Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

(2) Persoana indicata la alin.(1) are dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri doar cu acordul curatorului.

(3) Dacă au dispărut temeiurile în care persoana fizica a fost limitata în capacitatea de exerciţiu, instanţa de judecată anulează limitarea. În baza hotărîrii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.
1. Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot fi limitate în capacitate de exerciţiu în temeiul prezentului articol. Limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice poate avea loc numai în cazul întrunirii cumulative a următoarelor condiţii:

• 
  consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de hazard, pariurile nu pot servi temei pentru limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu;
  
• 
  rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, să constituie temei pentru înrăutăţirea stării materială a familiei sale, nu lui însuşi.
  

Persoana fizică este limitată în capacitate de exerciţiu numai de către instanţa de judecată la cererea persoanelor interesate: membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare. Asupra acestei persoane se instituie curatela.

2. Persoana fizică limitată în capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine stătător, fără acordul curatorului, să încheie acte juridice prin care: să dispună de patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri.

3. Dacă persoana fizica limitată în capacitate de exerciţiu încetează să abuzeze de băuturi alcoolice sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, instanţa de judecată, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a curatorului, autorităţii tutelare, a dispensarului de psihiatrie, anulează limitarea persoanei în capacitate de exerciţiu. În baza hotărârii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.

Articolul 26. Activitatea de întreprinzător a persoanei fizice
(1) Persoana fizică are dreptul să practice activitate de întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege.

(2) Persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrare de stat nu poate invoca lipsa calităţii de întreprinzător.

(3) Asupra activităţii de întreprinzător desfăşurate fără constituirea de persoană juridică se aplică regulile care reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu rezultă altfel.
1. Activitatea de întreprinzător reprezintă acea activitate de producere efectuată pe risc propriu şi care este îndreptată spre dobândirea de beneficii sistematice. Pentru ca persoana fizică să poată practica activitate de întreprinzător ea trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie supusă înregistrării a de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege. Astfel, de sine stătător persoanele fizice pot practica activitatea de întreprinzător la împlinirea majoratului, a vârstei de 18 ani (art. 20), dacă nu este lipsită de capacitate de exerciţiu din cauza tulburărilor psihice (art. 24) sau limitată în capacitate de exerciţiu din cauza abuzului de alcool, substanţe narcotice sau alte substanţe psihotrope (art. 25). Ultima poate practica activitate de întreprinzător cu acordul curatorului. Minorul care s-a căsătorit înainte de împlinirea vîrstei matrimoniale, dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină (art. 20 alin. 2), de aceea este în drept să practice activitate de întreprinzător. Acelaşi lucru se referă şi faţă de minorul emancipat (art. 20 alin. 3), care practică activitate de întreprinzător, cu excepţia acelor activităţi pentru care prin lege este stabilit un cenz de vârstă (art. 8 din Legea nr. 110/1994 cu privire la arme).

Înregistrarea de stat a întreprinzătorului are loc în baza cererii, în care se indică genurile de activitate care vor fi practicate de întreprinzător. Înregistrarea are loc în aceeaşi zi. Temei pentru refuzarea înregistrării poate servi incapacitatea întreprinzătorului, genurile de activitate sunt interzise de lege sau lipseşte licenţa, în cazurile în care genul de activitate urmează a fi licenţiat. Refuzul sau eschivarea de la înregistrare pot fi atacate în instanţa de judecată. După achitarea taxei de înregistrare, solicitantului i se eliberează un certificat, care constituie documentul fe bază ce confirmă dreptul de a practica activitatea de întreprinzător.

2. Persoana fizică care practică activitate de întreprinzător, dar care nu a fost supusă înregistrării de stat nu dobândeşte în legătură cu aceasta statut de întreprinzător. Instanţa de judecată poate aplica faţă de actele juridice încheiate de o asemenea persoană fizică regulile prezentului Cod cu privire la obligaţiile rezultate din activitatea de întreprinzător.

