Din partea Grupului parlamentar al P.D., domnul deputat Dumitru Ioan Puchianu.
Aveţi cuvântul, domnule deputat.
Domnul Dumitru Ioan Puchianu:
Vă mulţumesc, doamnă preşedintă.
Stimaţi colegi.
Stimate colege,
Am intitulat declaraţia mea politică de astăzi "S.O.S. - industria de apărare se scufundă".
Lipsa unei strategii privind apărarea ţării, amânată de toate guvernele postdecembriste, a făcut ca o industrie ce situa România între primii zece exportatori de armament şi în care lucrau peste 220.000 de oameni, să se afle astăzi în comă profundă, ajungând a mai avea doar 11.800 angajaţi, şi aceştia plătiţi din banul public; cu capacităţi tehnologice depăşite şi nemodernizate de 15 ani, a rămas doar o adevărată ruină S.F.
În cursul celor 15 ani, aceasta industrie a trecut prin nenumărate "restructurări", în care principalul obiectiv a fost disponibilizarea şi şomajul tehnic al personalului şi, mai puţin, în fapt, interesul economic legat de producţie, legat de diversificarea ofertei, de competitivitate şi, mai ales, de noile pieţe de desfacere.
Costurile neputinţei sau dezinteresului au văduvit bugetul public de sume ameţitoare, situate la nivelul miliardelor de dolari, dar, mai grav, au dus la dispariţia respectului faţă de muncă în zonele în care au existat aceste industrii, au dus în fapt la o alterare a mentalităţilor. Să nu uităm că au existat, în România, regiuni întregi strict dependente economic de funcţionarea unor întreprinderi din industria de apărare.
Întrebarea este: ce facem? în condiţiile în care cei responsabili sunt depăşiţi de această problemă, şi aici mă refer în mod special la Compania Naţională ROMARM.
Suntem membrii ai NATO, aliaţi ai Statelor Unite, prezenţi în zonele fierbinţi din punct de vedere militar, şi cred că ar trebui să avem însă şi inteligenţa de a obţine unele avanataje pentru industria de apărare din această prezenţă.
Cred că singura soluţie este implicarea preşedintelui Traian Băsescu şi a primului-ministru Tăriceanu în găsirea de soluţii viabile în salvarea a ceea ce se mai poate salva din această industrie.
Vă mulţumesc.
Doamna Daniela Popa:
Vă mulţumesc.
Din partea Grupului parlamentar al P.R.M., domnul Ştefan Baban.
Orice guvernare democratică din ultimii 16 ani a avut acelaşi călcâi al lui Ahile: politicile sociale, care au implicat cele mai multe riscuri şi cele mai puternice dezechilibre. Situaţiile de criză care apar la un moment dat într-o societate îşi au originea în politicile guvernamentale, care fie ignoră problemele sociale, nevoile şi aşteptările oamenilor, fie se îndepărtează de promisiunile din camapania electorală, pentru că atunci când ajung să deţină frâiele puterii, conştientizează că multe platforme electorale devin himere. Concluzia celor care au de aşteptat să li se îmbunătăţiească nivelul de trai sau să sesizeze că s-a întâmplat ceva bun este tristă: din 4 în 4 ani, de obiecei, românii au dreptul să viseze şi să spere că va fi mai bine. Speranţa moare ultima, deci, mai este timp să se îndeplinească promisiunile politice.
Actuala alianţă aflată la guvernare a plonjat cu brio, în acest hăţiş al solicitărilor numeroase şi crescânde privind traiul zilnic al românilor. Şi şi-a dovedit, în acelaşi timp, cu vârf şi îndesat, inaptitudinea de a gestiona, în special acele domenii în care problemele sociale se acutizează şi se acumulează: învăţământ, sănătate, protecţie socială, cultură etc., domenii nevralgice, în care blocajele şi dificultăţile au căpătat dimensiuni gigantice, atunci când trebuie rezolvate, dar sunt nesemnificative atunci când sunt criticate, atât din interiorul, cât şi din exteriorul ţării.
