Graiul românesc din Sêfdû

*) Istdorl Orig. XIV. 4. 3: Prima pars Europae regio Scythia inferior, quae a

eotidis paludibus incipens, inter Danubium et Oceanum septentrionalem usque ad Ger-

»niam porrigitur, quae terra generaliter . . . barbarica dicitur.

') otw. Trist. V, 12, 55; III. 3. 46. — «) Ammiaut lib. XVII. 12.— BBcklng, Notit. Dign. ontra Bononiam in Barbarico. — Ibid. II. 96: contra Acinco in Barbarico.

Espresiunile de: barbare loqui şi peregrïnitas, ne apar în litera­tura clasică latină ca doue concepţiunt cu totul diferite.

După Quintilian, caracterele modulul de vorbire barbar erau urmă-tdrele: se adăugau la cuvintele latine, orï se lăsau afară, unele litere séû silabe, ort în fine, se schimba o literă cu alta, séù se strămuta din locul seu ^l).

După Isidor din Sevilla, se numia barbarism modul de vorbire al gin­ţilor barbare, cart nu sciaù se pronunţe cuvintele latine In t6tă întregimea lor. Erau barbarisme cuvintele latine corupte, fie prin literele ce le conţineau, fie prin sunetul cu care se pronunţau *).

Cuvintele numite de autorii romani tbarbare», erau aşa dar cuvinte de origine latină, însă forma lor era maï lungă, orï maï scurtă; une orï literele erau dislocate, orï se pronunţau cu alte sunete.

Peste tot, autoriî romani considerau ca limbă barbară idiomele popula-ţiunilor, de rasă pelasgă, din Africa, Hispania, Gallia, Germania de nord, Rheţia, Dacia, Sarmaţia meridională, Thracia, Macedonia, Mesia şi Illyric, în care se maï cuprindea Pannonia, Noricul şi Vindelicia.

încă în timpurile lui Enniu (239—169 a. C), Hmba naţională a popula-ţiunilor din peninsula iberică era considarată ca o limbă romană coruptă — Hispane non Romane loqui ') — cu tote, că Romanii de abia în timpu­rile aceste intrară pentru prima oră cu legiunile lor în peninsula pyreneică.

Ca barbari, erau consideraţi şi G al HI*), ér limba lor, «Gallicus sermo», era privită ca o limbă rustică romană ⁶).

De asemenea se vorbia în părţile de nord ale Germaniei o limbă barbară latină.

Drus, fiul adoptiv al luî August, ne spune Suetoniu, cutrierase cu legiu­nile romane aprôpe întregă Germania, şi el nu încetă se urmărescă în con-

') Qulntllianl Inst. I. 5: barbarismum pluribus modis accipimus. Unum, in gen te, quale sit, si quis Afrum vel H is pa n u m Latinae orationi notnen inserat... Tertium est illud vitium barbarism!... ut verbo, cuilibebit, adjiciat litteram syllabamve! vel detrahat; aut aliam pro alia, aut eamdem alio, quatn rectum est, loco ponat.

») Isidorl Orig. I. 31. 1: Appellatur autem barbar i sinus a barbaris gentibus. duna orationis latinae integritatem nescirent, — Ibid. 1.31. 3: Barbarismus autem fit scripto et pronunciatione. Scripto... si quis in verbo litteram vel syllabam adiiciat, mutet, transmutet vel minuat. Pronunciatione autem fit in temporibus, tonis, aspirationibus etc.

«) Enniu la Charisius, Inst. Gramra. H (Keil, Gr. Lat. I. 200).

*) Justin. 1. XLHL 4.

«) Hferonrml Epist. ad Rusticum: misit (infantem) Romam... ut ubertatem Gal l i ci ...sermonis gravitas Romana condiret.

67

tinuu pe Germani până în momentul, când i eşi înainte o femeia barbară, care vorbindu-Î în limba latină î-1 dojeni să nu îndrăsnescă a merge mai departe *).