3. Activitatea de întreprinzător desfăşurată fără constituirea persoanei juridice este reglementată de regulile aplicabile activităţii persoanei juridice cu scop lucrativ. Astfel, capacitatea de folosinţă a întreprinzătorului individual este practic similară capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice cu scop lucrativ. El poate avea drepturi şi asuma obligaţii, necesare pentru orice gen de activitate, cu condiţia că nu sunt interzise de lege (art. 60). Întreprinzătorii individuali pot activa în colectiv în baza unui contract de societate civilă, în baza căruia două sau mai multe persoane se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile (art. 1339).

Articolul 27. Răspunderea patrimonială a persoanei fizice
Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite.
Persoana fizică intră în diverse raporturi juridice, dobândind şi exercitând drepturi sau asumându-şi obligaţii. Astfel, pentru obligaţiile care-i revin persoana fizică poartă răspundere cu toate bunurile din patrimoniul său. Ca excepţia, pentru obligaţiile sape persoana fizică nu va răspunde cu bunurile care nu pot fi urmărite, conform normelor legale.

Articolul 28. Numele persoanei fizice
(1) Orice persoană fizica are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii.

(2) Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul.

(3) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.

(4) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, în baza declaraţiei de naştere.
1. Numele persoanei fizice este un atribut de identificare a acesteia. Aceasta se datorează faptului că personalitatea unei persoane fizice trebuie să apară distinct în relaţiile inter-umane, faţă de personalitatea altuia. Prin urmare, legiuitorul consfinţeşte dreptul oricărei persoane fizice dreptul la nume stabilit sau dobîndit conform prevederilor legii. Conform art. 55 din Codul Familiei, copilul are dreptul la un nume de familie şi prenume. Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor, iar prenumele este stabilit de către aceştia. Numele persoanei fizice este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul acestui drept cuprinde prerogativele titularului de a purta, de a folosi numele dobîndit, posibilitatea de a cere îndreptarea, rectificarea greşelilor strecurate în actele care cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui de către alte persoane.

2. Numele persoanei fizice, ca atribut de identificare a acesteia, se utilizează atât în sens larg cît şi în sens restrâns. În sens larg prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele, iar în sens restrâns – numele de familie. Legiuitorul utilizează termenul de nume în sens larg, şi stabileşte că acesta este format din următoarele componente: numele de familie, prenumele, care sunt utilizate împreună, iar în cazurile prevăzute de lege şi patronimicul. Numele de familie este format di unul sau mai multe cuvinte, stabilit conform legii (art. 55 Codul Familie). Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de drept, se individualizează în societate. Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, dar este comun membrilor aceleiaşi familii. Prenumele este o parte componentă a numelui şi constă dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte, care individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu numele de familie, în societate. Rolul prenumelui se exprimă în funcţia acestuia de a contribui la o mai bună individualizare a persoanei fizice în familie şi societate. Acest rol al prenumelui se realizează, îndeosebi, împreună cu numele de familie, cu care alcătuieşte o unitate. Patronimicul este acea parte componentă a numelui care derivă de la prenumele tatălui. Numele persoanei fizice cuprinde şi patronimicul acesteia doar în cazurile prevăzute de lege.

3. Dobândirea numelui de familie are loc prin efectul filiaţiei, conform prevederilor art. 55 din Codul Familie. Astfel, copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilul i se va da numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Modificarea numelui de familie are loc ca rezultat al schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege. Modificarea numelui de familie poate avea loc în cazurile: adopţiei, încheierii căsătoriei sau divorţului, depunerii cererii de către persoană la organele de înregistrare a actelor de stare civilă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul solicitantul.

În cazul adopţiei, numelui de familie al adoptatului poate fi modificat de către instanţa de judecată la cererea adoptatorilor (art. 129 Codul Familiei). În cazurile în care instanţa de judecată pronunţă încetarea adopţiei, se soluţionează şi problema restabilirii numelui de familie. În ambele cazuri de schimbare a numelui de familie a adoptatului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani se cere şi acordul acestuia.

