J. J. Rousseau



Yüklə 2.9 Mb.
səhifə11/72
tarix31.12.2018
ölçüsü2.9 Mb.
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   72

Pastorala de condamnare a lui „Emil”, emisă de arhiepiscopul de Paris, se sprijinea în primul rând pe această teză. Rousseau, în replică, a arătat că ideea bunătăţii originare rămâne temeiul întregii sale morale.

) Turnură surprinzătoare după maxima iniţială; din ea se conchide – precum s-a arătat în studiul introductiv – că Rousseau condamnă numai „falsa” cultură şi civilizaţie…

În el natura şi n-ar pune nimic în loc. Ar fi ca un pomişor crescut din întâmplare în mijlocul drumului, pe care îl distrug îndată trecătorii lovin-du-1 din toate părţile şi aplecându-1 în toate sensurile.;

Mă adresez ţie, mamă*) iubitoare şi prevăzătoare care ai ştiut să te îndepărtezi de drumul mare şi să fereşti pomişorul ce se naşte de loviturile opiniilor omeneşti! Cultivă, stropeşte planta cea tânără mai înainte ca ea să moară; într-o zi, roadele ei îţi vor face mare plăcere. Ridică de timpuriu un zid de apărare în jurul sufletului copilului tău; un altul

T te însemna locul, însă numai tu trebuie să pui bariera*). Plan+pip gp transformă princultură iar oamenji prin pdnaţiA VDacă omul s-ar naşte mare şi puternic, înălţimea şi forţa i-ar~îî~”inutile mai înainte de a fi învăţat să se servească de ele; i-ar fi chiar dăunătoare,

*) Prima educaţie este cea mai importantă şi această primă educaţie aparţine, fără îndoială, femeilor; dacă Creatorul naturii ar fi vrut ca ea să aparţină bărbaţilor, le-ar fi dat lapte ca să-i hrănească pe copii. Vorbiţi deci mai cu seamă femeilor în tratatele voastre de educaţie; căci, în afară de faptul că sunt mai în măsură decât bărbaţii să se ocupe şi să influenţeze educaţia, le interesează, de asemenea, mai mult reuşita, deoarece cele mai multe văduve se găsesc aproape numai la discreţia copiilor lor şi atunci simt puternic, în bine sau în rău, efectele modului cum i-au crescut. Legile, care se ocupă atât de mult de bunuri şi atât de puţin de persoane, fiindcă au ca obiect pacea, nu virtutea, nu dau destulă autoritate mamelor. Cu toate acestea, situaţia lor este mai sigură decât a taţilor; obligaţiile lor sunt mai grele; îngrijirile lor sunt mai importante pentru buna ordine a familiei; în general, mamele ţin mai mult la copii. Sunt împrejurării în care poate fi iertat un copil lipsit de respect faţă de tatăl său; dar dacă l vreodată un copil se va dovedi atât de denaturat încât să nu-şi respecte mama l care 1-a purtat în pântece, 1-a hrănit cu laptele ei, care, ani de-a rândul s-a l uitat pe sine pentru a nu se ocupa decât de el, trebuie să-1 înăbuşim ca pe uni monstru nedemn să vadă lumina zilei. Se spune că mamele răsfaţă copiii. Mama l vrea să-i fie copilul fericit şi aceasta cât mai curând. In această privinţă, ea are l dreptate: când se Snşală asupra mijloacelor, trebuie luminată. Ambiţia, avariţia, l tirania, falsa prevedere a taţilor, neglijenţa lor, crunta lor nesimţire sunt de l o sută de ori mai răufăcătoare copiilor decât iubirea oarbă a mamelor. Trebuie explicat sensul pe care îl dau cuvântului de mamă şi acest lucru se va vedea | în cele ce urmează.

*) Mi se spune că dl. Formey a crezut că aş vrea să vorbesc aici de mama mea şi că a scris lucrul acesta într-o oarecare lucrare. Aceasta înseamnă a lua în | râs, cu cruzime, pe dl. Formey11) sau pe mine.

