Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 14. Repararea prejudiciilor
(1) Persoana lezata într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel.

(2) Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezata într-un drept al ei le-a suportat sau urmează sa le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).

(3) Dacă cel care a lezat o persoana într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezata este în drept să ceară, pe lîngă reparaţia prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.
1. Articolul comentat conţine reglementări generale privind repararea prejudiciilor. Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice de a apela la metoda de reparare a prejudiciilor rezultă din faptul lezării lor în drepturi, indiferent de faptul dacă se conţine sau nu asemene prevedere în norma Codului. Metodei de reparare a prejudiciilor îi este atribuit un caracter universal de apărare a drepturilor civile. Această metodă poate fi combinată cu alte metode de apărare. La baza metodei de apărare a dreptului prin repararea prejudiciilor stă unul din principiile fundamentale ale dreptului civil – principiul reparării integrale a prejudiciului, care constă în despăgubirea titularului dreptului încălcat atît pentru prejudiciul efectiv, cît şi pentru venitul ratat. De la acest principiul este şi excepţia, care constă în repararea prejudiciului într-un volum redus, dacă aceasta este prevăzut de lege (art. 1376 alin. 5).

2. La alin. 2 se enumără două tipuri de prejudicii: prejudiciul efectiv şi venitul ratat. În conţinutul prejudiciului efectiv sunt incluse: cheltuielile pe care o persoană lezată într-un drept le-a suportat real la momentul intentării acţiunii sau care urmează să fie suportate la restabilirea dreptului încălcat, adică cheltuielile suplimentare. La prejudiciul efectiv sunt atribuite şi pagubele rezultate din pieirea sau deteriorarea bunurilor, deoarece şi în acest caz de asemenea sunt suportate cheltuieli.

Venitul ratat este acel venit care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în împrejurări normale (de exemplu, s-ar fi executat contactul).

În toate cazurile de solicitare a reparării prejudiciului fie efectiv, cît şi cel care urmează să fie suportat trebuie dovedită legătura cauzală între încălcarea (neexecutarea) obligaţiilor şi pagubele cauzate, precum şi mărimea acestora.

Aceeaşi cerinţă trebuie să fie respectată şi în cazul solicitării reparării venitului ratat. Persoana păgubită trebuie să dovedească mărimea beneficiului care nu a fost obţinut din cauza încălcării obligaţiei, precum şi legătura cauzală între neexecutare şi venitul ratat.

La calcularea mărimii venitului ratat important este stabilirea realităţii acelor venituri, care persoana prejudiciată presupunea că-l va obţine în condiţiile normale ale circuitului civil. Prin condiţii normale ale circuitului civil se înţelege acele condiţii tipice de funcţionare a pieţii, asupra cărora nu influenţează circumstanţele imprevizibile sau împrejurările considerate ca forţă majoră.

3. Partea lezată într-un drept este protejată sporit prin faptul că i se pune la dispoziţie dreptul de a cere, pe lîngă repararea prejudiciilor şi partea din venit rămasă după reparaţie, dacă cel care a cauzat prejudiciul obţine asemenea venit.

Articolul 15. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale

Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sînt apărate în cazurile şi în modul prevăzut de prezentul cod şi de alte legi, în limita în care folosirea modalităţilor de apărare a drepturilor civile reiese din esenţa dreptului încălcat şi din caracterul consecinţelor acestei încălcări.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective ale persoanelor fizice, iar în unele cazuri şi ale persoanelor juridice, care apar în legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a relaţiilor personale nepatrimoniale. Drepturilor personale nepatrimoniale le sunt specifice o serie de trăsături: în primul rînd, ele sunt lipsite de conţinut economic, adică nu pot fi exprimate în bani, în al doilea rînd, ele sunt indisolubil legate de personalitatea titularului, ceea ce însemnă că nu pot fi înstrăinate sau transmise în alt mod altor persoane. Unele particularităţi, în temeiul legii, sunt specifice doar unor drepturi exclusive ale persoanelor juridice, ca de exemplu, dreptul la firmă, la marca de produs şi la marca de serviciu. În cazurile stabilite de lege ele pot fi înstrăinate.

Apărarea juridico-civilă a drepturilor personale nepatrimoniale este posibilă în următoarele cazuri: cînd esenţa dreptului sau valorii încălcate şi caracterul consecinţelor acestei încălcări admite posibilitatea aplicării metodelor generale (art. 11) şi, în al doilea caz cînd pentru apărarea acestor drepturi în prezentul cod şi în alte legi sunt prevăzute metode speciale de apărare. Asemenea metode speciale de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale sunt stabilite pentru apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi juridice (art. 16), apărarea dreptului la nume (art. 29), pentru apărarea proprietăţii intelectuale.

Nu este exclus că pentru apărarea drepturilor personale nepatrimoniale sau altor valori nemateriale concomitent pot fi aplicate atît metodele speciale cît şi cele generale de apărare. De regulă, dintre metodele generale de cele mai dese ori se aplică repararea prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului moral. Astfel, apărarea vieţii, sănătăţii sau libertăţii şi inviolabilităţii persoanei în temeiul Capitolului XXXIV, care prevede repararea prejudiciilor (pierderea sau reducerea capacităţii de muncă, cheltuielile suplimentare etc.) şi compensarea prejudiciului moral. Mărimea prejudiciului care urmează să fie reparat, precum şi modul de calculare se stabileşte de lege.

Pentru apărarea libertăţii şi inviolabilităţii persoanei se aplică prevederile art. 1405, precum şi Legea nr.1545/1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi e anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţei judecătoreşti.

Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale
(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale.

(2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă cel care a raspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.

(3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea acesteia.

(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspîndită printr-un mijloc de informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti.

(5) În cazul în care un document emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, instanţa de judecată o obligă să înlocuiască documentul.

(6) În alte cazuri decît cele prevăzute la alin.(4) şi (5), modalitatea de dezminţire a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională se stabileşte de către instanţa de judecată.

(7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc de informare în masă, este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masa pe contul acestuia.

(8) Orice persoana în a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral cauzat astfel.

(9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanţa de judecată o cerere în vederea declarării informaţiei răspîndite ca fiind neveridică.
1. Articolul comentat consfinţeşte garanţiile juridico-civile de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice la onoare, demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice reprezintă aprecierea socială a acesteia din partea societăţii. Demnitate este autoaprecierea din partea persoanei a calităţilor sale morale, profesionale. Reputaţia profesională constituie aprecierea calităţilor profesionale ale persoanei.

2. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată este în drept să recurgă la apărarea lor. Ea este în drept să ceară dezminţirea acelor informaţii care îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă nu corespund realităţii.

Prin „informaţii” se are în vedere orice relatare cu privire la un fapt, o opinie sau o idee sub formă scrisă, de sunet şi/sau de imagine.

Răspîndirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională constă în publicarea în presă a informaţiilor, translarea, difuzarea unor asemenea informaţii în emisiunile radiofonice şi televizate, demonstrarea în programele de cronică cinematografică şi în alte mijloace de comunicare, în caracteristicile de serviciu, precum şi în discursurile publice sau comunicarea lor în altă formă, inclusiv orală cîtorva sau cel puţin unei persoane.

Răspîndirea informaţiilor se consideră de asemenea demonstrarea (afişarea) în locurile publice a placardelor, lozincilor, fotografiilor, a altor opere, expunerea acestor informaţii în foile volante caricaturile difuzate care prin conţinutul sau forma lor ponegresc onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională. Comunicarea unor asemenea de informaţii persoanei la care se referă nu constituie răspîndire, dar poate duce la atragerea persoanei care răspîndeşte la răspundere penală pentru calomnie, dacă sunt întrunite elementele componenţei de infracţiuni (art. 170 Cod penal).

Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt acelea care nu corespund realităţii şi discreditează onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei în opinia publică sau în opinia unor persoane din punctul de vedere al respectării legilor, principiilor morale ale societăţii (informaţiile despre săvîrşirea unei fapte nedemne, comportarea nedemnă în colectivul de muncă, în familie, în viaţa cotidiană, informaţiile care ponegresc activitatea de producţie, gospodărească şi obştească, reputaţia etc. ).

Persoanele fizice şi juridice sunt în drept să ceară dezminţirea informaţiilor care-i lezează onoarea, demnitatea, reputaţia profesională numai în acele cazuri în care ele nu corespund realităţii. Răspândirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dar care corespunde realităţii, nu dă dreptul reclamantului de a cere dezminţirea acestor informaţii. De asemenea nu pot fi dezminţite informaţiile care se cuprind în hotărîrile şi sentinţele judiciare, demersurile în scris (verbale) şi depoziţiile martorilor adresate anchetei sau instanţei de judecată în procesul soluţionării unei cauze, în ordonanţele de anchetă şi administrative, în hotărîrile organelor puterii şi administraţiei de stat, comisiilor de atestare, în actele despre aplicarea faţă de lucrător a sancţiunii disciplinare şi în alte documente oficiale, pentru atacarea cărora legislaţia prevede o altă cale.

În cazul răspândirii informaţiilor care lezează reputaţia profesională a persoanei juridice, ea este în drept să ceară dezminţirea lor, schimbarea documentelor emise, publicarea replicii în mijloacele de informare în masă, declararea informaţiei ca fiind neveridică. Persoana juridică este în drept să ceară şi repararea prejudiciului cauzat. Prejudiciului moral cauzat persoanei juridice nu poate fi compensat, prejudiciul moral compensându-se numai persoanelor fizice, fiindcă numai aceasta pot suporta suferinţe psihice sau fizice.

La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, sarcina probaţiuei revine atît reclamantului, cît şi reclamatului. Reclamatul este obligat să dovedească că informaţia răspândită corespunde realităţii. Reclamantului este obligat să demonstreze numai faptul răspândirii afirmaţiilor de către reclamat. Reclamantul poate aduce dovezi că afirmaţiile răspândite nu corespund realităţii, dar aceasta este un drept şi nu o obligaţie.

3. Onoarea şi demnitatea persoanei fizice poate fi apărată şi după decesul acesteia. Astfel, dreptul de a cere apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanei decedate îl au persoanele interesate. Anume ele sunt în drept să se adreseze cu asemenea cerere în instanţa de judecată.

4. Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile răspândite nu corespund realităţii, ea va satisface acţiunea, pronunţând hotărârea în care trebuie să indice metoda de dezminţire a informaţiilor care nu corespund realităţii. Dacă informaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt răspândite prin mijloace de informare în masă, instanţa de judecată va obliga organul de informare în masă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni, în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii judecătoreşti.

5. Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională se conţine într-un document emis de o organizaţie, ultima va fi obligată de către instanţa de judecată să înlocuiască documentul. De exemplu, informaţiile care se conţin în materialele prezentate de comisiile de atestare (caracteristici, procese-verbale) care conţin asemenea informaţie poate fi atacată în instanţa de judecată pe motivul că nu corespunde realităţii. În cazul dat persoana este în drept să ceară înlocuirea acestor documente care-i lezează onoarea sau demnitatea.

6. Modalitatea de dezminţire a informaţiilor, care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, răspândite prin alte mijloace decît cele menţionate la alin. 4 şi 5, se stabileşte de instanţa de judecată de la caz la caz, avînd în vedere modalitatea utilizată la răspîndirea acestor informaţii.

7. Alineatul comentat stabileşte o modalitate specifică de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, dacă în mijloacele de informare în masă au fost răspândite informaţii, care îi lezează aceste drepturi şi interese, dar corespund realităţii sau răspîndirea informaţiilor nu-i lezează drepturile şi interesele, nu corespund realităţii, dar răspîndirea lor lezează persoana în drepturile şi interesele sale, o umilesc. În aceste cazuri persoana are dreptul să publice replica sa în mijlocul de informare în masă pe contul acestuia. Deşi acest mod de apărare, precum publicarea replicii este stabilit doar pentru răspândirea informaţiilor prin mijloacele de informare în masă, nu este exclusă posibilitatea aplicării metodei respective şi în cazul răspîndirii informaţiilor prin alte metode.

8. Alin. 8 confirmă posibilitatea utilizării pentru apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei, pe lîngă metodele speciale de apărare şi metodele generale de apărare. Dintre acestea sunt evidenţiate cele mai răspândite: repararea prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului moral cauzat. Prejudiciul material şi moral cauzat prin răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională urmează să fie reparat conform normelor care se conţin la Capitolul XXXIV al prezentului cod (obligaţii care nasc din cauzarea de daune). În conformitate cu aceste norme repararea prejudiciului patrimonial poate avea loc doar în cazul răspândirii cu vinovăţie a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională (art. 1398), iar prejudiciul moral se compensează indiferent de vinovăţia autorului (art. 1422).

9. Alin. 9 conţine încă un mod special de apărare a onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale în cazul în care identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională unei alte persoane este imposibilă, adică este anonimă. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată de o persoană neidentificată (anonimă), este în drept să se adreseze instanţei de judecată cu o cerere prin care se solicită declararea informaţiei răspândită ca fiind neveridică. Examinarea cererii are loc în baza prevederilor Capitolului XXIV din CPC. La răspândire anonimă a informaţiilor nu se atribuie publicarea în mijloacele de informare în masă fără indicarea autorului. În acest caz în toate cazurile se cunoaşte răspânditorul. Prin urmare, răspunzător pentru răspândirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este organul de informare în masă.