La încheierea căsătoriei se modifică numele de familie pentru ambii soţi, când numele lor comun va fi format din numele lor de familie reunite, precum şi pentru unul dinte soţi, care ia ca nume numele de familie a celuilalt soţi. În caz de divorţ modificarea numelui de familie are loc numai dacă în timpul căsătoriei soţii au avut nume comun.

Persoana care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să solicite schimbarea numelui de familie prin depunerea unei cereri la oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul (art. art. 49 – 53 din Legea nr. 100/2001).

4. Prenumele persoanei poate fi simplu sau compus din două prenume. Prenumele copilului se stabileşte la acordul comun al părinţilor la data înregistrării naşterii copilului. Prenumele persoanei nu este supus modificării în urma schimbării stării civile.

Articolul 29. Utilizarea numelui
(1) Orice persoană are dreptul la respectul numelui sau.

(2) Persoana fizică dobândeşte şi exercită drepturile şi execută obligaţiile în numele său.

(3) Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă. Atît titularul numelui, cît şi soţul sau rudele lui apropiate pot să se opună acestei utilizări şi să ceară repararea prejudiciului.

(4) Persoana fizica este obligată să ia măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor săi despre schimbarea numelui şi poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.
1. Numele persoanei este un drept personal nepatrimonial, căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor absolute. Astfel, orice persoană are obligaţia negativă de a se abţine de la săvârşirea unor asemenea acţiuni ce ar încălca dreptul titularului numelui, care constă în respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de respectare a numelui constă în dreptul titularului de a cere utilizarea întocmai a numelui său, aşa precum este stabilit în actele de stare civilă, utilizarea numelui persoanei se admite cu acordul ei. În cazul utilizării de către o persoană a numelui altei persoane, prim este răspunzătoare pentru confuziile sau prejudiciile cauzate.

2. Persoana fizică utilizează numele său la dobândirea şi exercită drepturile, precum şi executarea obligaţiile. Ea este în drept să utilizeze numele său în toate domeniile vieţii şi activităţii cotidiene. Prin urmare, legea, în general, obligă la păstrarea numelui înscris în registrul de stare civilă. Ca excepţie, numai în cazurile prevăzute de lege, unor persoane li se permite utilizarea unui nume inventat (pseudonim), care este compus dintr-un cuvînt ori un grup de cuvinte, întrebuinţate pentru a ascunde adevăratul nume, cît timp acest fapt nu implică fraudă sau alt scop ilicit. Astfel, conform art. 9 al Legii 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, autorii operelor de creaţie intelectuală în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei şi altor drepturi conexe, au dreptul de a utiliza pentru individualizare pseudonimul, care nu trebuie să repete numele altei persoane. Autorul este în drept să utilizeze sau să permită utilizarea operelor fără indicarea numelui, adică anonim.

3. Numele persoanei fizice este un drept personal nepatrimonial al acesteia. Având caracterul personal acesta este strâns legat de persoana omului. De aceea numele nu poate fi exercitat, în principiu, decât personal de către titular, iar nu prin reprezentare. Utilizarea numelui unei persoane este o faptă delictuală, încît îi poate provoca titularului numelui pagube. De aceea cel care utilizează numele altuia va răspunde pentru toate confuziile sau prejudiciile cauzate astfel conform prevederilor prezentului Cod. Dreptul de a cere repararea prejudiciilor aparţine nu numai titularului numelui, dar şi soţului, rudelor apropiate.

4. Persoana fizică participă la diverse raporturi juridice, individualizându-se prin numele său. Deoarece ea dobândeşte şi exercită drepturi, execută obligaţiile asumate, legiuitorul obligă ca aceasta să întreprindă măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor despre schimbarea numelui. În cazul nerespectării acestei obligaţii survine răspunderea persoanei respective pentru prejudiciile cauzate, conform art. 14.

Articolul 30. Domiciliul şi reşedinţa
(1) Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atîta timp cît nu şi-a stabilit un altul.

(2) Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.

(3) Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale.

(4) În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.
1. În conformitate cu prevederile art. 27 din Constituţie, oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară. Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de identificare a persoanei fizice în raporturile de drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale. Legiuitorul stabileşte că domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea are locuinţa statornică sau principală. Astfel, pentru ca locuinţa persoanei fizice să fie considerată drept domiciliu este necesar ca ea să fie statornică, iar dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi locuinţa sa principală. Dacă o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul ei, iar dacă ea are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi în locul unde se află locuinţa sa principală. Ca atribut de identificarea, domiciliul are importanţă pentru individualizarea persoanei fizice în spaţiu în toate raporturile juridice, inclusiv cele civile. Astfel, importanţa domiciliului poate fi evidenţiată sub următoarele aspecte:

• 
  de domiciliu ţine declararea persoanei fizice absente fără veste (art. 49) şi declararea morţii acesteia (art. 52);
  
• 
  în dependenţă de domiciliu este stabilită competenţa diferitor organe ale puterii executive şi celor judecătoreşti;
  
• 
  după domiciliu se determină locul executării obligaţiilor (art. 573), locul deschiderii succesiunii (art. 1443) şi alte drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice.
  

2. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. Reşedinţa de asemenea este un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, ce apare ca un drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de lege. Stabilirea reşedinţei este guvernată de principiul libertăţii depline, orice persoană fizică îşi poate alege reşedinţa, conform intereselor sale. Reşedinţa poate fi stabilită în aceeaşi ori în altă localitate decât cea în care îşi are domiciliul.

3. Reşedinţa prezintă importanţă pentru persoana fizică. Aceasta constă în faptul că în cazul în care domiciliul persoanei nu poate fi stabilit cu certitudine, acesta se consideră la reşedinţa sa.

4. În cazul în care reşedinţa persoanei nu poate fi stabilită, deoarece ea lipseşte, domiciliul persoanei se consideră la locul unde ea se găseşte, iar dacă nici locul de aflare nu este cunoscut, atunci domiciliul este considerat la locul ultimului domiciliu.

Articolul 31. Domiciliul minorului şi al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu
(1) Domiciliul minorului în vârstă de până la 14 ani este la părinţii săi sau la acel părinte la care locuieşte permanent.

(2) Domiciliul minorului dat în plasament de instanţa de judecată unui terţ rămîne la părinţii săi. În cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul, asupra acestuia decide instanţa de judecată.

(3) Instanţa de judecată poate, în mod excepţional, avînd în vedere interesul suprem al minorului, să-i stabilească domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.

(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul din părinţi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal.

(5) Domiciliul minorului aflat în dificultate, în cazurile prevăzute prin lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament ori încredinţat.

(6) Domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la reprezentantul ei legal.
1. Domiciliul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani este la părinţii săi, iar dacă părinţii locuiesc separat, domiciliul acestui minor este la acel părinte cu care locuieşte permanent. Totodată, părinţilor li se permite să stabilească domiciliul minorului printr-un acordul. Dacă părinţii nu ajung la un numitor comun în privinţa domiciliului minorului, instanţa de judecată decide unde va fi domiciliul minorului, luând în consideraţie interesele minorului (art. 63 Codul Familiei).

2. În scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor, în cazurile prevăzute de lege (art. 112 Codul Familiei), acesta poate fi dat în plasament de către instanţa de judecată unui terţ, conform art. 115 din Codul Familie. Cu toate că minorul este dat în plasament, domiciliul acestuia rămâne la părinţii săi. Dacă părinţii au domicilii separate şi pot ajunge la un numitor comun privind determinarea domiciliului minorului, instanţa de judecată va decide asupra domiciliului acestuia.

