J. J. Rousseau

J J T> rt l r} f~*1 nîfi„ *- * „ „i 1~ ' Jce am zis despre cele doua simţuri a căror întrebuinţare este ai continuă şi mai însemnată poate servi ca exemplu despre modul 3 le exercita pe celelalte. Vederea şi pipăitul se aplică deopotrivă la urile în repaus şi la corpurile care se mişcă; dar cum numai mişcarea °erului poate să atingă auzul, numai un corp în mişcare produce zgomot au sunet; iar dacă totul ar sta în repaus, n-am auzi niciodată nimic. Noaptea deci, când ne mişcăm numai cit ne place, când n-avem a ne teme decât de corpurile care se mişcă, este important pentru noi să avem urechea deprinsă şi să putem judeca, după senzaţia pe care o încercăm, dacă obiectul care o produce este mare sau mic, depărtat sau apropiat, dacă mişcarea lui este violentă sau slabă. Mişcarea aerului are repercusiuni care o reflectă, care, producând ecouri, repetă senzaţia şi ne fac să auzim corpul care face zgomot sau este sonor în alt loc decât acolo unde este. Dacă pui urechea la pământ, într-o vale sau într-o câmpie, auzi vocea oamenilor şi pasul cailor cu mult mai de departe decât dacă stai în picioare.

Fiindcă am comparat vederea cu pipăitul, e bine s-o comparăm şi cu auzul şi să ştim care dintre cele două impresii plecând deodată de la acelaşi corp va ajunge mai eurând la organul său193). Când vezi focul unui tun, te mai poţi pune la adăpost de lovitură; dar de îndată ce ai auzit zgomotul, nu mai ai timp, ghiuleaua fiind şi sosită. Poţi aprecia distanţa] a care se produce tunetul prin intervalul de timp care trece de la fulger la tunet. Faceţi în aşa fel ca şi copilul să cunoască toate aceste experienţe; să le facă pe cele care sunt la îndemâna sa, să le găsească pe celelalte prin inducţie, însă prefer de o sută de ori mai mult să nu le cunoască, decât să trebuiască să i le spuneţi voi.

Avem un organ care corespunde auzului, şi anume vocea; n-avem unul care să corespundă vederii şi nu putem exprima culorile prin sunete. Este un mijloc mai mult de a cultiva pe cel dinţii simţ, exercitând organul activ şi organul pasiv unul prin celălalt.

Omul are trei feluri de voci: vocea vorbitoare sau articulată, vocea cântătoare sau melodioasă şi vocea patetică sau accentuată, care serveşte de limbaj pasiunilor şi însufleţeşte cântecul şi vorba. Copilul are, ca şi omul, aceste trei feluri de voci, fără să ştie să le evalueze ca el; râde ca noi, ţipă, plânge, exclamă, geme, dar nu ştie să amestece inflexiunile acestora cu celelalte două feluri de voci. O muzică perfectă este aceea care reuneşte mai bine aceste trei vaci. Copiii sunt incapabili de această muzică şi cântecul lor nu e niciodată însufleţit. De asemenea, în vocea vorbitoare, limbajul lor nu are deloc accent: ţipă, dar nu accentuează; iar cum în vorbirea lor există puţină energie, există puţin accent în vocea lor*). Elevul nostru va avea vorbirea mai uniformă, mai simplă, pentru

) Adică la analizorul cu care percepem impresia respectivă.

*) Variantă…: et comme ii y a peu d'energie dans leur discours, ii y a peu d'inflexion dans leur uoz'x194).

9l„) Variantă…: şi după cum există puţină energie în vorbirea lor, există puţină inflexiune („accent”. – n.n.) în vocea lor.

Ca pasiunile lui nefiind deşteptate, nu-şi vor amesteca limbajul cu al lui. Nu-i daţi, aşadar, să recite roluri de tragedie şi de comedie, nici nu-] învăţaţi, cum se spune, să declame. Ar trebui să aibă prea mult simţ ca să dea tonul potrivit unor lucruri pe care nu le poate înţelege şi expresie unor sentimente pe care nu le-a simţit niciodată.

Invăţaţi-1 să vorbească simplu, clar şi să articuleze bine, să pronunţe exact şi fără afectare, să cunoască şi să respecte accentul gramatical şi prosodia, să dea întotdeauna tărie vocii ca să fie auzit, dar să nu dea niciodată mai mult decât trebuie, defect obişnuit la copiii crescuţi în colegii; în orice lucru, nimic de prisos.

De asemenea, în cânt, faceţi să aibă vocea corectă, egală, mlădioasă, sonoră; urechea să-i fie sensibilă la măsură şi la armonie, dar nimic mai mult. Muzica imitativă şi teatrală nu e pentru vârsta lui; n-aş vrea să cânte vorbe; dacă ar vrea să cânte, aş căuta să-i fac cântece anume, care să fie interesante pentru vârsta lui şi la fel de simple ca ideile lui.

Se înţelege că fiind puţin grăbit ca să-1 învăţ să citească scrisul, nu mă voi grăbi mai mult nici ca să-1 învăţ să citească muzica. Să îndepărtăm de creierul său ceea ce cere o atenţie prea obositoare şi să nu ne grăbim să-i fixăm spiritul prin semne convenţionale. Aceasta, o mărturisesc, pare să aibă dificultatea sa; căci dacă cunoaşterea notelor nu pare la început mai necesară pentru a şti să cânţi decât cea a literelor pentru a şti să vorbeşti, există totuşi această deosebire că vorbind, noi ne exprimăm propriile noastre idei, iar cântând nu exprimăm decât pe cele ale altuia. Or, pentru a le exprima trebuie să le citeşti.

Însă, mai întâi, în loc să le citeşti, le poţi auzi, iar un cântec se prinde mai fidel cu urechea decât cu ochiul. Mai mult, ca să ştii bine muzica, nu s destul să o redai, trebuie s-o compui, iar amândouă trebuie învăţate împreună, pentru că altfel n-o ştii niciodată bine. Exercitaţi pe micul/ostru muzicant mai întâi să facă fraze bine închegate, bine cadenţate; „poi să le lege între ele printr-o modulaţie foarte simplă, în fine să no-eze diferitele lor raporturi printr-o punctuaţie corectă, ceea ce se face prin >una alegere a cadenţelor şi a pauzelor. Dar mai ales să nu i se dea nici-dată un cântec bizar, nici patetic, nici de expresie, ci totdeauna o me-3d'ie cantabilă şi simplă, care să derive mereu din tonurile esenţiale i să indice în permanenţa în aşa fel registrul de jos, încât el s-o simtă s-o acompanieze fără efort; căci, pentru a-şi forma vocea şi urechea, nu trebuie niciodată să cânte decât la clavecin.

Pentru a distinge mai bine sunetele, le articulăm pronunţându-le; de ci, obiceiul de a solfegia cu anumite silabe. Pentru a deosebi treptele imei, trebuie să dăm nume şi acestor trepte şi diferiţilor lor termeni; si; de aici numele intervalelor, de asemenea literele alfabetului cu re se disting clapele clavirului şi notele gamei. C şi A desemnează nete fixe invariabile, redate totdeauna de aceleaşi clape. Utw°) şi la it altceva. Ut e totdeauna tonica unui mod major sau medianta unui >d minor. La este în mod constant tonica unui mod minor sau a şasea ta a unui mod major. Astfel, literele disting termenii neschimbători ai torturilor sistemului nostru muzical, iar silabele disting termenii omo-Ut=Do.

, raporturi asemănătoare în diverse tonuri. Literele indică clapele logi. D j jar silabele treptele modului. Muzicienii francezi au încărcat clavir ' m chip straniu; au confundat sensul silabelor cu sensul a-C6 lor şi d'ublând inutil semnele clapelor, nu au lăsat semne pentru litere 'coardele tonurilor; astfel că pentru ei ut şi C sunt totdeauna 3 eJasi lucru, ceea ce nu este şi nu trebuie să fie aşa, căci atunci la ce-ar f T şi C? De asemenea, modul lor de a solfegia este peste măsură de îrfieil fără a fi de vreun folos, fără a da spiritului vreo idee clară, 1 ntru că prin această metodă, aceste două silabe ut şi mi, de exemplu, not însemna deopotrivă o terţă majoră, minoră, superfluă sau micşorată. Ciudată fatalitate ca ţara în care se scriu cele mai frumoase cărţi despre muzică să fie tocmai aceea în care muzica se învaţă cel mai greu?

Să urmăm cu elevul nostru un procedeu mai simplu şi mai clar; să nu existe pentru el decât două moduri ale căror raporturi să fie totdeauna aceleaşi şi totdeauna indicate prin aceleaşi silabe. Fie când cântă, fie când exersează la un instrument, să ştie să-şi stabilească modul cu privire la fiecare din cele douăsprezece tonuri care-i pot servi drept bază şi că, fie că modulează în D, în C, în G etc., finala să fie totdeauna ut sau la, după mod. În acest fel, el vă va înţelege totdeauna; raporturile esenţiale ale modului pentru a cânta corect vocal şi la instrument fiind totdeauna prezente în spiritul său, execuţia sa va fi mai clară şi progresul mai rapid. Nu este nimic mai bizar decât ceea ce francezii numesc a solfegia natural; aceasta înseamnă să îndepărtezi ideile de lucru pentru a le substitui cu altele străine care nu fac decât să te rătăcească. Nimic nu este mai natural decât să solfegiezi prin transpoziţie, când modul e transpus. Dar am vorbit prea mult despre muzică; predaţi-o cum vreţi, numai să nu fie niciodată decât o distracţie.

Lată-ne bine lămuriţi asupra stării corpurilor străine în raport cu corpul nostru, asupra greutăţii, înfăţişării, culorii, solidităţii, mărimii lor, asupra distanţei, temperaturii, repausului şi mişcării lor. Cunoaştem pe acelea care ne convine să le apropiem sau să le îndepărtăm de noi; ştim cum trebuie să învingem rezistenţa lor, sau ce rezistenţă să le opunem pentru a le împiedica să ne facă rău; dar nu e destul; corpul nostru propriu se epuizează neîncetat, el are nevoie să fie continuu reînnoit. Deşi avem facultatea de a schimba alte corpuri în propria noastră substanţă, alegerea nu este indiferentă; nu orice lucru constituie un aliment Pentru om, iar dintre substanţele care ar putea să fie, există unele care sunt convenabile, altele mai puţin, în funcţie de constituţia speciei sale, de clima în care trăieşte, de temperamentul său specific şi după felul de trai pe care i-1 impune starea sa.

Am muri înfometaţi sau otrăviţi dacă pentru a alege alimentele care ni se potrivesc, ar trebui să aşteptăm ca experienţa să ne înveţe a le cunoaşte şi a le alege; însă bunătatea supremă, care a făcut din plăcerea fiinţelor sensibile instrumentul conservării lor, ne avertizează prin ceea ce place gurii noastre asupra a tot ce convine stomacului nostru. Nu există evident pentru om medic mai sigur decât propria sa poftă de mân-care; şi, dacă ne-am referi la starea lui primară nu mă îndoiesc deloc că alimentele pe care le găsea a fi cele mai plăcute să nu fi fost şi cele mai sănătoase.

Mai mult. Creatorul nu se îngrijeşte numai de trebuinţele pe care ni le dă el, ci şi de cele pe care ni le creăm noi înşine si, pentru a pune totdeauna dorinţa alături de 'trebuinţă, el face ca gusturile noastre să se schimbe şi să se prefacă după modul nostru de trai. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de starea de natură, cu atât pierdem din gusturile naturale-sau, mai curând, obişnuinţa ne face o a doua natură pe care o substituim în aşa fel celei dinţii încât nimeni dintre noi n-o mai cunoaşte pe aceea

Rezultă de aici că gusturile cele mai naturale trebuie să fie şi cele mai simple; căci acestea sunt gusturile care se transformă cel mai uşor. În loc să se ascută, să se aţâţe prin fanteziile noastre, ele iau o formă care nu se mai schimbă. Omul care nu ţine de nici o ţară se va obişnui fără greutate cu obiceiurile oricărei ţări ar fi; însă omul unei ţări nu poate să devină omul unei alte ţări.

Acest luicru mi se pare adevărat pentru toate simţurile şi cu atât mai mult poate fi aplicat gustului propriu-zis. Primul nostru aliment este laptele. Nu ne obişnuim decât treptat cu gusturile puternice; la început ele ne sunt nesuferite. Fructe, legume, ierburi şi, în fine, oarne friptă, fără mirodenii şi fără sare, constituiau masa celor dinţii oameni*). Când un sălbatic bea pentru întâia dată vin, se strâmbă şi-1 aruncă; chiar şi printre noi, cel care a trăit până la douăzeci de ani fără să guste băuturi fermentate nu se mai poate obişnui cu ele; n-am bea vin dacă nu ni s-ar fi dat vin în copilărie, în fine, cu cât gusturile noastre siânt mai simple, cu atât sunt mai universale. Repulsiile cele mai obişnuite sunt provocate de bu-cate'le complicate. S-a văzut oare vreodată cineva să aibă dezgust faţă de apă şi piâine? Iată drumul naturii, iată deci şi regula noastră. Să conservăm gustul primar al copilului cât mai mult posibil; hrana sa să fie comună şi simplă, cerul gurii sale să nu se familiarizeze decât cu arome slabe şi să nu i se formeze un gust exclusiv.

Nu cercetez aici dacă acest mod de a trăi e mai sănătos sau nu, eu nu am asemenea lucruri în vedere; îmi este de ajuns să ştiu, pentru a-1 prefera, că este cel mai conform cu natura şi că este cel care se potriveşte mai uşor la orice alt mod de viaţă. Mi se pare că cei care spun că trebuie să obişnuieşti pe copii cu alimentele pe care le vor folosi când vor fi mari nu gândesc bine. De ce hrana lor să fie aceeaşi pe când felul lor de viaţă este atât de diferit? Un om istovit de muncă, de griji, de sforţări are nevoie de mâncări suculente care să-i dea noi puteri creierului; un copil care se joacă mereu şi al cărui corp creşte are nevoie de hrană abundentă care să-i producă mult chil. Dealtfel, omul format are deacum situaţia sa, ocupaţia sa, domiciliul său; dar cine poate fi sigur de ceea ce soarta îi rezervă copilului? În nici o privinţă să nu-1 obişnuim cu un mod atât de precis stabilit, încât să-i fie foarte greu s-o schimbe la nevoie. Să nu-1 facem să moară de foame în altă ţară dacă nu târăşte pretutindeni după sine un bucătar francez, nici să spună într-o zi că nu ştie să mănânce | decât în Franţa. Iată, în paranteză, un elogiu nostim! In ce mă priveşte, |

Ll

*) Vezi Arcadia, de Pausanias; vezi, de asemenea, bucata din Plutarh, transcrisă mai departe.

E dimpotrivă, că numai francezii nu ştiu să mănânce, dat fiind că CÂRTI voi sPnjg 0 artă deosebită pentru a face bucatele lor bune de mâncare.

Le *: tre diferitele noastre senzaţii, gustul ne dă pe cele care, în general, 13 nresionează mai mult. În consecinţă, suntem mai interesaţi să aprene irnr. E substanţele care trebuie să facă parte din substanţa noastră

Ciel”t cele care ne înconjoară. Pipăitului, auzului, văzului le sunt indifete mii de lucruri; însă nu există aproape nimic indiferent gustului.

M*1' mult activitatea acestui simţ este cu totul de natură fizică şi mate-

/ă' el este singurul care nu are nimic de-a face cu imaginaţia sau cel n3tin acela în ale cărui senzaţii ea participă în cea mai mică măsură; în t/nip ce imitaţia şi imaginaţia amestecă adesea un element moral în imesiile tuturor celorlalte simţuri. Astfel, în general, inimile delicate şi voluptoase, caracterele pasionate şi în adevăr sensibile, uşor de mişcat prin celelalte simţuri sunt destul de liniştite în ceea ce priveşte gustul. Din acest fapt chiar, care pare că pune gustul în urma celorlalte simţuri şi ne face să dispreţuim mai mult înclinarea care ne împinge spre el, eu tra01 dimpotrivă concluzia că mijlocul cel mai potrivit pentru a conduce pe „copii este de a-i mâna prin cerinţele gurii lor. Mobilul lăcomiei este cu totul preferabil celui al vanităţii, pentru că cea dinţii este o pornire a naturii ţinând imediat de simţ, pe când ceea ce a doua este opera opiniei, supusă capriciului oamenilor şi la tot felul de abuzuri. Lăcomia e pasiunea copilăriei; această pasiune nu rezistă în faţa alteia; la cea mai mică concurenţă, dispare. Ei, credeţi-mă! Copilul va începe foarte timpuriu să se gândească la ceea ce mănâncă; iar când inima sa va fi prea ocupată, nu se va mai ocupa deloc de cerul gurii. Când va fi mare, mii de sentimente violente vor înlocui lăcomia şi nu vor face decât să-i aţâţe vanitatea; căci această din urmă pasiune este singura care profită de celelalte şi care, la sfârşit, le înghite pe toate. Am examinat câteodată pe aceşti inşi care dădeau importanţă bucatelor bune, care se gândeau, deşteptându-se, la ceea ce vor mânca peste zi şi descriau un prânz cu mai multă exactitate decât punea Polibiu în descrierea unei lupte100). Am găsit că toţi aceşti pretinşi oameni nu erau decât nişte copii de patruzeci de ani, fără vigoare şi fără consistenţă, fruges consiimere natiim). Lăcomia e viciul inimilor care nu au nici o valoare. Sufletul unui lacom este în întregime în cerul gurii sale; este făcut numai ca să mănânce; în incapacitatea sa stupidă, el este la locul său numai la masă, nu ştie să judece decât felurile de bucate; să-i lăsăm, fără regrete, această ocupaţie; i se potriveşte mai bine decât alta şi e bine îşi pentru noi, şi pentru el.

A te teme că lăcomia ar putea să se înrădăcineze într-un copil capabil de ceva e o precauţie neserioasă. In copilărie nu te gândeşti decât la ceea ce mănânci; în adolescenţă nu te mai gândeşti la aceasta; tot e bine, căci ai alte treburi. Cu toate acestea, n-aş voi să se folosească cu indiscreţie Un resort atât de josnic şi nici ca onoarea de a întreprinde o acţiune fru-

196) Polibiu (210-125 î.e.n.), istoric grec, care, trăind multă vreme la Roma, a scris despre istoria romanilor. 19/) Horaţiu, Epistole, I, Ep. II, v. 27: „Nu sunt deoât nişte bieţi oameni, născuţi numai pentru a mânca roadele pământului”.

— Emil sau despre educaţie

EMIL moaşă să fie plătită cu o bucata bună. Însă nu văd de ce exerciţii corporale n-ar avea o recompensă materială şi sensibilă, de vreme ce în_ treaa coilărie n sens, e vreme ce un de treaga copilărie nu constă sau nu trebuie să constea decât din jocuri distracţii nebunatice. Dacă un copil din Majorca văzând un coş într-pom îl dă jos cu lovituri de praştie, nu e oare drept ca el să profite d acesta şi ca un prânz bun să-i redea forţa pe care a folosit-o câştigându-l?