') Formey (1711-1797), originar dintr-o familie de refugiaţi francezi, a fost pastor l protestant şi membru al Academiei din Berlin. A scris mult, dar n-a lăsat nici l o lucrare de seamă. Notele veninoase ale lui Rousseau la adresa lui Formey f rezultă din următoarea împrejurare.

După apariţia lui Emil, statele Olandei voiau să aplice o amendă serioasă librarului J. Neaulme, care publicase opera cu menţiunea: „după copia de 13 j Paris, cu permisiune tacită pentru librar”. Spre a scăpa de amendă, Neaulme fu obligat să publice o altă ediţie, „purificată de tot ceea ce ar putea fi subiect de scandal”. Neaulme ceru lui Formey, autorul unui Anti-Emil (1763), să elaboreze noua ediţie, care purta titlul Emil creştin, cu menţiunea „destinat utilităţii publice şi prelucrat de dl. Formey”. Noua ediţie cuprindea toate modificările şi omisiunile pe care le implică situaţia: un cuvânt apologetic al lui Neaulme, o introducere a Iui Formey, în care arăta, între altele, că nu intenţiona să-şi asume proprietatea operei Iui Rousseau, ci să-1 scoată din încurcătură pe librar. După relatarea lui de Musset (tatăl poetului), care în 1824 edita opera completă a lui Rousseau în 22 de volume, Formey declarase că Neaulme n-a avut prea mare câştig cu Emil-creştinul, „dar cel puţin n-a plătit amenda”.

Împiedicând pe ceilalţi să se gândească să-1 ajute*) şi, lăsat în voia lui, ar muri de mizerie înainte de a-şi fi cunoscut trebuinţele. Ne plângem de starea copilăriei; se trece, cu vederea că rasa umană ar fi pierit dacă omul n-ar fi început prin a fi copil.

( Ne naştem slabi, avem nevoie de forţe; ne naştem lipsiţi de toate, avem nevoie de ajutor; ne naştem proşti, avem nevoie de judecată. Toi. Ceea ce n-avem la naştere şi ne va trebui când vom fi mari ne este dai: prin' educaţie, f

Această educaţie ne vine fie de la natură, fie de la oameni sau de la\par lucruri. Dezvoltarea internă a facultăţilor şi a organelor noastre este edu-j căţia naturii; întrebuinţarea pe care suntem învăţaţi să o/dăm acestey dezvoltări este educaţia oamenilor; iar ceea ce obţinem prin propria noastră experienţă asupra obiectelor care ne afectează este educaţia lucrul rilor12). ' J

Fiecare din noi este, aşadar, format de trei feluri de educatori. Diş-i în care se contrazic diferitele lor lecţii este rău crescut şi nu” vas fi niciodată de acord cu el însuşi; numai acela în care toate converg în i acelaşi sens şi tind spre aceleaşi ţeluri ajunge la scop şi trăieşte consecj vent. Numai acela este bine crescut.

Or, din aceste trei educaţii diferite, cea a naturii nu depinde dej fel de noi, cea a lucrurilor depinde numai în. Anumite privinţe; cea a oamenilor este singura pe care o stăpânim cu adevărat; adică presupunem că „osTaplnim, căci cine poate spera să dirijeze întru totul cuvintele şi acţiunile acelora care sunt în preajma unui copil?

Aşadar, de vreme ce educaţia este o artă, e aproape imposibil să reuşească, dat fiind că sprijinul necesar succesului ei nu depinde de nimeni. Tot ceea ce se poate face cu grijă e să ne apropiem mai mult sau mai puţin de scop, însă trebuie noroc ca să-1 poţi atinge*

Care este acest scop? Cel al naturii, după cum s-a arătat13). Deoarece este necesar ca cele trei educaţii să se sprijine una pe alta spre a se perfecţiona, trebuie să orientăm două dintre ele spre aceea asupra căreia nu avem nici o putere. Dar poate că cuvântul natură are un sens prea vag; să căutăm să-1 precizăm.

*) La exterior asemănător celorlalţi, însă lipsit de vorbire şi de ideile pe care aceasta le exprimă, el n-ar fi în stare să-i facă să înţeleagă că are nevoie de ajutorul lor, după cum n-ar fi în stare prin nimic să le facă cunoscută această trebuinţă.