Sarmaţiî formau unul din popdrele cele marî «barbare».

Mesieniî erau numiţi «Barbari Barbarorum».

B ess ii, pe cari Florus i numesce «Thracum maximus populus>, aveau aceleaşi însemne militare şi aceleaşi obiceiuri ca Romanii; erau însă piiviţî ca «Barbari» si «barbarus populus».

T<5te aceste populaţiunî, după cum vom vedea îndată, aveau o limba naţională barbară latină.

Senatul roman, după cum ne spune Cicero ^a), însărcina adese-orl pe au-guril Barbarilor se cerceteze şi se-şî dea părerea, dacă auspiciile mal im­portante ale consulilor romani s'au făcut In conformitate cu prescripţiunile vechi religiose ³).

') Sneton. în Claud. 1: Drussus... Oceanum septemtrionalem primus Romanorum ducum navigavit... trans Rhenum ... hostetn etiam frequenter caesura.... non prius destitit insequi quam species barbarae mulieris... victorem tendere ultra, ser-mone latino prohibuisset.

») Cicero, N. D. II. 4: An vos Tusei, ac Barbari, auspiciorum populi Romani jus tenetis, et interprètes esse coraitiorum potestis?

') Vechiul înţeles al cuvêntulul pâpCapoţ nu se pote esplica din limba grecescă. Ori­ginea cuvêntuluî trebue căutată tot în limba barbară. La început, acest termin se vede a fi fost la Greci numai un simplu epitet caracteristic al triburilor pastorale din nordul Elladeî. Cuvêntul fiap6apoc, în forma cum ne-au transmis'o autorii grecescl, este din aceeaşi rădăcină cu latinul barbatus, adecă «om ce portă barbă». Vechile triburi pelasge aveau un obiceiû naţional, ce se perde în ndptea timpurilor, se p<5rte bărbi netăiate şi lăsate în jos, promissa, prolixa barba, ca un semn esterior al demnităţii şi al valorii personale. EI erau nimiţl J3âp6apot, fiind-că purtau bărbi lungi, după cum alte triburi erau numite xojiijTat, Comaţi, (fapila-ti, cu plete lungi; «Xoipopoi, cari purtau căciule; bracatae naţio ne s, cari purtau pantaloni lungi şi largi; Melanchlenl, cu mantele negre etc. oarba barbarice demissa era o espresiune caracteristică în timpul imperiului (Capit. Ver. io). Tradiţiunile grecesc! ne înfăţişeză pe Typhon şi pe Giganţi cu bărbi lungi Şi oribile, ce flusturau în aer. Saturn era représentât in iccSnele vechi cu barbă lungă lăsată « jos (barba prolixa). Jovem semper barb a turn (Cic. N. D. I. 30). Acelaşi obiceiu de a purta barbe naturale î-1 aveau şi Romanii (Liv. V. 4!. — Varro, R. R. II. 11. — m. VII. 59). Cicero amintesce de bărbile oribile, ce se vedeau la statuele şi icônele • illa horrida (barba), quam in statuis antiquis et imaginibns videmus (Cael. 14). ^a*us, l» Cicero, însemneză «om cu barba mare», după obiceiul antic; unumaliquem oarbatis illis, exemplum imperii veteris, imaginem antiquitatis, (Cic. Sext. 8). Ueţl, _scri_e Qvidiu, _cj _eţ _nu.şi taiă\ nici perul, nici barba, non coma, non ulla ^M * ^resecta (Trist. V. 7). Pe Columna lui Traian, Geţii şi Dacii sunt representaţl cu naturale, atât nobilii, cât şi clasa ţeranilor. în poemele poporale române, eroiî

4. Limba latina considerata ca limbă barbara.

Aceleaşi ideî despre caracterul latin al limbeî barbare le aveau şi Grecii.