— Dacă un tânăr spartan, cu riscul a o sută de lovituri de bici, se strecoară într-o bucătărie şi fură o vulpe vie şi dacă ducând-o în haina sa, e muscat, zgâriat, sângerat şi pentru a nu suferi ruşinea de a fi surprins, copilul rabdă să i se sfâşie măruntaiele fără să clipească, fără să scoată un singur ţipăt, nu e oare drept ca el să profite, în fine, de prada sa şi s-o mănânce după ce a fost mâncat de ea? 198) Niciodată o masă bună nu trebuie să fie o recompensă; dar de ce n-ar fi ea rezultatul silinţelor pe care ţi le-ai dat pentru a ţi-o procura? Emil nu priveşte deloc prăjitura pe care am pus-o pe piatră ca răsplată pentru că a alergat bine; ştie numai că singurul mijloc de a avea această prăjitură este să ajungă acolo mai înainte decât alţii.

Acest lucru nu contrazice maximele pe care le-am făcut adineauri asupra simplicităţii bucatelor, căci pentru a favoriza pofta de mâncare a copiilor, nu e vorba să le stârneşti simţurile, ci doar să le satisfaci; şi acest lucru se va obţine prin lucrurile cele mai obişnuite, dacă nu tinzi să le rafinezi gustul. Pofta lor continuă, pe care o stimulează nevoia de creştere, este un condiment sigur.

— Oare înlocuieşte pe multe altele. Fructe, produse alimentare, câteva bucăţi de biscuiţi ceva mai aleşi decât pâinea obişnuită şi îndeosebi arta de a le întrebuinţa pe toate acestea cu măsură: iată cu ce poţi duce armate de copii la capătul lumii, fără să le dai gust pentru mâneărurile iuţi, nici să le toceşti cerul gurii.

Una din probele că gustul cărnii nu e natural la om este indiferenţa pe care copiii o au pentru bucatele cu carne şi preferinţa pe care o au pentru alimentele vegetale, ca produse lactate, prăjituri, fructe etc. Este îndeosebi important să nu denaturăm acest gust primar şi să nu facem pe copii carnivori, dacă nu pentru sănătatea lor, pentru caracterul lor; căci, în orice mod am explica experienţa, e sigur că marii mâncători de carne sunt în general mai cruzi şi mai feroce decât ceilalţi oameni; această observaţie priveşte toate locurile şi toate timpurile. Barbaria

*) Sunt; ecole de când majorcanii au pierdut acest obicei; el ţine de timpul când ţintaşii lor cu praştia erau vestiţi.

M) Cf. Plutarh (Viaţa Ivi Licurg). Întâmplarea e dată de Plutarh; Cf. Plutarh, Vieţi Paralele, I, trad. Prof. N. l. Barbu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, în Licurg (o. C., p. 125), Plutarh arată că în Sparta, pedeapsa celui care era prins că fura era bătaia şi foamea. „Dar copiii (spartani, n.n.) săvârşesc furturi cu atâta băgare de seamă, încât se povesteşte că un copil, furând un pui de vulpe şi ascufl-zându-1 în sân, a fost muşcat de animalul sălbatic de pântece şi sfâşiat cu ghia-rele, dar el, răbdând în tăcere ca să nu se dea de gol, a murit. Acest lucru nu e de necrezut nici când este vorba despre efebii de astăzi, dintre care pe mulţi i-am văzut murind la altarul zeiţei Orthia”199). Rousseau, în scrierile sale, admiră austeritatea educaţiei spartane şi îndeosebi disciplina aspră care făcea pe tânărul spartan să suporte, fără murmur, foamea, setea, frigul, căldura, şi chiar durerea corporală. 199) Apelativ al zeiţei Arthemis.

— 1 este cunoscută*); găurii, dimpotrivă, simt cei mai ' blânzi dintre < L>ngleZi? Toţi sălbaticii sunt cruzi, dar nu moravurile îi îndeamnă să oameni; – cruzime vine din alimentele lor. Ei se duc la război ca la fte; a (re gj tratează oamenii ca pe urşi. În Anglia, măcelarii nu sunt vâna o martori*), ca şi chirurgii; miarii criminali se întăresc pentru Prirn!'h.md sânge. Homer îi prezintă pe ciclopi ca pe nişte mâncători de 017101 de oameni îngrozitori, iar pe loto'fagi201) ca pe un popor atât de il incit de îndată ce ai încercat să ai legături cu ei, îţi uiţi până şi a ca să trăieşti în mijlocul lor.

Mă întrebi, zicea Plutarh, de ce Pitagora se abţinea să mănânce carne vită; eu te întreb, dimpotrivă, ce curaj a avut cel dinţii om care a nropiat de gura sa o carne moartă, care a zdrobit cu dinţii săi oasele nui animal muribund, care a pus la masă corpuri moarte, cadavre, şi a înghiţit în stomacul său membre care, cu un moment mai înainte, behăiau', mugeau, umblau şi vedeau? Curn a putut mânia sa să înfigă cuţitul în inima unei fiinţe simţitoare? Cum au putut ochii săi să suporte un omor? Cum a putut el să vadă sângerând, jupuind, sfâşiind un biet animal fără apărare? Cum a putut suporta privirea cărnii încă palpitânde după moarte? Cum nu i-a provocat greaţă mirosul ei? Cum nu a fost dezgustat, scârbit, prins de groază când a pus mâna pe murdăria rănilor, a curăţat sângele negru şi închegat care le acoperea?” „Pieile jupuite se târau pe pământ Cărnurile mugeau în frigare; Omul nu le-a putut mânca fără să freamăte Şi le-a auzit gemând în pântecelc său” „Iată ce a trebuit să-şi fi închipuit şi să fi simţit omul pentru întâia dată când a trecut peste natură pentru a pregăti un asemenea prânz oribil, întâia dată când a avut foame de un animal în viaţă, când a voit să se hrănească cu un animal care mai păştea şi când a spus cum să omoare, să taie şi să frigă mioriţa care îi lingea mâinile. Este cazul să ne mirăm de cei care au început asemenea prânzuri crude şi nu de cei care le părăsesc; public, cei dinţii puteau să-şi justifice barbaria lor prin scuze care lipsesc barbariei noastre şi din acest motiv suntem de o sută de ori mai barbari decât ei.”, O, muritori iubiţi de zei, ne-ar zice aceşti dinţii oameni, comparaţi timpurile, vedeţi cit sunteţi de fericiţi şi cit eram noi de nenorociţi. Pă-

*) Ştiu că englezii se laudă mult cu omenia şi firea blinda a naţiunii lor, pe care o numesc good natured people-00); însă pot ţipa acest lucru cât pot, nimeni n-o va repeta după ei. *°°) Popor cu fire bună.

*) Banianii200”), care se feresc de carne mai sever decât găurii, sunt aproape tot aşa de blânzi ca ei; însă morala lor fiind mai puţin curată şi cultul lor mai puţin 200 rati°nal> ei nu sunt oameni aşa de cinstiţi.

A) Banianii, populaţie hindusă, sectanţi ai brahmanismului: Găurii, locuitori din Persia, care ţineau însă de religia lui Zoroastru şi erau consideraţi drept ne-credincioşi de majoritatea persanilor.

*) Unul din traducătorii >-nglezi şi acestei cărţi a observat greşeala mea şi am îndreptat-o. Măcelarii şi chirurgii sunt primiţi ca martori; însă cei dintâi nu sunt admişi ca juraţi sau pairi în judecarea crimelor, pe când chirurgii sunt.) Lotofagii, populaţie din Africa de Nord, pe malurile Sirtei mici. 14*

1'L mântul format de curând şi aerul încărcat cu aburi nu se supunea ordinii anotimpurilor; cursul nesigur al apelor degrada malurile în toate p§r_ '6 ţile; bălţi, lacuri, mocirle adânci acopereau trei sferturi din suprafaţa pământului; celălalt sfert era acoperit de păduri şi de codri sterpi. Pământul nu producea roade bune; nu aveam nici o unealtă de lucrat pământul-nu cunoşteam arta de a ne servi de ele; iar vremea secerişului nu venea niciodată pentru cel care nu semănase nimic. Astfel foamea nu ne părăsea deloc. Iarna, muşchii şi scoarţa arborilor erau hrana noastră obişnuită. Câteva rădăcini verzi de pir şi de buruieni erau pentru noi bucate alese; iar când oamenii găseau jir, nuci sau ghindă, dansau de bucurie în jurul stejarului sau al bradului în sunetul vreunui cântec câm-penesc, numind pământul doica şi mama lor; aceasta era singura lor sărbătoare; acestoa erau singurele lor jocuri; tot restul vieţii umane nu era decât durere, suferinţă şi mizerie.„ „în fine, când pământul despuiat şi gol nu ne mai dădea nimic, siliţi să batjocorim natura pentru a ne conserva, am mâncat pe tovarăşii mizeriei noastre înainte de a pieri cu ei. Dar pe voi, oameni cruzi, cine vă forţează să vărsaţi sânge? Vedeţi ce afluenţă de bunuri vă înconjoară! Câte fructe nu vă produce pământul! Câte bogăţii nu vă dau câmpiile şi viile! Câte animale nu vă dau lapte pentru a vă hrăni şi lână pentru a vă îmbrăca! Ce le mai cereţi şi ce turbare vă îndeamnă să comiteţi atî-tea omoruri, să tui de bine şi îmbuibaţi de cele necesare? De ce minţiţi pe mama voastră acuzând-o că nu vă poate hrăni? De ce păcătuiţi împotriva lui Ceres, inventatoarea sfintelor legi şi împotriva graţiosului Baccus, mângâietorul oamenilor, ca şi cum darurile lor n-ar ajunge pentru conservarea neamului omenesc? Cum vă lasă inima să amestecaţi pe mesele voastre fructele dulci cu oasele şi să beţi sângele animalelor cu laptele care vi-1 dau? Panterele şi leii, pe care îi numiţi fiare sălbatice, se supun instinctului lor prin constrângere şi ucid pe celelalte animale pentru a trăi. Iar voi, de o sută de ori mai sălbatici decât ele, combateţi instinctul, fără să fie necesar, pentru a vă reda crudelor voastre delicii; animalele pe care le mâncaţi nu sunt cele care mănâncă pe altele: voi nu mâncaţi aceste animale carnivore, le imitaţi. Nu flă-mânziţi decât după cele nevinovate şi blânde, care nu fac rău nimănui, care se ţin de voi, care vă servesc şi pe care le mâncaţi cu lăcomie drept răsplată pentru serviciile lor.„ „O ucigaş al naturii, dacă te încăpăţânezi să susţii că ea tc-a făcut ca să înghiţi pe semenii tăi, fiinţe în carne şi oase, trăind şi simţind ca tine, stăpâneşte-ţi oroarea pe care ţi-o inspiră aceste prânzuri groaznice; ucide tu însuţi animalele, adică cu mâinile tale proprii, fără satire, fără cuţite; sfâşil-le cu unghiile tale, cum fac leii şi urşii; muşcă din bou şi fă-1 bucăţi; înfige-ţi ghiarele în pielea lui; mănâncă mielul de viu, înghite-i carnea încă sângerând, bea-i sufletul odată cu sângele. Te cutremuri, nu îndrăzneşti să simţi palpitând în dinţii tăi o carne vie? Om de nimic! Începi prin a omorî animale şi apoi le mănânci ca şi cum le-ai ucide de două ori. Nu e destul atât: nu-ţi place carnea moartă, măruntaiele tale n-o pot suporta; trebuie s-o transformi prin foc, s-o fierbi, s-o frigi, s-o JM pregăteşti cu droguri care o schimbă; îţi trebuie mezelari, bucătari, inşi 91 care să-ţi îndepărteze oroarea omorului şi să îmbrace corpurile moarte ţi ' ~ simţul gustului înşelat prin. Aceste prefaceri să nu respingă ceea CARI astfel ca sn sg savurezi cu plăcere cadavrele pe care ochiul însuşi ce„L6ar putea privi”. nu ie'a. Gceastă bucată e străină subiectului meu, nu am putut rezista Pea o transcrie şi cred că puţini cititori vor fi supăraţi de acest

1UCIDealtfel, orice regim aţi da copiilor voştri, cu condiţia să-i deprin-i.