Cel mai grav şi sugestiv caz, dar şi cel mai recent, este reprezentat de obsesia ministrului sănătăţii de a promova o reformă care să revoluţioneze întregul sistem sanitar românesc. Ceea ce nu a ascultat, în mândria sa, domnul ministru sunt părerile contra ale celor care lucrează în acest domeniu. Şi nu ar fi trebuit să-i numească deloc "cârcotaşi" sau "impostori", pentru că oamenii erau cinstiţi, şi nu linguşitori, a fost informat de realitatea cotidiană, astfel că pachetul de legi promovat prin răspundere guvernamentală duce la accentuarea inegalităţilor între clasele sociale privind accesul la serviciile de sănătate, la permisivitatea practicilor oneroase ale unor cadre medicale, în defavoarea unui act medical civilizat şi al pacienţilor cu venituri reduse.
Se pare că domnul Nicolăescu a dorit, sau poate nu a realizat, că diferenţele, din toate punctele de vedere, între clasele sociale existente în această ţară se vor accentua în defavoarea celor mulţi şi nevoiaşi, care aveau ca unică speranţă sistemul public de sănătate. Înţeleg şi românii că diferenţierea preferenţială este preluată din sistemul occidental şi/sau american, dar nu înţeleg de ce separarea este exemplificată doar în cazul obligaţiilor asiguraţilor, şi nu şi în cazul drepturilor acestora. Pentru că nu este normal ca pentru orice activitate prestată şi pentru orice sumă drept remuneraţie să se reţină contribuţia individuală, dar când ai nevoie de investigaţii meticuloase, să scoţi din nou bani din buzunar pentru că serviciile respective nu fac parte din pachetul stabilit de minister.
Calităţile procesului de învăţământ înregistrează puternice reculuri atât în licee, cât şi în infinitatea de facultăţi de stat sau particulare care nu au decât unic scop, aruncarea pe piaţă a forţei de muncă, a unei armate de absolvenţi care nu au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce au absolvit, sau nu pot fi absorbiţi de piaţa muncii, pentru că nu au nici o legătură cu aceasta sau nu fac faţă competiţiei dure. Indiferent de câţi miniştri s-au succedat la conducerea acestui minister, problemele şcolii, fie au rămas aceleaşi, fie s-au înmulţit, însă neputinţele şi imputările au fost întotdeauna aceleaşi.
Cultura s-a trezit brusc că nu mai prezintă interes pentru români. Şi este normal, când o carte a ajuns să coste cât un pulovăr, atunci când un dicţionar de limbi străine reprezintă plata lunară la lumină etc. Nu e de mirare că muzeele sunt goale, că librăriile reprezintă loc de pelerinaj, iar teatrele refugiul singurătăţii. Lăcaşurile de cultură au ajuns în paragină, doar sufletul celor ce le animă (sponsorii) ţinându-le în viaţă, degringolada în acest domeniu resfrângându-se şi asupra zidurilor străvechi ale culturii româneşti.
Protecţia socială preprezintă cel mai minat teren pe care a putut călca vreodată cineva. Lipsa acută a locurilor de muncă, salariile mizere, la nivelul minimului brut pe ţară, pentru peste jumătate din populaţia activă, pensii recalculate care duc la scăderea punctajului iniţial, ceea ce implică o diminuare temporară a nivelului de cumpărare, mascarea diminuării şomajului prin scoaterea din aceste drepturi a multor persoane şi orientarea lor, total neprofesională, spre domenii diferite de activitatea iniţială sau de aptitudinile personale etc. fac ca actualii guvernanţi să viseze cu ochii deschişi şi să creadă că într-adevăr au obţinut o victorie în acet domeniu.
Abordarea şi dezbaterea problemelor sociale este apanajul analiştilor şi politicienilor. Fiecare se suspectează de demagogie şi populism vizavi de soluţiile propuse şi mai puţin aplicabile. Ceea ce nu înţeleg nici unii, nici ceilalţi este că nu e de ajuns să vorbeşti, de exemplu, de sărăcie fără a ataca rădăcinile adânci ale acesteia din societatea românească de astăzi, fără a avansa propuneri concrete şi coerente privind politicile sociale. Restul reprezintă demagogie şi populism ieftin, lucru pe care nu l-au înţeles foştii guvernanţi şi nu-l înţeleg nici actualii guvernanţi. Iar atunci când un lucru rămâne neînţeles mai mult de 5 ani, devine deja o problemă majoră, care foarte greu va fi rezolvată atât de generaţiile viitoare de politicieni, cât şi de analiştii politici şi economici. Despre generaţiile viitoare de cetăţeni obişnuiţi, mai are rost oare să vorbim?
Vă mulţumesc pentru atenţie.
Doamna Daniela Popa:
Din partea Grupului parlamentar al Partidului Conservator, doamna deputat Ionica Popescu.
Aveţi cuvântul, doamnă deputat.
Doamna Ionica Constanţa Popescu:
Vă mulţumesc, doamnă preşedintă.
Bună dimineaţa, stimaţi colegi!
În numele hunedorenilor care mi s-au adresat cu insistenta rugăminte de a-i sprijini, aduc azi în atenţia Executivului o problemă extrem de spinoasă, de care toate guvernele de până acum s-au ferit, amânând permanent adoptarea unor măsuri pentru soluţionarea ei.
Este vorba despre problema românilor care au depus înainte de 1989 bani la CEC pentru achiziţionarea unei maşini Dacia, autoturism pe care nu l-au mai primit nici astăzi conform contractului.
Mai mulţi locuitori ai Văii Jiului, oameni care numai cu un trai bun nu se pot lăuda astăzi, oameni în vârstă, pe care nimeni nu-i ajută şi ale căror posibilităţi financiare şi fizice, dar şi în plan informativ, sunt încă limitate, încearcă şi astăzi să-şi recupereze drepturile.
Trebuie să admit că sunt de acord cu poziţia exprimată de premierul Tăriceanu în urmă cu două luni, când îşi afişa regretul că problema nu a fost soluţionată de înşişi deponenţii pentru Dacia, prin retragerea banilor de la CEC în momentul în care sumele au început să fie afectate de inflaţie.
Dar numai până aici. Din acest punct, opiniile noastre se despart.
Pentru că trebuie să ţinem cont, deponenţii care au lăsat banii la CEC pe mai departe au fost, în mare parte, oameni dintr-o anumită pătură socială, oameni fără prea mare acces la informaţii, oameni cu o mentalitate formată în timpul comunismului, persoane de o anumită vârstă, care poate nu au înţeles la timp cum stă treaba cu capitalismul, aşa cum alţii au înţeles. Aşadar, nu au înţeles riscurile la care se supun, lăsând banii în continuare la CEC. Timp de 50 de ani singura bancă pe care au cunoscut-o şi prin care şi-au făcut rate a fost CEC-ul. Şi a mers întotdeauna. De unde să ştie oamenii că în capitalism, mai ales într-unul de tranziţie prelungită, cum se întâmplă la noi, există şi inflaţie, există şi căderi de bănci?!
În plus, este de amintit aici, că statul este cel care s-a folosit de banii lor, mulţi sau puţini, câţi or fi fost, aflaţi în depozitele CEC. Aşadar, consider că statul, prin intermediul CEC, trebuie să-i despăgubească. în limite rezonabile şi negociate, ţinând cont, eventual, de vechimea depozitelor, cred că le-ar putea fi înapoiate nişte sume de bani. Iar acestea ar putea proveni prin privatizarea CEC-ului.