Eî numiau pe Romani barbari, nu pentru că erau inferiori Grecilor în civilisaţiune, dar, fiind-că aparţineau, după origine şi după limbă, la fa­milia poporelor barbare.

«Grecii», scrie Pliniu, «ne numesc şi pe noi barbari şi ne insultă cu cuvinte mult mal spurcate de cum insultă pe OpicI» ¹).

De asemenea ne spune Papa Nicolae I într'o scrisôre adresată la a. 865 împëratuluï byzantin Michail III, că Grecii numiaû limba latină o limbă barbară si scytă «).

în istoria luî Polybiu, Romanii figureză sub numele de «barbari» »).

Dionysiu din Halicarnas numesce pe Sicilieni popor barbar, [MpŞapot £txeXoî ⁴), ér după Diodor Şicul, limba Sicilienilor vechi, era o limbă «barbară» ⁶).

Insă, nu numai Grecii, dar si autorii romani din timpurile clasice, consi­derau limba latină poporală seu rustică, ca o limbă barbară.

Phaut (sec. II a. c.) numesce pe Neviu «poetam b ar ba r uni» ^e), şi între-buinţeză cuvintele de: Barbaria pentru Italia şi «barbaricae urbes» pentru Italieni.

Quintilian scrie: «adese ori teatrele şi gldtele din circ fac esclamaţiunl în limba barbară ⁷), adecă vulgară. Tot ast-fel si Cicero numesce barba­ries domestica limba poporală, ce se vorbia în casele cetăţenilor romani⁸).

vechi, portă adesea ori numele lor după bărbile, ce le decoreză chipul: Voinicii sunt în trei chipuri, Barba albă colilie, Barba negră, minte întregă (corn. Glâmbocata, Dâm-boviţa). Despre Novac cel betrân, ne apun poemele epice române, că: «barba-I bate brâiele şi perul călcâiele», şi că «barba cu brêu şi-o încingea», în fine, mal notăm aicî, că în limba latină medievală cbarbaria» însemna «barbitonsoris officina (Du Cange).

') Cato la Pliniu (XXIX. 1. 14): nos quoque dictitant (Graeci) barbares, et spurcius nos quam alios O pi cos appellatione foedant.

') Du Cange, Gloss, med. lat. (ad. v. Obsequiare): Hanc (latinaro), quam barbaram et Scythicam linguam appellatis.—Jaffe, Regesta Pontif, rom. p. 247.

») Polybil Hist. lib. IX. 38. 5 şi 7.

⁴) Dionys. Halic. lib. II. 1.

«) Diodor. Sic. lib. V. 6. 5.

«) Plantas, Mil. glor. II. 258. — De asemenea scrie Plaut despre sine (Asin. prol. 11): Plautus vortit barbare.

') Qnintil. Inst. I. 6: tota saepe theatra et otrmem circi turbam exclamasse barbare scimus.

') Cicero, Brutus, s. 74.

Cetăţenii din Brundusiu, scrie GelKu, î-şî adusese din Roma un profesor de limba latină; însă acesta citia pe Virgiliu într'un mod barbar şi ignorant >)•

Limba barbară avea aşa dar după autorii romani caracterele limbeï latine vulgare seu rustice.

Gelliu constată de asemenea, că limba barbară era una şi aceeaşi cu limba latină rustică. «Când dicem astă-dl», scrie densul, «că cineva vor-besce o limbă barbară, aceea nu este alt-ceva de cât limba rustică> ^!).

5. Limba peregrină.

Limba barbară era cu totul diferită de limba aşa numită peregrină (peregrinitas).

După ideile autorilor romani, limba barbară era o limbă negramaticală, o Jimbă rustică, pe care o vorbiaû populafiunile autochtone din cele-lalte pro­vincii ale Europei, Africeï şi Asiei, de aceeaşi origine naţională cu Romanii.

Limba peregrină însă era limba unul popor străin de naţionalitatea romană.

Cicero caracteriseză aceste doue genuri de limbă prin cuvintele: «rustica asperitas» şi «peregrina insolentia» ³).

Grecii nu erau socotiţi între Barbari. Eî erau peregrini şi limba lor «peregrină».

Ast-fel Quintilian face deosebire între limba rustică şi limba peregrină. Pe cea de ântâiu o atribue Barbarilor, ér pe a doua Grecilor *). La Ovidiu ⁵) aflăm aceeaşi separaţiune: între Greci (Graii) şi între Barbari (barbara turba).

Tot ast-fel scrie Plato: Grecii tofî sunt din aceeaşi familia şi înrudiţi între sine, eră faţă de barbari, el sunt străini şi nu sunt de acelaşi nern, à6veîôv xotl

•) Gellii Noct. Att. XVI. 6: Legebat barbare insciteque Virgilii septimum (librum).— Cicero, Tuse. II. 4: si grammaticum se professus quisquam barbare loquatur... hoc turpior sit, quod in eo ipso peccet, cuius profitetur scientiam.

') deliii XIII. 6: Quod nune autem barbare quern loqui dicimus, id vitium sermonis Don barbarum esse, sed rusticum, et cum eo vitio loquentes rustice loqui die-titabant.

') Ctceronlg De orat. III. 12: neque solum rusticam asperitatem, sed etiara peregrinam insolentiam fugere discamus.

⁴) <ţuintlliaii( Inst. L 6: verba aut latina, aut peregrina sunt. — Ibid. XI. 3. 30: (oratio) vitio carebit, si fuerit os facile ... in quo nulla neque rusticitas neque pere-grinitas resonet; non enim sine causa dicitur barbarum, Graecumve.

*) OTidil Trist. V. IO. 27. — ») Platonis Civitas. lib. V. p. 97 (Ed. Didot.)

De notat, că după Herodot, Pelasgiï nu făceau parte din aceeaşÎ fa­milia etnică cu Grecii, şi el considera limba Pelasgilor cu totul deosebită de a Grecilor *).

6. Limba latină barbară numită ţi *l\ngua frişca».

Cea mal vechia limbă latină, ne spune Isidor, a mal fost numită de uniî autorî şi lingua p r isca, adecă limbă betrână.

cLimba priscă», scrie densul, «a fost aceea, de care s'aù folosit locuitorii ceï maï vechï aï Italiei In timpurile lui lanus şi Saturn. Acesta limbă însă nu avea forme regulate şi stabile, după cum se po"te vedea din car-minele saliare»⁸).

De asemenea scrie Festus: «Prisci Latini au fost aceia, cari au esistat înainte de întemeierea Romei» ⁸).

Limba priscă aşa dar, care se vorbise, după tradiţiunile vechi, în timpu­rile lui lanus şi Saturn, nu se formase tn Italia. Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice şi latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pe-lasg, şi era ast-fel identică cu limba barbară vechia.

Acesta résulta şi din împrejurările, ce ni le comunică Cicero, că senatul roman însărcina la diferite ocasiunl pe auguril Barbarilor se cerceteze şi se-şî dea părerea, dacă consulii romani au făcut auspiciile lor după tôte formele prescrise de vechia religiune *).

însă, încet cu încetul, sub curentul ideilor grecesc!, limba priscă fu con­siderată in Italia ca o limbă nenobilă, barbară, nedemnă de poporul roman, şi ast-fel eliminată din usul literar ^s). Ea rëmase însă şi mal departe limba cântecelor religidse vechi, fiind-că textele acestor cântece erau consecrate prin un us antic religios şi nu se mal puteau schimba ').

7. Limba Geţilor fi a Dacilor.

Pentru istoria terilor de la Dunărea de jos ne presintă o deosebită im­portanţă limba Geţilor şi a Dacilor înainte de cucerirea romană.

') Hërodoti lib. I. c. 58.

*) Isldorl Or i g. 1. IX. 1.6: Latinas autem linguas quatuor esse quidam dixerunt, id est Priscam , Latinam, R o m a n am. Mixt am. Frişca est, qua vetustissimi Italiae sub lanjo et Saturno sunt uşi, incondita, ut se habent carmina Saliorum.

^s) Fegtng: Priaci Latini... qui prius quam conderetur Roma, fuerunt.

*) Ciceroni» N. D. II. 4. 10.

') Macrobll Sat. I. 5: mille denique verborum talium est, quae, cum in ore priscae auctoritatis crebro fuerint, exauctorata tamen a sequent! aetate repudiataque sunt.

•} Qnintiiiani Inst. I. 6: Saliorum carmina, vix sacerdotibus suis satis intellecta. Sed ilia

Cele maî multe notiţe despre caracterul limbeî barbare, ce se vorbia la Dunărea de jos, le aflăm în poemele luî Ovidiu, scrise în esiliul seu de la Torni.

în
şi în cTristelo sale, Ovidiu amintesce adese-orî de modul de vorbire al Geţilor şi al Sarmaţilor, o limbă, pe care densul o înveţase în timp de 6 anî aşa de bine, încât adese ori î-şî atribue chiar titlul de poet dac şi sarmat.

«Si nicï nu trebue se te miri», dice densul către amicul seu Car us, «dacă vel afla defecte în poesiile, ce le fac, şi carî sunt aprdpe opera unuî poet get. Şi oh! mi-e ruşine, am scris o poemă în limba getică, şi am construit în metrele n6stre cuvintele barbare; dar feliciteză-me, poema le-a plăcut şi am început se am un nume de poet între G e ţi î aceştia neumani. P6te, că me veï întreba, ce subiect am tractat. Am cântat laudele Împeratulul August şi bunul Dumnedeû rni-a ajutat şi în acesta nouă în­cercare. Eu am arătat în versurile aceste, că corpul împëratuluï şi părintelui August, a fost muritoriù, însă esenţa divină s'a dus în locaşurile cerescl, şi că fiul sëû (Tiberiu), care a luat în manile sale frênele imperiului, deşi le-a refusât de mal multe ori, este asemenea tatălui seu în virtuţi... După ce am cetit Geţilor acesta poemă, scrisă, nu în limba patriei mele, şi am ajuns la ultima pagină, toţi î-şî mişcară capetele, tolbele lor pline de săgeţi rësu-nară şi un murmur lung eşi din gurile lor; ér unul dintre el î-mï dise: «Tu, fiind-că scrii lucrurile aceste despre împëratul, trebue se te intorcî tot în împerăţia lui*).

In altă elegia, Ovidiu scrie: «Mi separe, că eu însu-mî am uitat limba latină şi am înveţat se vorbesc ca Geţii şi Sarmaţiî» *).

în alt loc ;

«Pentru ce <5re se port eu atâta grijă, ca se netezesc versurile mele? Se me tem eu ore, că nu le vor plăcea Geţilor? Se pote, că am o preten-ţiune prea mare, dar eu me felicit, că în ţinutul de la Istru nu esistă un

mutări vetat religio, et consecratis utendum est—Cf. Varro, L. L. Vn. l. 80.-Horat. Ep. 2. 1. 86. - Liv. I. 20. 4. ') Oyldli Ex Ponto, 1. IV. 13 v. 16—22:
Nec te mirări, si sint vitiosa, decebit

». quae faciam paene poeta [Getes. AhpudetletGeticoscripsisermone

[libellum,

') Orldll Trist. V. 12. v. 57 seqq.: «aihi videorjam dedidicisse [latine,

Structaque sunt nostris barbara

[verba mod is.

Et plăcui, grătare mihi, coepique poeta e Inter inhumanos nomen habere Get as. Matcriam quaeris? laudes de Caesare dixi.

Jam djdici getice sarroaticeque

[loqui.

geniu maï mare de cât mine. în ţinutul acesta, unde am së-mï petrec dilele mele, este suficient, dacă pot se ajung a fi poet între Geţii neumani» ¹). «Eu însu-mî, poet român, sunt silit se vorbesc adese-orî în modul sar­ma ti c. Şi mi-e ruşine se mărturisesc, că printr'o lungă desuetudine abia î-mî mal vin în minte cuvintele latine. Nu me îndoiesc, că s'au fu­rişat şi în acesta carte nu puţine cuvinte barbare. Vina nu este a omului, ci a locului. Dar, ca se nu perd eu totul deprinderea tn limba latină şi pentru ca vocea mea se pdtă pronunţa sunetele limbet părinteşti, eu vorbesc cu mine însu-mï şi répétez cuvintele, de cari me desvëtasem *).

Geţiî, după cum ne spune Ovidiu, aveau o mare putere de asimilare. Elementul grecesc din Torni se contopise aprdpe cu totul în masa cea mare a poporului get.

In paucis remanent Grai a e vestigia linguae: Haec quoque jam Getico barbara facta sono ').

După cum vedem, esista o mare asemënare între limba Geţilor şi limba latină. Fondul ambelor limbe era comun.

Limba Geţilor era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină. Am vëdut mal sus, cum singur ne spune, că în Tristele şi în Pon­ticele sale s'aù furişat multe cuvinte barbare, getice şi sarmatice; că poemele sale latine, scrise lângă gurile Dunării, sunt aprôpe opera unul

») Orid. Pont. I. 5. 62 seqq.: Cur ego sollicita poliam mea carmrna cura? An verear ne non adprobet ilia G et es? Forsitan audacter faciara, şed glorior

[Istrum

') Oyid. Trist. V. 7. 55. Iile ego Romanus vates, ignoscite, Musae, Sarmatico cogorplurima more loqui. En pudet, et fateor; jam desuetudine longa, Vix subeunt ipsi verbo Latina

f mihi.

Ibid. Trist. HI. 14. 47 seqq.: Threicio Scythicoque fere circum-

[sonor ore, Et videor G e t i c i s scribere posse m o d i s.

•") Ovid. Trist. V. 7. 51—52.

•) Oyld. Pont. IV. 2. 21—22: Si quis in hac ipsum posuisset H o m e r u m,

Ingenio nullum majushaberemeo. Hoc, ubi vivendum, satis est si consequor,

[aevo, Inter inhumanos esse poeta Getas.

Necdubito, quin sint et in hoc non pauca

[libelle Barbara: non hominis culpa, şed ista loci

Crede mihi, timeo ne sint immista L a t i n i s, Inque meis scriptis Pontica verba legas.

Esset, crede mihi, factus et iile Gete s.

poet get, că In timp de 6 anï, el s'a deprins aşa de mult cu limba acesta, tncât acum i vin cu greu în minte cuvintele latine şi în fine, că a compus chiar o poemă maî lungă (libellus) în limba Geţilor, şi prin care şi-a câşti­gat un nume de poet la denşil.

Limba Dacilor avea un caracter latin şt după H o r a ţ i u, contempo­ranul lui Ovidiu.

în una din odele sale, dedicate luî Mecena, densul se esprimă ast-fel;

1).

Etă aici o listă de pop6rele barbare, carï mal vorbiaû şi în timpurile Iul August o limbă rustică latină: locuitorii din Bosporul cimeric, Getuliî, Hy-perboreil, Colchil, Dacii, Gallil de lângă Rhodan şi Iberil din peninsula de apus!

Câmpiile Hyperboreilor, de cart amintesce Horaţiu în acesta odă, erau sesurile cele întinse de la Dunărea de jos. Poetul Marţial încă pune pe Hyperborel în Dacia. C ol eh i I, asupra cărora venise cu rësboiû Argo­nauţii, locuiau, după Ovidiu, în părţile de nord ale Dunării de jos, lângă pdlele Carpaţilor. Dincolo de Colchî, în Transilvania de astă-dî, Horaţiu amintesce pe Daci. Dacii, erau consideraţi aşa dar, în timpurile lui August, ca un popor cu o limbă barbară latină.

O deosebită importanţă pentru cestiunea ce ne ocupă aici, cu privire la limba Geţilor, ne presintă doue baso-reliefurï de pe columna lui Traian.

Una din aceste icône ne înfăţişeză o deputaţiune de ţeranl Daci (Comaţi), cari vëdêndu-se ameninţaţi de legiunile puternicului imperiu roman, se pre­sintă înaintea împeratulul, ca să ceră pace. Cu gesturile agitate ale manilor sale şi în atitudinea unor dmenî, cart î-şf espun nevinovăţia lor, el se adre-seză de-a dreptul împeratulul, fără interpreţi, şi tot fără interpreţi le rë-spunde şi Traian »).


Froehner, La Colonne Trajane, pi. 52-53.
') Horatll Od 11.20. v. 13 seqq.: Jam Daedaleo ocior Icaro Visam gemenii» litora B o spori, Syrtesque Gaetulas

canorus

Ales Hyperboreosque campos.

') ïroehner La Cnlnnne Traian,

Me Colchus, et qui dissimulât metum Marsae cohortis Da cu s, et ultimi Noscent G e Io n i; me peritus Discet Iber, Rhodanique potor.

Un al doilea relief ne înfâţişeză momentul cel mal important din primul rësboiû, Treï regt aï Dacilor, urmaţi de o imensă deputaţiune (piloforî şi comatï) se presintă înaintea împëratuluï spre a declara în formă solemnă supunerea lor. Toţi depun armele lor jos pe păment. Uniï cad în genunchi, întindênd manile lor către tribunalul împëratuluï, rugându-1 pentru pace, alţii stau în piciore, cu manile împreunate înainte, ori la "spate, în modul, cum sunt représentât! pe monumentele antice prisoneriï de rësboiû. Şi de astă dată, columna lui Traian ne înfăţişeză pe Daci adresându-se împëra­tuluï de-adreptul, fără mijlocirea vre-unul interpret ore-care *).

Acesta scenă din urmă se ilustreză în mod şi maî clar prin următorul pasagiu din istoria lui Dio Cassiu. După terminarea primului rësboiû, scrie densul, Traian trimise pe câţî-va représentant! aï Dacilor la senat, ca se confirme pacea. «Ambasadorii lui Decebal fură introduşi în senat, unde după ce depuseră armele, împreunară manile lor după modul captivilor, rostiră ore-car! cuvinte, precum şi rugarea ce o făceau, apoi consimţiră la pace şi î-şî ridicară armele de jos» ^s).

Deputaţiunea daca se rosti aşa dar înaintea senatului roman în limba na­ţională a terii, pe care de sigur că o pricepeau mulţi dintre senatori, mal ales aceia, cari ocupase funcţiuni înalte în provinciile limitrofe şi erau de­prinşi cu limba poporală. De altmintrelea, nici nu se pote admite, din punct de vedere al dreptului public, ca senatul roman se fi considerat de valabile nisce promisiuni de supunere, rostite în o limbă pe care nu o pricepea.

Limba Geţilor Se estinsese în timpurile mal vechi peste întregă partea de resărit a peninsulei până la marea egeă.

In Mesia, stratul fundamental al populaţiunil î-1 formau Geţii, şi limba lor domina întregă Mesia de jos ³).

La Ovidiu, întreg ţermurele de apus al Mării negre, este numit Geti-c u m l i t u s ⁴).

După Herodot, Thracii erau de aceeaşî naţionalitate cu Geţii^B); ér dupa Strabo, limba Thracilor era identică, cu a Geţilor •). Maximin cel bëtrân,

') Ibid. I. pi. 102--104.