12) Unii comentatori remarcă faptul că o diviziune tripartită a educaţiei se găseşte Şi la Plutarh (Petitain) şi la Helvetius (Trapp). Dar, la Rousseau, conţinutul acestei diviziuni este nou. De pildă, Helvetius distinge: educaţia casei părinteşti, a şcolii şi educaţia societăţii (a „lumii”).

Pasajul e, de asemenea, semnificativ, conţinând una din puţinele determinări ale conceptului de natură, care, în acest loc, este identic cu dezvoltarea fizică (psihofiziologică).

! 3) Saliwiirk menţionează aici observaţia judicioasă a herbartianului Stoy că „natura ca atare nu este legislatoare îndreptăţită pentru scopurile educaţiei, însă ea este Pentru mijloace”. E vorba de a transforma omul natural şi, întrucât aceasta se poate realiza numai după legile naturii, natura va fi atacată cu propriile ei arme. In această lipsă de distincţie dintre scop şi mijloace vede Stoy originea erorilor pedagogice din sistemul de educaţie al lui Rousseau.

Se spune că natura este obişnuinţă*). Ce înseamnă aceasta? Nu există oare obişnuinţe care nu se dobândesc decât prin constrângere şi care nu înăbuşe niciodată natura? Drept exemplu este obişnuinţa plantelor împiedicate să crească vertical. Planta pusă în libertate păstrează înclinarea pe care a fost silită s-o ia; dar seva nu şi-a schimbat direcţia originară şi dacă planta continuă să crească, prelungirea sa devine din nou verticală! Aşa e şi cu înclinările oamenilor. Cită vreme rămâi în aceeaşi stare se pot păstra înclinările rezultate din obişnuinţe şi care ne sunt cele mai puţin naturale; însă de îndată ce situaţia se schimbă, obişnuinţa încetează şi revine înclinarea naturală. Educaţia nu este, desigur, decât o obişnuinţă. Dar nu există oare oameni care uită şi îşi pierd educaţia şi alţii' care' o păstrează? De unde vine această diferenţă? Dacă ar trebui să limităm termenul de natură la obişnuinţele conforme naturii, ne putem lipsi de această confuzie15).

Ne naistem cu sensibilitate şi chiar de la naştere suntem influenţaţi în diferite chipuri de obiectele care ne înconjoară. Din moment ce avem, aşa-zis, conştiinţa senzaţiilor. Noastre, smtem înclinaţi să căutăm sau să înlăturăm obiectele care le produc, mai întâi după. Cum senzaţiile ne sunt plăcute sau neplăcute, apoi după concordanţa sau neconcordanţa pe care o găsim' între noi şi acele obiecte şi, în fine, după judecăţile raţiunii noastre asupra ideii de fericire sau de perfecţiune. Aceste dispoziţii se lărgesc şi se întăresc pe măsură ce devenim mai sensibili şi mai luminaţi; însă, sub presiunea obişnuinţelor, ele se alterează mai mult sau mai puţin prin opiniile noastre, înainte de această alterare, ele sunt ceea ce eu numesc natură în noi.

Ar trebui deci să punem totul în legătură cu aceste dispoziţii originare, şi lucrul ar fi posibil dacă cele trei educaţii ar fi numai diferite; dar ce faci când ele sunt opuse, când în loc să creşti un om pentru el însuşi, vrei să-1 creşti pentru alţii? Atunci acordul'este imposibil. Silit să lupţi împotriva naturii sau a instituţiilor sociale, trebuie să alegi între a

; forma un om sau un cetăţean; căci nu se pot face deodată şi unul şi altul1”). V > *

*) Dl. p'ormey ne asigură că nu se spune aşa în mod precis. Mi se pare totuşi că se spune foarte precis în acest vers la care mă gândeam să răspund:

Natura crede-mă, nu e decât obişnuinţa”).

Dl. Formey, care nu vrea să-şi facă semenii orgolioşi, ne dă, cu modestie, măsura minţii sale ca măsură a intelectului uman.

'*) Versul e din tragedia lui Voltaire: „Mahomet profetul” sau „Fanatismul” (1741), IV, 1:

La nature, î mes yeux, n'est rien que l'habitude.