T i t l u l II

PERSOANELE

Capitolul I

PERSOANA FIZICA

Articolul 17. Noţiunea de persoana fizica
Persoana fizica este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
Omul luat în mod individual, ca persoană fizică, participă la cele mai variate raporturi juridice. Locul central în cadrul acestor raporturi revine raporturilor juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept civil. Omul, ca persoană fizică, este un subiect de drept universal, poate participa la diverse raporturi juridice civile. Persoana fizică este subiect de drept este titularul de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul raportului juridic civil.

Articolul 18. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
(1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) se recunoaşte în egală măsura tuturor persoanelor fizice.

(2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea.

(3) Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie.
1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice e legată de existenţa fiinţei umane şi constituie o calitate a oricărei persoane de a fi subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi participant la diferite raporturi juridice. Ea reprezintă posibilitatea generală şi abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută în egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în mod egal pentru toate persoanele se bazează pe principiul general care se aplică în întregul sistem de drept, precum şi în dreptul civil, acesta fiind principiul egalităţii în faţa legii. Temelia juridică a acestui principiu este consfinţită la art. 16 din Constituţie, ceea ce a constituit temei pentru a consfinţi lui la alineatul respectiv. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în egală măsură nu înseamnă că ea persoana fizică nu poate fi îngrădită în capacitatea sa de folosinţă. Dimpotrivă ea poate fi îngrădită, dar numai în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.

2. La alin. 2 se conţine regula generală care stabileşte momentul apariţiei şi încetării capacităţii de folosinţă. Prin urmare, capacitatea de folosinţă începe la data naşterii persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare civilă - certificatul de naştere şi încetează odată cu moartea acesteia. Fiind un atribut inerent fiinţei umane este firesc ca capacitatea de folosinţă să fie acordată chiar de la naştere şi să fie indisolubil legată de existenţa acesteia. Apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde de vîrsta persoanei fizice, starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor. De la regula generală de dobândire a capacităţii de folosinţă odată cu naştere este o excepţie, care se conţine la alineatul 3 al articolului comentat, conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, cu condiţia că se naşte viu.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea acesteia. De asemenea, declararea morţii persoanei fizice produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat (a se vedea art.52). Dar dacă cel declarat mort este viu, el are capacitate de folosinţă, deoarece hotărîrea instanţei de judecată nu poate constitui temei pentru încetarea capacităţii de folosinţă. Această aptitudine a persoanei fizice este intangibilă.

3. La alin. 3 se conţine excepţia de la regula generală de dobândire a capacităţii de folosinţă odată cu naşterea. Legiuitorul stabileşte excepţia, conform căreia copilului i se recunoaşte dreptul la moştenire din momentul concepţiei, dar cu condiţia că se naşte viu. Astfel, se poate de afirmat că copilul dobândeşte anticipat capacitatea de folosinţă, care după conţinutul său este redusă, fiindcă nu dobândeşte întreaga capacitate de folosinţă, ci numai dreptul de a moşteni din momentul concepţiunii sale, dacă se naşte viu. Pentru dobândirea unei asemenea capacităţi de folosinţă de la concepţiune, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

• 
  să fie vorba de dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput, dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai în aptitudinea de a avea drepturi.
  
• 
  copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se nască viu după decesul acestuia. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace ştiinţifice medicale, existenţa aerului în plămâni. Indiferent cît timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă anticipată a acestuia dispare.
  

Articolul 19. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
Prin prevederile articolului comentat legiuitorul defineşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice. Astfel, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa. Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin încheierea de acte juridice civile singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Prin încheierea actelor juridice civile persoana fizică nu numai îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar şi dobândeşte drepturi civile şi execută obligaţiile civile asumate. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă care reprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea de exerciţiu presupune săvârşirea de acţiuni proprii de partea persoanei, îndreptate spre dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii. Persoanele care au capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de exerciţiu dobândesc şi exercită drepturi civile, îşi asumă obligaţii şi le execută prin intermediul reprezentanţilor.

Articolul 20. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice
(1) Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de 18 ani.

(2) Minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului. În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecata îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea.