Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 86. Dizolvarea persoanei juridice

1. 
   Persoana juridica se dizolva in temeiul:
   
   1. 
      Expirării termenului stabilit pentru durata ei;
      
   2. 
      atingerii scopului pentru care a fost constituita sau imposibilităţii atingerii lui;
      
   3. 
      hotărârii organului ei competent;
      
   4. 
      hotărârii judecătoreşti in cazurile prevăzute la art.87;
      
   5. 
      insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate in legătura cu insuficienta masei debitoare;
      
   6. 
      faptului ca persoana juridica cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant;
      
   7. 
      altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
      
2. 
   Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune si dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenta si transmiterea universala a patrimoniului ei, in starea in care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice beneficiare.
   
3. 
   Persoana juridica continua sa existe si după dizolvare in măsura in care este necesar pentru lichidarea patrimoniului.
   
4. 
   Din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate întreprinde noi operaţiuni, in caz contrar fiind responsabil, personal si solidar, pentru operaţiunile pe care le-a întreprins. Aceasta prevedere se aplica din ziua expirării termenului stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a hotărât adunarea generala a participanţilor sau instanţa de judecata.
   
5. 
   Organul competent al persoanei juridice poate reveni asupra hotărârii de lichidare sau reorganizare daca patrimoniul nu este repartizat intre membrii acesteia sau nu este transmis unor alte persoane.
   
6. 
   La data dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine lichidator daca organul competent sau instanţa de judecata nu desemnează o alta persoana in calitate de lichidator.
   

Încetarea activităţii unei persoane juridice impune parcurgerea a două faze: dizolvarea şi lichidarea.

Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei persoanei juridice. La această fază persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă, dar numai în măsura în care acesta este necesară pentru îndeplinirea formalităţilor de lichidare. De aceia alin.(4) stabileşte că din momentul dizolvării din numele persoanei juridice nu pot fi întreprinse noi operaţiuni.

Deci momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să încheie noi contracte ce vizează obiectul să de activitate, însă ea este îndreptăţită să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute (art.90 alin.(6). Acest moment survine la o anumită dată, adică la data când expiră termenul la care a fost constituită, la data înregistrării dizolvării în registrul de stat sau la data când hotărârea instanţei devine executorie, sau definitivă. Similare dizolvării sunt şi efectele „sistării activităţii întreprinderii sau organizaţiei” indicate în art.13 alin.(3) din Legea nr.1265/2000. Dizolvarea nu trebuie de confundat cu „suspendarea activităţii” asociaţiei obşteşti prevăzută de art. 47 din Legea nr.836/1996 şi sau după caz a persoanei juridice în art.38 alin.(7) din Legea nr.293/1995 potrivit căreia persoanei juridice un anumit timp (de până la 6 luni sau în al doilea caz de 30 de zile) nu i se permite să efectueze anumite activităţi. Considerăm că prin dispoziţiile menţionate are loc o limitare a capacităţii civile a persoanei juridice pentru un anumit timp, însă ea nu duce la dizolvarea societăţii. Dacă în termenul respectiv persoana juridică înlătură neajunsurile care a dus la sistarea activităţii atunci persoana juridică recapătă capacitatea deplină. Totodată limitarea activităţii nu înseamnă încetarea tuturor activităţilor persoanei juridice ci numai a celor activităţi la desfăşurarea cărora au fost admise încălcări.

Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă o constituie dizolvarea persoanei juridice pentru cauza de reorganizare, când persoana juridică încetează fără lichidare datorită transmiterii patrimoniului la succesori.

În alin. (1) sunt indicate temeiurile de dizolvare a persoanei juridice. Din conţinutul acestuia cât şi din alte dispoziţii pot fi evidenţiate moduri de dizolvare voluntară, forţată şi care intervin în temeiurile legii. Sunt considerate ca moduri de dizolvare voluntară, cazurile de dizolvare indicate la alin.(1) lit. a), b), c), adică expirarea termenului stabilit în actul de constituire, atingerea scopului propus, imposibilitatea atingerii scopului propus şi adoptarea hotărârii de către organul competent al persoanei juridice. Prin dispoziţiile legii se consideră dizolvarea când persoana juridică nu corespunde anumitor cerinţe ale legii. Prin acestea s-ar putea menţiona şi prevederile art.134 şi 143.

Un prim temei de dizolvare a persoanei juridice este expirarea termenului pentru care a fost constituită. De regulă persoana juridică se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată. Existenţa acesteia nu este legată de soarta asociaţilor sau membrilor acestora şi deseori persoana juridică continuă şi după moartea celor care au fondato. Totuşi, fondatorii sau ulterior acestora asociaţii sau membri pot să stabilească o dată fixă până la care persoana juridică va exista. În acest sens art. 65 prevede că la expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă până la acest moment actele de constituire nu se modifică. Dizolvarea în acest sens este considerată ca dizolvare de drept, deoarece nu mai necesită o înregistrare a acesteia în registrul de stat şi nu trebuie să fie informarea publică, considerându-se că actul de constituire fiind înregistrat la organul de înregistrare se înregistrează şi termenul de activitate a acesteia este cunoscut de publicul interesat. Anume din acest considerent a reieşit legiuitorul şi în art.27 din Legea nr.1265/2000 potrivit căreia numai în cazul în care în care hotărârea de lichidare a întreprinderii sau organizaţiei se adoptă de organul competent sau de instanţa de judecată există obligaţia de înştiinţare a oficiului teritorial al Camerei înregistrării de stat. Totuşi contrar acestei concluzii art.89 prevede că organul executiv trebuie să înregistreze dizolvarea în registrul de stat independent de faptul că de fapt înregistrarea dizolvării a fost înregistrată deja.