3. În cazuri excepţionale, având în vedere interesele minorului, instanţa de judecată este în drept să-i stabilească domiciliul acestuia la bunici sau la alte rude, fie persoane de încredere, dar numai cu consimţământul acestora.

4. Dacă minorul este reprezentat de către un singur părinte ori dacă se află sub tutelă, domiciliul minorului este la reprezentantul lui legal.

5. Dacă minorul este în dificultate, în cazurile prevăzute de lege, domiciliul acestuia se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament ori încredinţat.

6. Persoana fizică, în cazurile prevăzute de lege (art. 24), poate fi declarată incapabilă de către instanţa de judecată. Efectul declarării persoanei incapabile constă în instituirea tutelei asupra acesteia. Tutorele este cel care reprezintă persoana declarată incapabilă în societate, încheind în numele ei actele juridice. Din aceste considerente legiuitorul stabileşte că domiciliul acestei persoane este la reprezentantul ei legal, adică la tutore.

Articolul 32. Tutela şi curatela.
(1) Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu.

(2) Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane fizice şi juridice, inclusiv în instanţa de judecată, fără mandat.

(3) Tutela sau curatela asupra minorului se instituie în cazul în care el nu are părinţi ori înfietori sau cînd instanţa de judecată a stabilit decăderea părinţilor lui din drepturile părinteşti, sau cînd el a rămas fără ocrotire părintească din alte motive.
1.Tutela şi curatela ca instituţie de ocrotire a minorilor, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi a persoanelor cu capacitate de exerciţiu limitată este o instituţie nouă pentru CC. Anterior această instituţie a fost reglementată de CCF/1969 (art. 126-153). Odată cu intrarea în vigoare a CF la 26 aprilie 2001 instituţia tutelei şi curatelei a rămas să fie reglementată în acest act normativ numai în măsura în care ea este privită ca o formă de ocrotire a minorilor rămaşi fără grijă părintească. Respectiv, ocrotirea drepturilor patrimponiale a minorilor şi a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu sau limitate în capacitatea de exerciţiu de la 26.04.2001 şi pînă la intrarea în vigoare a prezentului Cod a fost reglementată insuficient.

2.Punctul 1 art. 32 CC determină în primul rînd, cu ce scop se instituie tutela şi curatela, în al doilea rînd, asupra căror persoane. Scopul tutelei şi curatelei este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în capacitate de exerciţiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să asigure recunoaşterea şi protecţia drepturilor subiective civile şi a intereselor îndreptăţite ale acestora. Tutela şi curatela este unul dintre mijloacele de protecţie ale persoanei fizice ca participant în circuitul civil. Ea se realizează în timpul participării persoanei fizice în raporturile civile concrete prin reprezentarea ori asistarea acesteia de către tutore sau curator. Persoanele asupra cărora se instituie tutela sau curatela sînt minorii care nu au atins vîrsta de 18 ani, persoanele majore care în urma unei tulburări psihice au fost declarate de către instanţa de judecată ca fiind incapabile în temeiul art. 24 CC şi persoanele care au fost limitate în capacitatea de exercţiu în urma consumului abuziv de alcool, droguri şi alte substanţe psihotrope conform art. 25 CC.

3.Tutorii şi curatorii sînt persoane fizice cu împuterniciri speciale care apără drepturile şi interesele persoanelor incapabile, cu capacitate restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Fiind numite de autorităţile publice locale printr-o decizie specială ele reprezintă drepturile şi interesele persoanelor tutelate în raporturile civile (ca de exemplu, la încheierea diferitor convenţii, acceptarea succesiunii etc.), în raporturile juridice cu organele administrative (reprezentarea intereselor minorilor în instituţiile de învăţămînt, organele de asistenţă socială şi alte organe), în raporturile familiale (educarea unui minor şi relaţiile lui cu rudele sale), cît şi în instanţa de judecată.