Sallwiirk observă că aici e vorba de conţinutul anticului dicton Usum, alteram naturam, pe care îl regăsim la Quintilian („Obişnuinţa este a doua natură”) şi apoi la Bacon („Numim educaţie ceea ce, de fapt, este o obişnuinţă timpurie”).

5) în text e, galimatias„ = expresie lipsită de înţeles. Conceptul de „natură' este fundamental în vederile filosofice şi pedagogice ale lui Rousseau; el nu este totuşi clar definit şi a dat naştere la atâtea semne de întrebare. Pasajul care urmează cuprinde, se pare, singura precizare explicită a acestui concept din întreaga operă a lui Rousseau.

B) A forma omul sau cetăţeanul? Contradicţia dintre om şi cetăţean nu a putut fi soluţionată de Rousseau; (cf. studiul introductiv). In alt loc din cartea I şi în cartea a V-a apar în text şi „cetăţeanul”, şi obligaţiile lui faţă de „patrie”.

(Orice societate particulară, când este strâns şi bine unită, se înstrăi-/CAR7 nează de societatea generală. Orice patriot este dur faţă de străini; ei, ne-J fiind altceva decât oameni, nu preţuiesc nimic în ochii lui*) Acest nea- 1 juns este inevitabil, dar e slab. Esenţialul este binele ce-1 faci oamenilor, cu care trăieşti, în afară, spartanul era ambiţios, avar, nedrept; însă întrep zidurile cetăţii lui dominau dezinteresul, dreptatea, unirea. Feriţi-vă de? Acei cosmopoliţi care caută în cărţile lor datorii cine ştie unde şi dispre-J ţuiesc îndeplinirea acestora în jurul lor. Cutare filosof iubeşte pe tătari, spre a fi scutit să-şi iubească vecinii.

Omul natural este un tot pentru sine; el este o unitate numerică, un. J întreg absolut, care nu se poate raporta decât la sine însuşi sau ia semenul/' său. Omul social„este numai o unitate fracţionară, care depinde de numil „~ ţor! Iar valoarea lui stă în raportul ce-1 are cu întregul, care este corpul/! Social. Instituţiile sociale bune sunt cele care ştiu să denatureze mai biney pe om, să-i suprime existenţa absolută pentru a-i da una relativă şi să-i transpună euZ în unitatea comună, astfel încât fiecare ins particular să nu se mai considere de sine stătător, ci parte a unităţii şi să nu se mai simtă decât parte a întregului. /Un cetăţean al Romei nu era nici Caius, nici Lucius; era un roman; cPna? Şi patria o iubea numai pentru sine. Re-' gulus se pretindea cartaginez, întrucât devenise proprietatea stăpânilor săi. Ca străin refuza să ia parte la şedinţele senatului Romei; a trebuit ca un cartaginez să-i poruncească aceasta. Era indignat că voiau să-i salveze viaţa, învinse şi se întoarse triumfător să moară în chinuri. Mi se pare că faptul nu prea aduce cu oamenii pe care îi cunoaştem noi.

Lacedemonianul Pedarete îşi prezintă candidatura în Consiliul celor trei sute; este respins; se întoarce foarte mulţumit de faptul că s-au găsit în Sparta trei sute de oameni care valorează mai mult decât el17). Presupun sinceră această apreciere şi e de crezut că era. Iată cetăţeanul.

O femeie din Sparta avea cinci fii soldaţi şi aştepta ştiri în timpul l unei lupte. Soseşte un ilot; îl întreabă, tremurând. „V-au fost ucişi toţi/' cei cinci fii.

— Sclav netrebnic, te-am întrebat eu de asta?

— Am câştigatv victoria!”. Mama alergă în templu şi mulţumi zeilor. Iată> cetăţeana18). J, Acela care în ordinea civilă19) vrea să păstreze primatul sentimente-J lor naturii nu ştie ce vrea. Totdeauna în contradicţie cu sine însuşi, totdeauna purtat de valuri între înclinările şi datoriile lui, nu va fi niciodată nici om, nici cetăţean; nu va fi bun nici pentru el, nici pentru ceilalţi. Va fi un om al zilelor noastre, un francez, un englez, un burghez; adică nimic.