Un alt temei de dizolvare apare atunci când persoana juridică şi-a realizat scopul pentru care s-a constituit precum şi situaţia în care anumite circumstanţe arată că realizarea scopului propus prin actele de constituire este imposibil. În literatură s-a menţionat că aceasta este de asemenea o dizolvare de drept, şi deci la data când există circumstanţele care arată la realizarea scopului sau la cele ce fac imposibilă realizarea societatea trebuie să se considere ca fiind dizolvată. Deşi este greu de obiectat împotriva acestei poziţii, şi nu excludem posibilitatea existenţei unei situaţii concrete care ar permite clar stabilirea datei dizolvării pentru aceste temeiuri, totuşi în majoritatea cazurilor considerăm că data realizării sau imposibilităţii realizării scopului este una incertă şi de aceia asupra dizolvării trebuie să se pronunţe organul suprem sau instanţa şi la data înregistrării acesteia conform art.69 societatea întră în procedura de lichidare.

De cele mai multe ori persoanele juridice se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată şi îşi propun un scop general, cum ar fi realizarea şi împărţirea profitului prin intermediul desfăşurării activităţii de întreprinzător de către societăţile comerciale, sau instituţiile de învăţământ pregătirea cadrelor pentru economia naţională, satisfacerea unor cerinţe spirituale ale membrilor organizaţiei religioase etc. Deci realizarea definitivă a scopului general este de regulă, imposibilă. Dar dacă din prevederile actului constitutiv este posibil de determinat realizarea scopului atunci persoana juridică trebuie să dizolve, dacă organul principal nu adoptă hotărârea de dizolvare acest lucru poate să-l ceară oricare din participanţi prin instanţa de judecată. Ca imposibilitate a realizării scopului ar putea servi suportarea unor pierderi neaşteptate (distrugerea sau pierea averii ca efect al unor calamităţi naturale) în rezultatul cărora activele persoanei juridice sau redus într-atât încât nu mai asigură activităţi normale a acesteia. Unii autori consideră că neînţelegerile grave dintre asociaţi care nu permit adoptarea unor hotărâri raţionale ar putea fi invocat ca motiv de imposibilitate a realizării scopului, şi deci temei de dizolvare a acesteia, iar dacă adunarea nu poate adopta nici o asemenea hotărâre atunci instanţa poate decide la cererea participanţilor.

Dizolvarea intervine din dispoziţiile legii în cazul în care numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege, valoarea activelor persoanei juridice scade sub nivelul capitalului social minimal stabilit de lege precum şi alte prevederi legale. Dacă unul din temeiurile de suspendare intervine atunci organul executiv trebuie să convoace organul principal şi să raporteze despre acest temei. Ultimul trebuie să decidă fie înlăturarea temeiului de dizolvare fie adoptarea hotărârii de dizolvare şi începutul lichidării. Dacă în acest sens nu s-a decis în termenul stabilit de lege atunci dizolvarea poate decisă de către instanţă la cererea participanţilor, acţionarilor, a organului de stat competent sau a procurorului (vezi art.39 alin.(8)din Legea nr.1134/1997, art. 32 din Legea nr.718/1991). Ca model de dizolvare în dispoziţiile legii pot fi invocate normele art.134 şi 143 când societatea în nume colectiv şi respectiv societatea în comandită se dizolvă dacă a rămas un singur asociat, sau numai comanditari sau numai comanditaţii şi în termen de 6 luni societatea nu a înlăturat cauza de dizolvare.

Dizolvarea intervine prin act judecătoresc, dacă în instanţă se demonstrează existenţa unuia din temeiurile stabilite la art.86 alin.(1) lit.e), art.87 alin.(1), art.110 alin.(2), precum şi în cazul stabilit de art. 32 din Legea nr.718/1991, art.40 alin.(4) din Legea nr.837/1996, art.14 din Legea 979/1992. De fapt, prin dispoziţiile celei din urme legi, adică prin modificarea din 2002 din Legea nr.979/1992 cu privire la culte se stabileşte o reglementare neclară, când pe de o parte recunoaşterea cultului „se declară nulă”, iar pe de altă parte se indică „cu interdicţia, pe cale judiciară de a practica cultul pe o perioadă de un an”. În acest articol are loc de fapt un amestec de reglementări şi noţiuni juridice. Deoarece nulitatea poate invocată pentru temeiurile existente la momentul depunerii actelor pentru recunoaştere, şi aceasta duce la desfiinţarea cultului ca persoană juridică adică a dizolvării acestuia şi întrarea în procedura de lichidare. Dacă motivele indicate la art.9 din această lege intervin în timpul activităţii atunci nu poate fi cerută nulitatea ci poate fi cerută suspendarea activităţii pentru un an sau după caz dizolvarea cultului pentru că activitatea acesteia contravine ordinii publice şi întrarea în procedura de lichidare.

Din dispoziţia alin.(1)lit.(e) rezultă că insolvabilitatea sau încetarea procesului de insolvabilitate ar servi ca un temei pentru dizolvare. Considerăm că dizolvarea poate opera numai în condiţiile art. 101 şi a art.44 din Legea insolvabilităţii potrivit cărora a fost pronunţată hotărârea instanţei competente prin care s-a intentat procesul de insolvabilitate şi nici de cum intervenirea de fapt a insolvabilităţii. Desigur că înseşi intentarea procedurii de insolvabilitate nu duce neapărat la dizolvare şi nici o prevedere în acest sens nu există. Dacă societatea solicită să-i fie aplicată procedura planului aceasta ar putea să desfăşoare operaţiuni curente şi deci să încheie noi contracte ce privesc obiectul principal de activitate pentru a-şi restabili solvabilitatea sau după caz pentru a realiza planul aprobat de creditori şi confirmat de instanţă. Dizolvarea intervine numai în cazul în care debitorul insolvabil nu are şanse de a-şi restabili solvabilitatea şi atunci administratorul nu este în drept să încheie contracte noi ce privesc obiectul de activitate. Reieşind din cele menţionate dacă dizolvarea intervine în cazul intentării procesului de insolvabilitate, atunci în cazul încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare a persoanei juridice nu poate opera dizolvarea ci urmează deja radierea din registrul de stat a debitorului insolvabil, adică efectuarea ultimei operaţiuni a procesului de lichidare.

Dizolvarea persoanei juridice duce la radierea acesteia din Registrul de stat numai în caz de reorganizare a acestei prin fuziune sau dezmembrare şi deci la dispariţia ei ca subiect de drept. În celelalte cazuri dizolvarea nu duce la pierderea personalităţii juridice. Aceasta se păstrează pentru efectuarea tuturor formalităţilor de lichidare stabilite la art.90-99.

4. Prin alin. (4) se stabileşte data la care intervine dizolvarea. Dacă data la care expiră termenul activităţii nu ridică probleme şi acestea au fost supuse analizei anterior, apoi data adoptării hotărârii de către adunarea generală a participanţilor sau adoptării hotărârii de către instanţă urmează a fi analizate în mod critic şi distinct. Dacă hotărârea de dizolvare este adoptată de adunarea generală sau de alt organ principal al persoanei juridice, această hotărâre este opozabilă terţilor de la data înregistrării dizolvării (vezi art.89), dată de la care actele emise de persoana juridică trebuie să indice că aceasta este „în lichidare”. Dacă e să admitem că între momentul adoptării hotărârii de adunare şi înregistrarea acesteia de către organul de stat au fost făcute unele operaţiuni atunci acestea obligă persoana juridică. Cel care nu a respectat hotărârea adunării va fi responsabil faţă de persoana juridică care a decis dizolvarea. O altă situaţie se creează dacă hotărârea de dizolvare se adoptă de instanţă. Regula este că hotărârea instanţei este executorie la data când rămâne definitivă şi nu la data adoptării. Anume hotărârea definitivă poate fi prezentată spre a fi înregistrată la organul de stat potrivit art.89, iar de la înregistrarea acesteia şi a lichidatorului desemnat (art.90 alin.(2) persoana juridică întră în procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă este stabilită prin Legea cu privire la insolvabilitate nr.632/2001 potrivit căreia hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie de la momentul pronunţării (art.44), iar dreptul de a administra şi a dispune cu averea insolvabilului din acest moment trece la administratorului insolvabilităţii desemnat de instanţă.

Alin.(5) stabileşte că organul principal al persoanei juridice poate să intervină şi să-şi modifice hotărârea de dizolvare, oricând până la momentul când patrimoniul a fost repartizat potrivit art.96 şi 97, având posibilitatea să continue activitatea desfăşurată anterior, sau să decidă reorganizarea în una din formele permise şi în modul stabilit de codul civil.

De regulă, organul care decide dizolvarea trebuie să desemneze şi lichidatorul care va efectua toate formalităţile de lichidare. Este oportun ca instanţa de judecată în toate cazurile când adoptă hotărârea cu privire la dizolvare să desemneze un lichidator, căci în caz contrar lichidarea poate să sufere. Candidatura lichidatorului poate fi înaintată de persoana care solicită dizolvarea sau să fie desemnată de către instanţă din rândurile persoanelor care au licenţa de administrator al procedurii de insolvabilitate. Însă legea stabileşte reguli clare de desemnare a lichidatorului numai în Legea nr.632/2001, însă nu şi în alte cazuri stabilite de art.87, 110 etc. Totuşi, dacă persoana juridică se dizolvă pentru expirarea termenului, la hotărârea organului principal sau prin hotărârea instanţei şi lichidatorul nu a fost desemnat, obligat să îndeplinească obligaţiile lichidatorului este administratorul persoanei juridice.