Consider îndreptăţită solicitarea hunedorenilor, care mi s-au adresat la Cabinetul parlamentar de la Uricani, la fel cum consider fără urmă de populism necesară intervenţia statului în soluţionarea pe căi legale a acestei probleme acum, înainte de privatizarea CEC. Din cei peste 31 de mii de deponenţi care ar mai avea de recuperat bani de la CEC cei mai mulţi sunt deja în vârstă, oameni care au nevoie acum de aceşti bani nu ca să zburde cu maşina prin ţară, în vacanţe la mare şi la munte, pentru că vârsta şi situaţia materială nu le mai permit acest lucru. Este cazul majorităţii hunedorenilor care mi-au sesizat problema şi care m-au rugat să intervin, în numele lor, în numele celor pe care-i reprezint, pentru că ei au nevoie de aceste despăgubiri ca să poată trăi de azi pe mâine, într-o zonă defavorizată, atât din punct de vedere economic, cât şi social.
Sunt de acord că traversăm o perioadă dificilă din punct de vedere economic, la fel cum sunt de acord, şi sunt convinsă, că nimeni nu vrea să plătească pentru erorile altuia. Şi aici din nou aş fi de acord cu actualul prim-ministru. Dar din nou drumurile noastre se despart. Şi am să vă dau un exemplu de ce: bunica mea mi-a pus la CEC, înainte de '89, când eu aveam mai puţin de 18 ani, 5000 de lei. O sumă fabuloasă pentru ea la acea vreme, pe care a strâns-o cu greu, cultivând legume şi vânzându-le la piaţă la vârsta de 70 de ani. Era zestrea ei pentru mine, pentru când mă voi mărita. Lucru care s-a întâmplat în 2001, când cu 5000 de lei am putut lua o pâine. Toate eforturile mele după '89, de-a lungul timpului, de a o convinge pe bunica să scoatem banii de la CEC au fost inutile. Bunica mea avea o altă mentalitate. Şi avea 80 de ani. Până când a părăsit această lume nu a înţeles capitalismul de după '89. Şi nu a fost vina ei că a gândit astfel. La fel cred că nu a fost vina deponenţilor că au gândit ca bunica mea, că au trăit sub comunism aproape 50 de ani şi că şi-au lăsat depozitele pentru Dacia la CEC şi după '89.
Şi mai am un argument pentru care cred că statul ar trebui să intervină. Statul nu poate să vrea doar să-şi recupereze datoriile. Ci trebuie să mai şi dea din ele. Când este vorba despre recuperarea unor datorii, statul este primul care se pune în fruntea listei de creditori, aşa cum se întâmplă astăzi la uzina AMIDIP din Călan. "Întâi Statul şi pe urmă salariaţii", se spune. De ce?, nu înţeleg. Pentru că statul nu are nevoie de medicamente, aşa cum au nevoie hunedorenii mei şi mulţi români din ţara asta. Sau poate are? Nimănui nu-i place să plătească greşelile altora, mai spun încă o dată. Sunt convinsă că şi actualul guvern şi-ar fi dorit ca problema să fi fost soluţionată de guvernele anterioare. Şi are dreptate. Sunt convinsă că, în adâncul sufletului său, domnul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu îi înţelege perfect pe deponenţi. Şi are dreptate. Şi că este împărţit între cea ce poate să facă şi ceea ce ar vrea să facă. Şi din nou are dreptate.
Guvernele anterioare au rămas în mintea a cel puţin 31000 de oameni şi a familiilor acestora drept instituţii şi oameni, pentru că, în cele din urmă instituţiile sunt făcute din oameni, au rămas drept cei care au ignorat vocea poporului, în amintirea oamenilor. Actualul guvern poate deveni guvernul care nu ignoră cererile unor români.
Sunt convinsă că există cale de înţelegere. Că oamenii pot înţelege că nu au cum să-şi recupereze banii integral, prin calcularea lor la zi, şi că pot accepta o sumă convenită în urma unor negocieri. Şi că Guvernul poate accepta că bunica mea nu puterea deveni capitalistă din 25 decembrie '89 până la 1 ianuarie 1991. Adică deponenţii nu puteau deveni capitalişti de pe o zi pe alta.
Iată de ce vă rog, stimaţi colegi guvernanţi, căutaţi să soluţionaţi echitabil problema deponenţilor la CEC.
Vă mulţumesc respectuos.
Doamna Daniela Popa:
Vă mulţumesc, doamna deputat.
Din partea Grupului parlamentar al PSD, domnul deputat Eugen Nicolicea.
Aveţi cuvântul, domnule deputat.
Domnul Eugen Nicolicea:
În ziua în care Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a decis retrimiterea la Ministerul Justiţiei a primei solicitări de încuviinţare a percheziţiei la domnul Adrian Năstase, Monica Macovei a susţinut o conferinţă de presă care a fost transmisă în direct. Subiectul explicit al declaraţiilor ministrului justiţiei a fost aşa-numitul dosar "Zambaccian", implicit au fost lansate săgeţi şi în direcţia dosarului Rompetrol. Comiţând o gafă monumentală, Monica Macovei s-a antepronunţat, mai exact s-a exprimat în sensul că aceste dosare, în context fiind clar că era vorba atât despre cele explicit, cât şi despre cel implicit, trebuie neapărat să meargă foarte repede, obligatoriu până la începutul lunii martie 2006. Dezvoltându-şi ideea, doamna ministru a subliniat că trebuie să se prezinte cu aceste dosare în faţa unei comisii de monitorizare a Justiţiei, care urmează să întocmească un raport în săptămâna care începe cu 6 martie, ziua din săptămână corespunzătoare datei de 6 martie este luni. Pentru cei care cunosc regulile, e clar că este vorba de săptămâna 6 martie - 12 martie 2006.
Revenind la ideea doamnei Macovei, este evident că mesajul cu solicitarea încuviinţării percheziţiei ar trebui supus dezbaterii şi, conform antepronunţării admis până cel mai târziu joi 9.03.2006. Nu trebuie să aibă cineva o minte sofisticată pentru a realiza conexiunea între cele două dosare menţionate. Vineri - 10.03, deci tot în aceeaşi săptămână, se va judeca recursul înaintat de procurori împotriva deciziei instanţei de a respinge ordonanţa de reţinere pentru 29 de zile a lui Dinu Patriciu, personificarea dosarului Rompetrol. Scenariul întocmit este previzibil. Plenul Camerei Deputaţilor ar trebui să încuviinţeze percheziţia în dosarul Zambaccian la începutul săptămânii 6.03-12.03, procurorii au urma să solicite imediat acceptul judecătorilor pentru efectuarea percheziţiei. Analizând în profunzime declaraţia televizată despre care am făcut vorbire, apare concluzia că doamna ministru a anticipat decizia instanţei şi decizia plenului Camerei Deputaţilor. Sunt aspecte inacceptabile care intră sub incidenţa legii. Când ministrul justiţiei spune public că trebuie să se prezinte cu anumite dosare în faţa unei comisii de monitorizare şi cunoscut fiind stadiul acestor dosare, înseamnă indubitabil că persoanele subiect în aceste dosare trebuie să treacă de la calitatea de învinuit la cea de inculpat, imediat. Monica Macovei este ferm convinsă că percheziţia în dosarul Zambaccian va avea loc în săptămâna 6.03-12.03.
Conform scenariului dezvăluit, doamna Monica Macovei, în coroborare cu desfăşurarea ulterioară a lucrărilor, a cerut judecarea cererii de reţinere a lui Dinu Patriciu şi percheziţia acasă la Adrian Năstase în zile succesive, o încercare de compromitere a două personalităţi politice publice de anvergură. Două manifestări penibile care ar trebui să devină emblematice pentru România în urma unei antepronunţări.
Nu cred în coincidenţe, dar pentru economia expunerii semnalez coincidenţa trimiterii în Parlament din direcţia CSAT a şase proiecte de lege.
În primul rând, demersul sfidează Constituţia, căci CSAT-ul nu are dreptul de a iniţia legi. Dincolo de acest aspect simptomatic, în actualul context apare intenţia necunoscutului autor de a încălca legea fundamentală, Constituţia, codul de procedură penală şi chiar statul de drept.
Doamna Daniela Popa:
Mulţumesc, domnule deputat.
Din partea Grupului parlamentar al PNL, domnul deputat Emilian Frâncu.
Aveţi cuvântul, domnule deputat.
Domnul Valentin Emilian Frâncu:
Mulţumesc, doamna preşedintă.
Declaraţia mea se numeşte "PSD - campionul luptei pentru sprijinirea ... Corupţiei!"
De ani de zile s-a lipit de PSD, ca marca de scrisoare, sintagma "partid al corupţilor". Să ne amintim de marile scandaluri de presă ce i-au însoţit tot timpul pe liderii Hrebenciuc, Cosmâncă, Agathon, Mitrea, Dan Ioan Popescu, Năstase, dar şi pe baronii locali de talia lui Mischie, Oprişan, Mazăre, Sechelariu.
Se părea că nimeni şi nimic nu va putea să le stea în cale şi să învingă sistemul mafiot de cumetrii ce a acaparat între 2000 şi 2004 toată economia gri şi neagră din România.
Când, acum un an, am semnat prima declaraţie de avere cu adevărat serioasă am simţit că o "explozie" urma să se producă în lupta împotriva corupţiei. Stau mărturie luările mele de poziţie în faţa ziariştilor vâlceni, neîncrezători şi ironici, prin care îi avertizam că, nebăgate în seamă, au apărut elementele viitorului dezastru pentru HOŢII CU PAPION.
Efectele declaraţiilor de avere din mai 2005 încep să se vadă. Zeci de demnitari şi-au cam pierdut zâmbetul şi aroganţa şi încearcă să salveze ce se mai poate.
Din păcate nici în ceasul al doisprezecelea PSD nu înţelege să-şi sacrifice marii corupţi pentru a putea supravieţui actualului cutremur. Se zbate ca un uriaş rechin alb rănit de moarte cu harponul.
Mircea Geoană şi ai lui refuză să accepte evidenţa şi asta îi va duce la pieire morală.
In ultimele luni, deşi clamează o aşa-zisă încercare de curăţenie internă, PSD se dovedeşte incapabil de o reacţie normală, fiind parcă năucit de loviturile primite. Numai aşa se explică voturile imorale din Parlament : NU - pentru ordonanţa de înfiinţare a DNA, NU - la cererea de percheziţie a caselor lui Năstase, NU - vot împotriva ordonanţei 124/2005 ce cuprindea noi măsuri în lupta pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie...
Culmea mizeriei morale am constatat-o când PSD s-a străduit, cu largul concurs al d-lui Văcăroiu, să treacă prin aprobare tacită, la Senat, o formă nouă a declaraţiei de avere prin care alde hrebenciuci si cosmânci să nu îşi mai evalueze averile şi să spună doar că au sau nu case, maşini sau bunuri. Nu tu conturi în bancă, averi plasate la "mătuşi", tablouri sau bijuterii!
Periculoasele declaraţii de avere care le ardeau mîinile şi le creau coşmaruri ar fi devenit simple petice de hârtie igienică prin care şi-ar fi văzut mai departe de "treabă", adică de hoţie, şpagă, trafic de influenţă, comisioane şi tunuri imobiliare.
Cei şase deputaţi PSD - conduşi de Dan Nica, Viorel Hrebenciuc şi Valeriu Zgonea - iniţiatori ai proiectului de lege, nu mai doresc să-şi declare banii sau cadourile. Deşi banii nu au miros, putoarea degajată de "ideea" pesedistă a ajuns şi la social-democraţii europeni care le-au dat colegilor dâmboviţeni un ultim avertisment.
Din păcate pentru PSD, imaginea sa este în cădere liberă şi nu este exclus ca după cele 45 de zile în care primarii săi îşi vor face examene de conştiinţă, "coledzii" să cam părăsească barca celor stigmatizaţi de cangrena corupţiei şi să se declare independenţi.
Deşi campion la CORUPŢIE, PSD va plăti în mod sigur tribut aroganţei cu care şi-a tratat simpatizanţii, crezându-i naivi şi fără reacţii. Pun pariu că mămăliga din PSD va da în clocot în următoarele luni!