*) De aceea războaiele republicilor sunt mai crude decât ale monarhiilor. Dar dacă războiul regilor este moderat, pacea lor e îngrozitoare: e mai bine să le fii duşman decât supus.

1?) v. P l u t a r h. Cuvinte celebre ale lacedemonienilor, par. 60, ed. Franceză, Amsterdam, 1724.

Plutarh (46-120) a fost numit de Adrian procuratorul Greciei; e autorul popularelor Vieţi paralele ale oamenilor iluştri (ai Romei şi Greciei) şi al Operelor morale. ls) Ibidem, par. 5.

19) In societate sau, mai exact, atunci când caută să cunoască principiile constitutive ale oricărei societăţi (cf. J.- J. Rousseau.

— G&ntractul social, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 81), '

Pentru a fi ceva, pentru a fi tu însuţi şi întotdeauna acelaşi, trebuie acţionezi cum vorbeşti; trebuie să fii decis întotdeauna asupra căii de mat şi s-o urmezi deschis şi neclintit. As vrea să mi se arate omul raculos care este şi om, şi. Cetăţean, ca să ştiu ce face pentru a fi în; laşi timp şi unul, şi altul, l

Din aceste scopuri, în mod necesar opuse, ies două forme de institu-°) contrare: una publică şi comună, cealaltă particulară şi casnică21).

Vreţi să aveţi o idee despre educaţia publică? Citiţi Republica lui: ton. Nu este o scriere de politică, cum socotesc cei care judecă o carte nai după titlu. Este cel mai frumos tratat de educaţie care s-a elaborat odată22).

Când se da un exemplu de ţară utopică, se face referire la instituţia Platon. Dacă Licurg s-ar fi mărginit să-şi transmită instituţia numai cris, aş găsi-o şi mai utopică. Platon n-a făcut decât să purifice sufle-omenesc; Licurg 1-a denaturat.

Educaţie publică nu mai există şi nici nu poate exista, pentru că unde nai există patrie, nu mai pot fi cetăţeni. Aceste două cuvinte, patrie? Tăţean, trebuie şterse din limbile moderne. Cunosc bine motivul, dar rreau să-1 spun, pentru că nu ajută cu nimic subiectului meu23), fu privesc ca instituţii de educaţie publică acele aşezăminte ridicole se numesc colegii*). Nu pot ţine seama nici da educaţia din societate, acest pasaj şi în cel următor, termenul „instituţie” este identic cu cel de iucaţie„. Până în secolul al XVIII-lea, „instituţie„ se utiliza pentru a desemna iucaţia” (cf. Quinţilian, Instituţia oratoria'). Chiar şi Montaigne foloseşte când stitution„, când „education”.

I context rezultă că Rousseau înţelege aici prin educaţie „casnică” <„do-stique”) cea care are în vedere numai individul, nu şi statul – după cum emarcat Campe.

Aton (429-347 î.e.n.), reprezentantul cel mai de seamă al idealismului antic, ocupă în Republica, în care zugrăveşte un stat ideal (utopic), şi de proble-e educaţiei. Unica educaţie pentru Platon este cea statală; persoana şi ilia sunt subordonate în întregime intereselor statului. Copiii ar urma să fie edinţaţi de la naştere unor doici comune, socotite ca „funcţionari publici”, iepuşi într-un leagăn comun… In Legile (scriere ulterioară Republicii), on atenuează, în parte, caracterul prea aspru al educaţiei (utopice) schiţate lepublica, operă din prima perioadă a vieţii sale. Entuziasmul lui Rousseau ru Platon, care a fost unul dintre autorii lui favoriţi, este lesne de în-

!

