aplicarea altor metode de apărare prevăzute de lege. Astfel, pentru restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului sau obligarea la executarea obligaţiei în natură, este necesar a stabili dacă reclamantul dispune de dreptul apărarea căruia o solicită. Dar deseori recunoaşterea dreptului are importanţă de sine stătătoare şi nu se îmbină cu alte metode de apărare. Recunoaşterea dreptului este cea mai răspîndită metodă de apărare a dreptului de proprietate, altor drepturi reale, precum şi a drepturilor relative.

b) Restabilirea situaţiei existente anterior încălcării dreptului este altă metodă independentă de apărare a dreptului. Această metodă se aplică în cazurile în care dreptul subiectiv civil încălcat nu se stinge şi poate fi restabilit ca rezultat al înlăturării consecinţelor negative ale încălcării lui. Restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului constă în săvîrşirea unor acţiuni, precum revendicarea bunului din posesiunea ilegală (art. 374).

Metodă răspîndită de apărare a dreptului subiectiv civil reprezintă suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui. Această metodă de apărare poate fi aplicată atît de sine stătător cît şi în ansamblu cu alte metode, precum repararea prejudiciilor sau încasarea clauzei penale. Esenţa acestei metode de apărare a dreptului constă în posibilitatea titularului dreptului de a suprima (înlătura) acţiunile care încălcă dreptul sau care creează pericolul încălcării lui. Astfel, proprietarul este în drept să ceară încetarea încălcării dreptului său, deşi acestea nu sunt însoţite de deposedarea lui prin intentarea acţiunii negatorii (art. 376). Titularul dreptului are posibilitatea de a se apăra şi în cazul în care se creează pericolul încălcării dreptului lui. Astfel, în cazul pericolului prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate cere vecinului să întreprindă măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol (art. 380).

c) Apărarea drepturilor subiective civile poate avea loc şi prin metoda recunoaşterii nulităţii actului juridic. Nulitatea este o sancţiune civilă, îndreptată împotriva efectelor actului juridic civil, care este încheiat cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate (a se vedea art. 216 – 233 şi comentariul respectiv).

d) Apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice sau juridice se poate realiza prin intermediul declarării nulităţii actului emis de o autoritate publică. Dacă prin emiterea de către o autoritate publică a unui act se încalcă drepturile titularilor, aceştia sunt în drept să ceară instanţei de judecată nulitatea lui. Stabilindu-se că actul emis contravine legii şi încalcă dreptul subiectiv civil al titularului, instanţa de judecată îl declară nul total sau parţial. În cazul dat nu se cere anularea lui ulterioară de către autoritatea care l-a emis.

Persoanele fizice şi juridice pot să ceară nu numai nulitatea actelor ilegale ale autorităţilor publice, dar şi actele emise de organele de conducere ale persoanei juridice, dacă ele nu corespund legii sau altor acte normative şi încalcă drepturile persoanelor fizice sau juridice. Astfel, instanţele de judecată vor examina cererile acţionarilor privind declararea nulităţii hotărîrilor adunării generale a acţionarilor, organelor de conducere şi altor organe ale societăţii, care încalcă drepturile stabilite de lege ale acţionarilor.

Actele autorităţilor publice se declară nule din momentul emiterii lor. Cerinţa de declarare a nulităţii actului poate fi însoţită şi de alte metode de apărare, de exemplu cerinţa de reparare a prejudiciului sau poate avea caracter independent, dacă interesul titularului dreptului subiectiv civil se reduce numai la constatarea nulităţii actului, care împiedică realizarea dreptului.

e) Impunerea la executarea obligaţiei în natură se caracterizează prin aceea că debitorul este obligat, la cererea creditorului, să execute acea prestaţie la care s-a obligat. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face. Această metodă de apărare a dreptului se aplică în raporturile obligaţionale. Obligarea debitorului la executarea prestaţiei în natură are ca scop protejarea intereselor creditorului, care este îndreptăţit să ceară anume acea prestaţie la care s-a obligat debitorul, indiferent de faptul dacă ultimul susţine că valoarea prestaţiei propuse este mai mare decît cea datorată. Creditorul este în drept să insiste ca debitorul să întreprindă acele acţiuni care constituie obiectul raportului obligaţional: de a da un bun, a presta un serviciu, ş. a. Numai în cazul în care executarea în natură a obligaţiei a devenit imposibilă sau creditorul a pierdut interesul, executarea în natură a obligaţiei urmează să fie înlocuită cu altă metodă de apărare la alegerea creditorului.

f) Autoapărarea ocupă un loc aparte în sistemul mijloacelor de apărare a drepturilor subiective civile. În scopul autoapărării, nu sunt considerate ilicite acţiunile persoanei care ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze, dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că realizarea dreptului va deveni imposibilă sau substanţial îngreuiată (art. 13).

g) Repararea prejudiciilor reprezintă acea metodă de apărare a drepturilor civile încălcate, care dă posibilitate persoanei drepturile căreia au fost lezate să ceară repararea integrală acestora (art. 14).

h) Clauza penală reprezintă o evaluare anticipată de către părţi a prejudiciului. Stabilirea clauzei penale prin contract sau prin lege are ca scop preîntîmpinarea încălcării drepturilor civile şi stimulează executarea obligaţiilor. De aceea clauza penală este nu numai mijloc de apărare a drepturilor civile, dar şi mijloc de garantare a executării obligaţiilor civile (art. 624 - 630). Încasarea clauzei penale poate avea loc atît benevol, cît şi în mod forţat prin intermediul instanţei de judecată.

i) Repararea prejudiciului moral este acea metodă de apărare a dreptului civil care constă în obligarea persoanei care a cauzat suferinţe fizice sau psihice la plata unei compensaţii băneşti unei alte persoane. Aplicarea metodei date de apărare a drepturilor civile se limitează la următoarele circumstanţe: în primul rând, cererea de compensare a prejudiciului moral poate fi intentată de o persoană fizică concretă şi în al doilea rând, prin fapta persoanei obligate la compensarea prejudiciului sunt încălcate drepturile personale nepatrimoniale. Posibilitatea de compensare a prejudiciului moral în cazul încălcării altor drepturi subiective civile are loc numai în cazurile expres prevăzute de legislaţie.

j) Metodă specifică de apărare a drepturilor civile constituie desfiinţarea sau modificarea raportului juridic. În temeiul acestei metode de apărare a dreptului încălcat, titularul dreptului este îndreptăţit să solicite de la contraagentul său desfiinţarea sau modificarea raportului juridic. De exemplu, această metodă de apărare a dreptului încălcat este aplicabilă în relaţiile dintre consumatori şi vînzători. Astfel, conform art. 11 al Legii privind protecţia consumatorilor nr. 1453/1993, consumatorul are la dispoziţie o serie de drepturi, pe care le poate valorifica, la alegerea sa, în cazul în care depistează careva defecţiuni ale produselor procurate, în decursul termenului de garanţie sau de valabilitate. Printre aceste drepturi se enumere şi dreptul consumatorului de a cere înlocuirea gratuită a produsului cu un alt produs de calitate corespunzătoare sau rezilierea contractului şi restituirea preţului. De cele mai dese ori această metodă de apărare a drepturilor civile se realizează în ordine extrajudiciară, iar în caz de apariţie a divergenţelor – pe cale judiciară.

k) Neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publică. În cazul emiterii de către autoritatea publică a actelor care contravin legii, instanţa de judecată nu le aplică, chiar dacă declararea nulităţii lor nu este de competenţa sa. Totodată instanţa de judecată trebuie să motiveze din ce considerente nu aplică prevederile actului, precum şi să indice cărei norme şi cărei legi contravine actul respectiv. În cazul în care este competenţa instanţei de judecată declararea nulităţii actului, aceasta nu se poate limita numai la neaplicarea lui, ci trebuie să declare nulitatea lui. Nu numai instanţa de judecată este cea care nu trebuie să aplice actele care contravin legii, dar şi oricare alt organ care realizează apărarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice.

l) Apărarea drepturilor civile poate avea loc şi prin intermediul altor metode. Posibilitatea dată rezultă din conţinutul articolului comentat, deoarece enumerarea metodelor nu este exhaustivă. Astfel, prin lege pot fi prevăzute alte metode de apărare a drepturilor civile.

Articolul 12. Declararea nulităţii actului ce contravine legii emis

de o autoritate publica

(1) Actul, emis de o autoritate publică, ce încalcă drepturile şi interesele civile ocrotite de lege ale unei persoane fizice sau juridice va fi declarat de către instanţa de judecată nul din momentul adoptării lui.

(2) În cazurile recunoaşterii de către instanţa de judecată a actului, prevăzut la alin.(1), ca fiind nul, dreptul încălcat este pasibil de restabilire sau apărare prin alte metode prevăzute de prezentul cod şi de alte legi.
1. Art. 53 din Constituţie consfinţeşte dreptul fundamental al persoanei vătămate într-un drept de o autoritate publică prin emiterea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Articolul comentat dezvoltă norma constituţională şi conferă instanţei de judecată dreptul de a declara nul actul care contravine legii emis de o autoritate publică.

Posibilitatea atacării în instanţa de judecată a actului ilegal emis de o autoritate publică este reglementată de art. 11 ca una din metodele de apărare a drepturilor civile. Prin prevederile articolului dat se instituie controlul judecătoresc asupra actelor emise de o autoritate publică, care este mult mai efectiv spre deosebire de cel administrativ, deoarece la înfăptuirea justiţiei judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecarea pricinii în instanţă de judecată dă posibilitate ca litigiul să fie examinat public şi a adopta o hotărîre legală şi întemeiată.

Temei pentru adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii prin care se declară nul actul emis de autoritatea publică constituie necorespunderea actului legii, adică ilegalitatea acestuia, precum şi încălcarea prin actul emis a drepturilor şi intereselor civile ale persoanelor fizice sau juridice. Sunt pasibile de nulitate actele emise de autorităţile publice care au caracter atît normativ cît şi individual.

Necorespunderea actului emis prevederilor legii constă în: interpretarea incorectă sau aplicarea greşită a legii la emiterea actului; emiterea actului de autoritatea publică cu depăşirea împuternicirilor sale sau încălcarea procedurii de emitere; atragerea la răspundere, care nu este stabilită în actul normativ şi alte încălcări. Actul ilegal trebuie să încalce un drept sau interes a persoanei care s-a adresat în instanţa de judecată. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ.

Cu cerere de chemare în judecată privind declararea nulităţii actului ilegal emis de o autoritate publică se poate adresa persoana fizică sau juridică drepturile sau interesele căreia au fost încălcate. De asemenea, cu asemenea cerere de chemare în judecată se poate adresa şi procurorul dacă prin emiterea unui asemenea act se încalcă interesele statului şi ale societăţii (art. 71, 72 din CPC). Conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de decizie au dreptul de a depune cerere în instanţa de judecată privind declararea nulităţii deciziei Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei, care nu corespunde legii ori emiterea este cu încălcarea competenţei sau modului stabilit.

Ordinea de examinare a cererilor de chemare în judecată este stabilită de Capitolul XXII din CPC şi Legea contenciosului administrativ nr. 793/2000.

2. Dacă instanţa de judecată recunoaşte actul emis de o autoritate publică ca fiind nul, dreptul sau interesul încălcat pot fi restabilite sau apărate. Restabilirea sau apărarea dreptului sau interesului încălcat se face prin metodele reglementate de prezentul Cod şi de alte legi.

Articolul 13. Autoapărarea
(1) Nu sînt ilicite acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, în acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată.

(2) Autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului.

(3) În cazul deposedării de bunuri, trebuie să se solicite imediat sechestrarea acestora dacă nu este obţinută executarea silită.

(4) Daca este reţinută, persoana obligată trebuie să fie adusă imediat în faţa autorităţii competente.

(5) Persoana care a săvîrşit una dintre acţiunile prevăzute la alin.(1), presupunînd în mod eronat ca are dreptul la autoapărare, este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi, chiar daca eroarea nu se datorează culpei sale.
1. Autoapărarea reprezintă una din metodele de apărare a drepturilor civile. Pentru această metodă de apărare a drepturilor civile este caracteristic faptul că titularul dreptului civil se apără prin acţiunile proprii. Spre deosebire de alte metode de apărare a drepturilor civile, acest mod de apărare este o măsură prealabilă de apărare şi se realizează fără adresare la instanţa de judecată sau alt organ competent, care realizează apărarea drepturilor civile încălcate.

Din prevederile acestui aliniat cât şi alin. 3-5 pot fi evidenţiate următoarele caractere ale autoapărării:

a) autoapărarea poate fi exercitată în cazul în care dreptul subiectiv a fost încălcat sau prelungeşte a fi încălcat (spre exemplu dacă o persoană este obligată să restituie un bun pe care îl deţine proprietarului, dar nu o face, atunci proprietarul va putea sustrage acest bun, în cazul în care cel ce posedă bunul pleacă peste hotare stabilindu-şi domiciliul permanent într-o altă ţară).

b) circumstanţele în care este exercitat dreptul la autoapărare exclud pentru moment posibilitatea adresării în organele competente pentru a cere apărarea dreptului subiectiv încălcat. În acest sens la alineatul comentat se stabileşte că se va putea apela la autoapărare „dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că realizarea dreptului va deveni imposibilă sau substanţial îngreuiată”.

c) după regula generală autoapărarea se exercită nemijlocit de către persoana al cărui drept a fost încălcat. Cu toate acestea dispoziţia alineatului comentat permite a apela şi la ajutorul terţelor persoane întru exercitarea dreptului la autoapărare. Spre exemplu, în cazul nostru descris la lit. a, este posibil să se apeleze la ajutorul prietenelor pentru a sustrage bunul datorat, numai că urmează a fi respectate strict condiţiile autoapărării.

d) autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului. Acest caracter al autoapărării este expres prevăzut în alin. 2. În cazul în care autoapărarea va depăşi aceste limite ea va fi calificată ca samovolnicie, ceea ce în corespundere cu prevederile art. 352 din Codul penal va atrage răspunderea penală.

Prin introducerea autoapărării, legiuitorul permite persoanei să-şi aptere dreptul încălcat dacă sunt întrunite cumulativ trei condiţii: a) există încălcarea dreptului sau pericolul încălcării lui; b) necesitatea curmării sau evitării încălcării dreptului; c) întreprinderea măsurilor corespunzătoare caracterului şi conţinutului încălcării dreptului.

Exercitarea dreptului la autoapărare poate fi exercitat prin:

a) sustragerea, distrugerea sau deteriorarea unui bun;

b) reţinerea persoanei obligate care ar putea să se ascundă.

După cum se poate observa, acţiunile persoanei care au ca scop autoapărarea pot fi îndreptate fie împotriva bunurilor persoanei obligate, fie nemijlocit împotriva persoanei obligate. Referitor la bunuri, în scopul autoapărării persoana este autorizată fie să sustragă, fie să distrugă sau să deterioreze un bun care aparţine persoanei obligate. Aşa spre exemplu, proprietarul bunului este în drept să sustragă bunul din posesia hoţului cînd acesta a fost prins la locul săvîrşirii infracţiunii, la fel bunul poate fi sustras în cazul cînd este deţinut de o persoană care nu este proprietar şi această persoană intenţionează a doua zi să plece peste hotare, ceea ce va îngreuia substanţial realizarea dreptului persoanei îndreptăţite. În ceea ce priveşte acţiunile săvârşite în scop de autoapărare îndreptate împotriva persoanei, apoi acestea pot consta fie în reţinerea persoanei obligate, fie în înlăturarea rezistenţei celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze.

2. Acţiunile persoanei îndreptate spre apărarea drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale nu sunt ilicite, dacă ele sunt săvîrşite cu scopul autoapărării, în limitele necesare înlăturării pericolului. Legiuitorul nu specifică ce se are în vedere prin limitele necesare înlăturării pericolului, dar acestea pot fi deduse din circumstanţele concrete ale cazului. Ca exemplu de depăşire a limitelor necesare înlăturării pericolului constituie distrugerea de către persoană a bunurilor persoanei obligate valoarea cărora depăşeşte esenţial valoarea creanţei persoanei care a apelat la acest mod de autoapărare.

3. În dependenţă de faptul la ce modalitate de autoapărare recurge persoana îndreptăţită, legiuitorul o obligă ulterior să respecte o anumită procedură. Astfel, dacă ca rezultat al autoapărării persoana care a recurs la autoapărare a deposedat persoana obligată de un bun, prima este obligată să solicite imediat sechestrarea acestuia, dacă nu a obţinut executarea silită.

4. În cazul în care persoana îndreptăţită recurge la reţinerea persoanei obligate, atunci este necesar ca persoană reţinută să fie adusă în faţa autorităţii competente.

5. Pentru recurgerea la autoapărare, dar fără temeiuri justificate survin consecinţe negative pentru persoana care a aplicat autoapărarea în asemenea condiţii. Astfel, este important să se cunoască faptul că dacă persoana a apelat la autoapărare, întru apărarea drepturilor sale, săvîrşind una dintre acţiunile stabilite la alin. (1), însă a presupus în mod eronat că are dreptul la autoapărare, atunci ea va fi obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat are loc conform prevederilor art. 14. Repararea prejudiciului se va efectua chiar şi atunci când eroarea nu se datorează culpei celui ce a apelat la autoapărare.