Vele sunt precizate în Contractul social (cartea a IV-a, capitolul al VIII-lea). Icest capitol (intitulat: „Despre religia civilă”), Rousseau susţine că creştinul mai mult cosmopolit – adept al unei societăţi universale, care să cu-dă întreaga omenire – decât patriot – adept al unei societăţi particulare, wui stat,„…Departe de a ataşa statului inimile cetăţenilor, ea („religia ui„ sau „creştinismul evangheliei„ – n.n.) le îndepărtează de el, la fel i toate lucrurile pământeşti. Nu cunosc nimic mai potrivnic spiritului social” Rousseau, Contractul social, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957, p. 278, nota). Ăsesc în multe şcoli, şi îndeosebi24 la Universitatea din Paris, profesori la ţin, pe care îi stimez mult şi îi cred foarte capabili să instruiască bine tinedacă n-ar fi siliţi să urmeze tradiţia. Rog pe unul dintre ei să publice: tul de reformă pe care 1-a întocmit. Poate aşa se va încerca, în sfârşit, sa dece răul care nu e fără leac.



Iţia originală: „Se găsesc în Academia din Geneva şi în Universitatea din.” (nota Petitain). In timpul lui Rousseau, colegiile – corespunzătoare r

/pentru că această educaţie, urmărind două scopuri contrare, nu atinge l CARTEA l niciunul; ea nu e în stare să far-a Hm-„ît nampni Hnhlî, rarp par să jjujnă/~ ~ t”tul în legătură cu semenii lor, în timp ce ori re lucruîjj-ajDorţejză numai) ' Ia ei înşişi. Asemenea demonstraţii fiind făcute de toălâlumea, nu mai! Înşală pe nimeni. Sunt numai pierdere de timp.

Din aceste contradicţii se naşte cea pe care o simţim neîncetat în noi. Împinşi de natură şi de oameni pe căi contrare, siliţi să ne împărţim între aceste tendinţe diferite, urmăm o cale mijlocie, care nu ne duce nici la unul, nici la celălalt dintre scopuri. Astfel, strâmtoraţi şi nestatornici în întreg cursul vieţii noastre, ajungem la sfârşitul ei fără să ne fi putut împăca cu noi înşine şi fără să fi fost de vreun folos nouă şi altora.

Rămâne, în fine, educaţia _de casă (în familie – n.n.) _sau cea a naturii; dar ce va deveni pentru ceilalţi un om crescut numai pentru sine însuşi? Dacă dublul scop propus s-ar putea reuni într-unul singur, prin înlăturarea contradicţiilor din om, s-ar înlătura o mare piedică din calea fericirii sale. Pentru a-ţi forma o părere în această privinţă, ar trebui să-1 vezi pe om gata format; ar trebui să-i fi observat înclinările, să-i fi văzut progresele, să-i fi urmărit mersul; ar trebui, într-un cuvânt, să cunoşti omul natural. Cred că se vor fi făcut câţiva paşi în această cercetare după ce va fi citită scrierea de faţă.

Ce avem de făcut pentru a forma acest om rar? Mult, fără. Îndoială: să împiedicam sa~se~facajceva25) A Când e vorbă să~mergTnumai împotriva vântului, faci ocoluri; dar dacă marea e agitată şi vrei să stai pe loc, tre- – buie să arunci ancora. Ia seama, tinere pilot, să nu se desfacă odgonul sau să se desprindă ancora şi să nu-ţi pornească vasul înainte ca tu să fi prins de veste.

(Într-o ordine socială în care toate locurile sunt fixate, fiecare trebuie ţy crescut pentru locul său. Dacă un ins părăseşte locul pentru care e forj mat, nu mai e bun de nimic. Educaţia nu este utilă decât în măsura în ' care averea se potriveşte cu ocupaţia părinţilor; în toate celelalte cazuri ea este dăunătoare elevului, chiar dacă n-ar fi prin altceva decât prin prejudecăţile pe care i le-a datIn Egipt, unde fiul era silit să îmbrăţişeze meseria tatălui său, educaiţia avea cel puţin un scop sigur; dar printre noi, unde rămân numai rangurile şi unde oamenii se schimlbă neîncetat, niciunul nu ştie dacă, crescându-şi copilul pentru ocupaţia sa, nu acţionează împotriva lui.

J [n ordinea naturală, oamenii fiind egali, vocaţia lor comună este r starea de om; iar oricine este bine crescut în vederea acestei vocaţii nu poate îndeplini rău pe cele legate de eaMă interesează puţin dacă elevul meu va fi destinat armelor, bisericii sau avocaturii, înainte de a îndeplini ocupaţia părinţilor, natura îl cheamă la viaţa umană. Meseria pe care şcolii medii de cultură generală – erau scoli fondate şi întreţinute în cea mai ' mare parte de iezuiţi. Cu toate că în anul apariţiei operei Emil (1762), iezuiţii au fost expulzaţi din Franţa, iar averile lor confiscate, „spiritul” lor a mai dăinuit în şcoli. In documentele Revoluţiei franceze privitoare la şcoală, se afirmă: „Colegiile din Paris mai păstrează barbaria Evului mediu”. (Dintr-o petiţie prezentată Convenţiei naţionale în 1793).

*) Cea dintâi enunţare a conceptului de educaţie negativă. Rousseau precizează conceptul în cartea a Il-a.

R vreau să-1 învăţ este aceea de a frai26). Ieşind din mâinile mjgje, el nu va l fi, recunosc, n iei magistrat, nici soldat, nici preot; el va fi mai întâi om; f1 el va şti să fie ceea ce trebuie să fie un om, orice”s-ar antârripla; chiar dacă soarta 1-ar face să~şi schimbe locul, el va fi totdeauna la locul lui.

Occupavi te fortuna atque cepi: omnesque aditus tuos interclusi, ut ad me aspirare non posses*).

'Cunoatere „. O uuus interclusi, ut ad

—. ~. ~ti. ŢJUSSVS”').

'Cunoaşterea condiţiei umane este preocuparea noastră adevărată. Acela dintre noi care ştie să suporte mai lesne binele şi răul acesteljieţi este, după părerea mea, cel mai bine cresrtrf-; de unde urmează cşTadevărata; educa ţie nu constă atât în reguli, cât în exerdţnBOIncepem să ne instruim i când începem a trăi; educaţia noastră începe odată cu existenţa noastră; primul nostru educator este doica. Cuvântul educaţie avea un alt sens la cei vechi, pe care noi nu i-1 mai dăm; el însemna hrană. Educit ob-stetrix, zice Varro; educat nutrix, instituit paedagogus, docet magister*). Astfel, creşterea31), educaţia şi instrucţia sunt trei lucruri tot atât de deosebite între ele ca şi guvernanta, educatorul şi profesorul. Aceste distincţii sunt însă rău înţelese; pentru a fi bine condus, copilul nu trebuie să urmeze decât o singură călăuză.

V (


/Trebuie, [aşadar, să generalizăm vederile noastre şi jsă-1 considerăm pe elevul nostru ca un om abstract, expus tuturor accidentelor vieţii umane. Dacă oamenii s-ar naşte legaţi de pământul unei ţări, dacă acelaşi anotimp ar dura tot anul, dacă fiecare ar rămâne ţintuit de o soartă pe care n-o. Poate niciodată schimba, practica obişnuită ar fi bună în unele privinţe; copilul crescut pentru starea sa, din care nu iese niciodată, nu va putea J fi expus neajunsurilor unei alte stări, însă, dacă ţii seama de schimbarea lucrurilor omeneşti, de spiritul neliniştit şi frământat al acestui secol care/'răstoarnă totul cu fiecare generaţie, se poate oare concepe o metodă mai nesă'bulită decât aceea ide a creşte un copil ca şi cum n-ar avea să iasă/niciodată din camera lui, ca şi cum ar trebui să fie mereu înconjurat de/slujitorii săi? Dacă nefericitul va face un singur pas pe pământ şi va 2G) Petitain citează în legătură cu această propoziţie, rămasă celebră, pe S e n e c a, Epist., 94: Qui se totam ad vitam instruxit, non deziderat parliculatim admoneri, doctus în totum, non quomodo cum uxore aut cum filio viveret, şed quomodo bene viveret2'. Filantropinistul Villaume remarca – după indicaţia lui Sallwurk – că aici Rousseau concepe educaţia unui om total nedeterminat şi, prin urmare, nu poate pretinde ca metoda sa să fie acceptată.

27) Acela care s-a format pentru o viaţă deplină, nu are nevoie să fie îndrumat în lucruri particulare; instruit în toate, nu trebuie să înveţe cum să trăiască cu sofia şi copilul, ci cum să trăiască bine. *) Cic., Tuscul. V, cap. 92S).



Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   72


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə